ICCJ. Decizia nr. 1552/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALA
Decizia nr.1552/2008
Dosar nr. 1666/33/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2008
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 32 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. cu aplic. art. 181 C. pen., achitarea inculpatului V.T., pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, faptă prev. de disp. art. 180 alin. (2) C. pen.
În baza art. 91 lit. c) C. pen. rap. la art. 181 alin. (3) C. pen. a aplicat inculpatului sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 500 lei.
A obligat inculpatul să plătească părţii civile M.P.O.E. suma de 2000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rezoluţia din 28 februarie 2005, dată în dosar nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, faptă prev. de art. 239 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. b) rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a reţinut în motivarea rezoluţiei că la data de 6 mai 2004, orele 19.30, organele de poliţie au fost sesizate că în faţa barului „Rex Imperial" din Baia Mare a avut loc un accident de circulaţie, soldat cu avarierea uşoară a două autoturisme.
În acest sens, la faţa locului s-au deplasat subinspectorulT.I. şi agentul principal M.P.O., care au aflat de la personalul barului că numitul B.L. a lovit uşor un autoturism din parcarea barului când a intenţionat să iasă de pe platforma situată în fata societăţii comerciale.
S-a stabilit că autorul accidentului se afla la acel moment în bar, fiind însoţit de avocatul său, inculpatul, cu care avea încheiat contract de asistenţă juridică.
Cei doi, la solicitarea lucrătorilor de poliţie, au ieşit din bar pentru a se deplasa la locul accidentului, dar când cei doi agenţi i-au cerut lui B.L. să meargă la sediul poliţiei pentru declaraţii, inculpatul s-a opus, producându-se o altercaţie în urma căreia agentul de poliţie M.P.O. a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale.
În motivarea rezoluţiei, se reţine că intervenţia inculpatului a fost justificată, dat fiind că poliţiştii nu aveau dreptul să-l determine pe numitul B.L. să meargă la sediu, încălcând prin activitatea lor disp. art. 2 lit. c), d), e) şi art. 10 din Codul de Etică şi Deontologie al Poliţistului, motiv pentru care s-a constatat că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1), (3) şi (4) C. pen.
Date fiind leziunile suferite de partea vătămată M.P.O., actele privind această faptă au fost trimise spre soluţionare Judecătoriei Baia Mare, care, prin sentinţa penală nr. 567 din 19 aprilie 2007, l-a condamnat pe inculpat la 1500 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., şi l-a obligat la despăgubiri civile către partea vătămată constituită parte civilă în cuantum de 3000 lei.
Împotriva sentinţei au declarat recurs inculpatul şi partea vătămată, iar prin Decizia penală nr. 336 din 28 august 2007, Tribunalul Maramureş a casat sentinţa atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, respectiv Curtea de Apel Cluj, dat fiind că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 79 din 26 martie 2007, care au modificat disp. art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., în sensul că în competenţa curţilor de apel intră şi infracţiunile săvârşite de avocaţi.
Aceste dispoziţii erau în vigoare la data pronunţării sentinţei recurate, fiind de imediată aplicare, motiv pentru care instanţa corect sesizată în raport de calitatea persoanei este Curtea de Apel Cluj.
Inculpatul a susţinut că în mod greşit Tribunalul Maramureş a trimis cauza curţii de apel, întrucât în baza art. 279 alin. (2) C. proc. pen., cauza trebuia restituită procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, pentru ca acesta să întocmească rechizitoriul care constituie actul de sesizare al instanţei.
În raport de această situaţie, instanţa de fond a reţinut că partea vătămată a înţeles să formuleze plângere pentru infracţiunea de lovire, ori, în cazul unei astfel de infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, motiv pentru care a constatat legal sesizată instanţa de judecată.
Se reţine că art. III alin. (3) din Legea nr. 356/2006 nu conţine dispoziţii tranzitorii în ceea ce priveşte sesizarea în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, situaţie în raport de care în cauză sunt aplicabile normele dreptului comun.
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că în cazul succesiunii de legi procesuale în timp, legea nouă este de imediată aplicare, dar actele procesuale şi procedurale efectuate sub imperiul legii vechi continuă să se supună prevederilor acesteia, valabilitatea actului de sesizare raportându-se la momentul sesizării instanţei prin trimiterea plângerii persoanei vătămate de către organul de urmărire penală la instanţa competentă.
Instanţa de fond nu a mai procedat la administrarea tuturor probelor în cauză, ele fiind deja administrate de Judecătoria Baia Mare, situaţie legală în raport de declinarea competenţei după calitatea persoanei, astfel încât a procedat la audierea inculpatului, a părţii vătămate şi a martorului B.L.
După analiza materialului probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că la data de 6 mai 2004, orele 19.00, în timp ce se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, partea vătămată, M.P.O. şi colegul său, T.I. au fost solicitaţi să se deplaseze, unde, în dreptul barului „Rex Imperial", se produsese un accident de circulaţie, care a avut ca urmare avarierea uşoară a două autoturisme, şi care fusese produs de numitul B.L.
Autorul accidentului se afla în bar, împreună cu avocatul său, inculpatul V.T., iar agenţii de poliţie i-au solicitat să se deplaseze la locul accidentului, şi, în momentul în care lucrătorii de poliţie i-au cerut lui B.L. să meargă la sediu pentru declaraţii, inculpatul s-a opus.
Partea vătămată a insistat ca autorul accidentului să urce în autoturismul poliţiei, inculpatul a încercat să-l împiedice pe acesta să dea curs solicitării agentului de poliţie, moment în care l-a prins din spate cu braţele pe partea vătămată, l-a zgâriat pe gât, apoi l-a apucat de vesta reflectorizantă care s-a rupt la cusătură, şi a lovit cu piciorul în portiera maşinii de poliţie.
