ICCJ. Decizia nr. 1502/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 1502/2008
Dosar nr. 1031/42/2007
Şedinţa publică din 23 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele
Prin sentinţa penală nr. 31 din 25 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul R.G. împotriva rezoluţiilor nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 şi nr. 323/II/2/2007 din 20 martie 2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe intimatul D.M.
Petiţionarul a fost obligat la plata sumei de 160 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a reţinut că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, la data de 14 decembrie 2006, petiţionarul R.G., deţinut în Penitenciarul Jilava - Bucureşti a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul D.M. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), constând în aceea că, în rechizitoriul pe care l-a întocmit în dosarul nr. 2026/P/2002, prin care a fost trimis în judecată petiţionarul, a inserat o acuzaţie fără să fie probată, în sensul că ar fi vândut marfa şi că şi-ar fi însuşit banii din vânzarea acesteia. De asemenea, în aceeaşi plângere, petiţionarul a mai precizat că, în mod fals s-a reţinut prin acelaşi rechizitoriu ca antecedente penale, infracţiunea de evadare, în loc de infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Din actele premergătoare efectuate în cauză au rezultat următoarele aspecte:
Prin rechizitoriul nr. 2026/P/2002 din 20 februarie 2003 întocmit de procuror D.M. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R.G. pentru comiterea infracţiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a art. 83 C. pen. şi a art. 10 din Legea nr. 137/1997.
Pe situaţia de fapt s-a reţinut că numitul R.G., în calitate de administrator al SC R.S. SRL Ploieşti, la data de 17 aprilie 2002 a achiziţionat de la SC M.B.G. SA Bucureşti, Sucursala Ploieşti, produse în valoare de 155.098.650 lei, pentru care a eliberat o filă C.E.C., fără a avea provizion în contul său de la D.B. România. Fiind introdusă la plată fila C.E.C., aceasta a fost refuzată pentru lipsă de disponibil în cont.
Prin rechizitoriul mai sus precizat, inculpatul R.G. a fost trimis în judecată, iar Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa penală nr. 255 din 27 februarie 2004, l-a condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (l) şi (4) C. pen. şi, prin revocarea beneficiului graţierii unei pedepse de 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 3440/2000 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare.
În timpul judecării cauzei s-a constat că din eroare, în fişa de cazier a inculpatului, a fost trecută o condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 269 C. pen., în loc de cea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În acest sens, la dosarul cauzei a fost solicitată şi s-a depus sentinţa penală nr. 3440/2000 a Judecătoriei Ploieşti, din care rezultă condamnarea petiţionarului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Revocarea beneficiului graţierii s-a făcut pentru această infracţiune şi nu pentru infracţiunea prevăzută de art. 269 C. pen.
Sentinţa penală nr. 255 din 27 februarie 2004 a Judecătoriei Târgovişte a rămas definitivă prin respingerea apelului şi a recursului promovate de către inculpatul R.G. (Decizia penală nr. 585 din 3 decembrie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa şi Decizia penală nr. 539 din 6 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti).
Condamnatul R.G. a formulat cerere de revizuire a sentinţei penale nr. 255 din 27 februarie 2004 a Judecătoriei Târgovişte, invocând aceleaşi motive ca şi cele formulate în cadrul plângeri penale, respectiv faptul că fişa de cazier judiciar nu conţine date reale şi a influenţat sentinţa penală prin care a fost condamnat, precum şi aspectul că instrumentarea penală a cauzei s-a făcut defectuos, procurorul reţinând prin rechizitoriu în mod nejustificat, intenţia vădită de a înşela, nerespectând astfel dispoziţiile art. 62 şi 65 alin. (l) C. proc. pen., în sensul că nu a fost lămurită cauza sub toate aspectele pe bază de probe, reţinându-se prin rechizitoriu o situaţie de fapt, alta decât cea reală „ cu privire la marfa luată de la SC M.B.G. SA Bucureşti, Sucursala Ploieşti, vinderea acesteia şi însuşirea banilor".
Judecătoria Târgovişte, prin sentinţa penală nr. 51 din 10 ianuarie 2006, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată, hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelului şi a recursului declarate de către revizuientul-condamnat R.G. (Decizia penală nr. 98 din 13 martie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa şi Decizia penală nr. 331 din 21 aprilie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti).
Din conţinutul acestor hotărâri judecătoreşti rezultă, în esenţă, că menţiunile din fişa de cazier judiciar a inculpatului cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 269 C. pen., nu au fost avute în vedere de Judecătoria Târgovişte în pronunţarea sentinţei penale nr. 255 din 27 februarie 2004, prin care revizuientul a fost condamnat, că această hotărâre nu a fost influenţată în vreun fel de menţiunea eronată din fişa de cazier, iar în ce priveşte al doilea motiv de revizuire, instanţa a apreciat că nu poate constitui un element nou, care să conducă la o situaţie diametral opusă celei pronunţate.
În raport de cele arătate mai sus, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, prin ordonanţa nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007, a constat că procurorul D.M. nu a comis infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul D.M.
Cu privire la menţiunile din fişa de cazier judiciar a petiţionarului, în temeiul art. 38 şi 45 raportat la art. 42 C. proc. pen., cauza a fost disjunsă şi declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, faţă de autori necunoscuţi, în vederea identificării acestora şi pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petiţionarul R.G., susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică pentru că menţiunea făcută de procurorul D.M. în cuprinsul rechizitoriului nr. 2026/P/2002 în sensul că „a vândut marfa, şi-a însuşit marfa şi a refuzat să plătească" nesusţinută de nici o probă, constituie infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), aceasta fiind o infracţiune de pericol, iar nu de rezultat. De asemenea, a mai susţinut că este ridicolă disjungerea cauzei pentru identificarea autorilor necunoscuţi care au făcut menţiunea falsăcu privire la infracţiunea de evadare, în fişa de cazier judiciar a inculpatului.
Prin rezoluţia nr. 323/II/2/2007 din 20 martie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionarul R.G. împotriva prin ordonanţei nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Împotriva ordonanţei nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 şi a rezoluţiei nr. 323/II/2/2007 din 20 martie 2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, petiţionarul R.G. a formulat plângere, în temeiul art. 2 şi 78: C. proc. pen., reiterând aceleaşi critici ca în plângerea iniţială.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 1031/42/2007.
Curtea de Apel Ploieşti, analizând actele dosarului, a reţinut aceeaşi stare de fapt pe care a reţinut-o şi parchetul şi a constatat că soluţiile pronunţate prin ordonanţa, respectiv rezoluţia atacate sunt temeinice şi legale, în cauză neexistând elemente care să determine începerea urmăririi penale împotriva intimatului D.M., pentru infracţiunea reclamată.
În consecinţă, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea petiţionarului a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petiţionarul R.G.
Recurentul petiţionar nu şi-a motivat recursul în scris, însă la termenul de judecată din 23 aprilie 2008, fiind prezent în faţa instanţei de recurs a arătat că renunţă la asistenţa juridică acordată de apărătorul desemnat din oficiu şi, susţinând recursul, a formulat în esenţă, următoarele critici: preşedintele completului de judecată care a soluţionat cauza în fond, era incompatibil, întrucât anterior, se pronunţase asupra cererii de revizuire formulată de condamnatul R.G.; instanţa de fond nu a făcut o cercetare reală a cauzei refuzând ataşarea dosarului nr. 1339/2003 al Judecătoriei Târgovişte, în care a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; rezoluţiile dispuse sunt netemeinice şi nelegale, intimatul făcându-se vinovat de săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
Examinând hotărârea pronunţată în cauză prin prisma criticilor formulate oral de către recurentul petiţionar R.G., cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Se reţine că în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul D.M., întrucât menţiunile acestuia cuprinse în rechizitoriul nr. 2026/P/2002 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte în sensul că inculpatul „a vândut marfa, şi-a însuşit marfa şi a refuzat să plătească", neprobate, sunt chestiuni de fapt, care se analizează la cercetarea judecătorească în fond a cauzei.
Or, din studierea actelor dosarului rezultă că petiţionarul R.G., deşi legal citat nu s-a prezentat în faţa Judecătoriei Târgovişte şi a Tribunalului Dâmboviţa pentru a invoca aceste aspecte, instanţele de judecată confirmând situaţia de fapt reţinută prin actul de inculpare, cât şi încadrarea juridică dată faptei prin soluţia de condamnare dispusă. În plus, hotărârea de condamnare a fost supusă controlului jurisdicţional în cele două căi de atac exercitate de către inculpatul R.G. şi menţinută ca atare.
Mai mult, cererea de revizuire formulată de către condamnat, în care a invocat aceleaşi aspecte, a fost respinsă prin sentinţa penală nr. 51 din 10 ianuarie 2006 a Judecătoriei Târgovişte, hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelului şi a recursului declarate de către revizuientul-condamnat R.G. (Decizia penală nr. 98 din 13 martie 2006 a Tribunalului Dâmbovita şi Decizia penală nr. 331 din 21 aprilie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti).
Pe de altă parte, activitatea magistraţilor se circumscrie soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi prin interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului susbstanţial şi a celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-o cauză aflată pe rolul organelor judiciare, cu referire la modul concret de soluţionare a acesteia, trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jursdicţie prin promovarea unor plângeri penale directe împotriva magistratului care a soluţionat cauza.
În ce priveşte reţinerea de către intimat în cadrul aceluiaşi rechizitoriu a antecedentelor penale sub aspectul condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de evadere, în loc de infracţiunea de fals intelectual, în mod corect organele de urmărire penală şi instanţa de judecată au stabilit că aceasta s-a datorat menţiunilor eronate din fişa de cazier judiciar a inculpatului, astfel încât, chiar dacă dispoziţia referitoare la acest aspect cuprinsă în ordonanţa nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nu poate face obiectul cenzurii conform art. 2781 C. proc. pen., Înalta Curte constată că această soluţie este corectă şi aptă să asigure respectarea drepturilor petiţionarului.
Critica referitoare la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza în fond, care va fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., este neîntemeiată, întrucât în cauză nu există cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (l) şi (2) C. proc. pen.
Potrivit art. 47 C. proc. pen. „Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la soluţionarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după care cu trimitere în recurs. De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză."
Înalta Curte reţine că dl. judecător I.S. a făcut parte (în calitate de preşedinte) din completul care a pronunţat Decizia penală nr. 331 din 21 aprilie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat R.G. împotriva deciziei penale nr. 98 din 13 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi a sentinţei penale nr. 51 din 10 ianuarie pronunţată de Judecătoria Târgovişte.
Acelaşi magistrat a soluţionat plângerea formulată de petiţionarul R.G., în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva ordonatei de neîncepere a urmăririi penale, care a făcut obiectul dosarului nr. 1031/42/2007 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Analizând această situaţie prin prisma dispoziţiilor art. 47 C. proc. pen., Înalta Curte constată că în cauză nu subzistă acest caz de incompatibilitate în persoana judecătorului I.S. întrucât, acesta nu s-a pronunţat anterior în aceeaşi cauză cu cea dedusă judecăţii, respectiv plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen., împotriva ordonanţei nr. 306/P/2006 din 27 februarie 2007 şi a rezoluţiei nr. 323/II/2/2007 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Anterior, magistratul s-a pronunţat asupra recursului formulat de revizuientul condamnat R.G. împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 255 din 27 februarie 2004 a Judecătoriei Târgovişte. Neexistând identitate de obiect şi de cauză şi nefiind îndeplinite nici celelalte condiţii impuse de textul de lege mai sus amintit, în cauză nu există cazul de incompatibilitate invocat.
În ce priveşte critica invocată de recurentul petiţionar în sensul că nu s-a făcut o cercetare reală a cauzei întrucât instanţa de fond a refuzat ataşarea dosarului nr. 1339/2003 al Judecătoriei Târgovişte, Înalta Curte constată netemeinicia acesteia, întrucât conform art. 278!alin. (7) C. proc. pen., instanţa este ţinută a verifica rezoluţia sau ordonanţa atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, respectiv dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate de părţi.
Aceste dispoziţii legale stabilesc deci că sarcina probei în această procedură specială revine exclusiv părţilor, instanţa urmând a se pronunţa numai pe baza lucrărilor de la dosarul cauzei şi a oricăror altor înscrisuri depuse de către părţi. În măsura în care petiţionarul ar fi dorit să invoce noi aspecte în baza înscrisurilor aflate în dosarul nr. 1339/2003 al Judecătoriei Târgovişte, avea posibilitatea să depună la dosarul cauzei copii xerox din acest dosar.
În consecinţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi că prin considerentele anterior expuse a răspuns motivat tuturor criticilor formulate de recurentul petiţionar.
Pentru aceste motive, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul petiţionarului.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.G. împotriva sentinţei penale nr. 31 din 25 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1497/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1503/2008. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