În urma altercaţiei, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 6-7 zile îngrijiri medicale.
Situaţia de fapt a rezultat atât din declaraţiile martorilor, cât şi din cea a inculpatului, care recunoaşte că s-a opus ca B.L. să intre în maşina poliţiei, dar nu a avut nici un contact fizic cu partea vătămată, nu l-a lovit şi nu i-a rupt vesta reflectorizantă, acţiunea sa fiind una justificată, dat fiind că poliţiştii nu aveau dreptul de a conduce cu forţa pe clientul său la sediul poliţiei, nefiind în nici una din situaţiile prevăzute de lege.
Nici unul din martorii oculari nu a relevat împrejurarea că inculpatul ar fi lovit pe partea vătămată, în plus, martorul B.L. arată că, într-adevăr, inculpatul s-a opus ca el să fie urcat în maşina poliţiei, iar când partea vătămată l-a prins de mână pentru a-l determina să urce în maşină, inculpatul a tras de partea vătămată, fiind posibil ca atunci să se fi rupt vesta reflectorizantă, dar fără să-l fi agresat pe partea vătămată.
Instanţa de fond a reţinut că, faţă de împrejurările concrete şi modalitatea în care s-a săvârşit fapta, persoana făptuitorului, mobilul pentru care inculpatul a acţionat de această manieră, leziunile minore produse părţii vătămate, fapta inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind în mod vădit lipsită de importanţă.
De asemenea, instanţa a reţinut că inculpatul nu a acţionat în prezenţa unui atac material, di rect, imediat şi injust îndreptat împotriva sa sau a altuia şi care ar fi pus în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, pentru a se reţine aplicarea disp. art. 44 alin. (2) C. pen., referitor la legitima apărare, drept cauză care înlătură răspunderea penală.
Instanţa de fond a considerat, în latură civilă, că obligarea inculpatului să plătească părţii vătămate suma de 2000 lei daune morale, asigură pe deplin repararea prejudiciului cauzat părţii vătămate, raportat şi la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor.
Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, vizând temeiul greşit al achitării şi modul defectuos de sesizare a instanţei.
Se apreciază că instanţa nu a fost legal sesizată, solicitându-se ca instanţa să trimită cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru refacerea urmăririi penale, dat fiind că sesizarea instanţei trebuia făcută prin rechizitoriu.
De asemenea, cu privire la achitarea pronunţată, inculpatul apreciază că ea trebuia dispusă reţinându-se legitima apărare prev. de art. 44 alin. (2) C. pen., drept cauză care înlătură răspunderea penală.
Examinând hotărârea în raport de criticile recurentului, care se circumscriu cazurilor de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 2 şi art. 18 C. proc. pen., ca şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Cu privire la critica formulată referitor la temeiul achitării inculpatului, reţinut de prima instanţă, se constată că în mod greşit prima instanţă a reţinut existenţa concomitentă a faptei şi a vinovăţiei inculpatului, apreciind, însă, că fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.
Prin rezoluţia din 28 februarie 2005, emisă în dosar nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prev. de art. 239 alin. (1), (3) şi (4) C. pen., reţinându-se existenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiiunii penale înscris în art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Procurorul reţine că intervenţia inculpatului a fost justificată, întrucât lucrătorii de poliţie şi-au exercitat în mod abuziv funcţiile, deoarece nefiind în situaţiile prev. de art. 31 lit. b) din Legea nr. 118/2002, nu aveau dreptul să-l determine pe martorul B.L. să-i însoţească la sediul poliţiei.
Prin comportamentul lor, lucrătorii de poliţie au încălcat prevederile art. 2 lit. c), d), e) şi art. 10 din Codul de Etică şi Deontologie al Poliţistului, aprobat prin HG 438/2004 şi art. 43 lit. c) din Statutul Poliţistului, aprobat prin Legea nr. 360/2002.
S-a constatat în fapt inexistenţa vinovăţiei ca element constitutiv al infracţiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. (1), (3) şi (4) C. pen.
Infracţiunea de ultraj este o infracţiune complexă, prin care se apără relaţiile sociale în legătură cu exercitarea autorităţii de stat.
Lezarea acestei valori sociale se poate produce în cazul infracţiunii de ultraj şi prin acte de vătămare a integrităţii corporale, săvârşite asupra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii.
Pentru a se bucura de protecţia oferită de incriminarea înscrisă de legiuitor în art. 239 C. pen., funcţionarul trebuie să exercite atribuţiunile de serviciu cu bună credinţă. Depăşirea limitelor bunei credinţe lipseşte de protecţie funcţionarul şi înlătură vinovăţia cetăţenilor care reacţionează atunci când, funcţionarul public, prin acte abuzive, lezează drepturile şi libertăţile personale sau ale altei persoane.
Atitudinea cetăţeanului în faţa comportamentului abuziv al funcţionarului este lipsită de elementul subiectiv infracţional, respectiv de vinovăţie, fiind caracterizată ca o reacţie justificată la un atac material, direct, imediat şi injust, executat de funcţionar prin exerciţiul abuziv al funcţiei.
Apărarea justificată este lipsită de valenţe penale atunci când ea este proporţională cu intensitatea atacului, respectiv comportamentului funcţionarului asupra celui care se apără sau asupra altei persoane.
În cauză, se poate constata că lucrătorii de poliţie l-au ridicat cu forţa pe martorul B.L., fără drept, iar inculpatul s-a interpus între maşină şi poliţişti când aceştia încercau să-l introducă pe martor în maşina poliţiei.
Leziunile părţii vătămate au fost provocate în timp ce inculpatul se străduia să zădărnicească abuzul lucrătorilor de poliţie, fără a depăşi, sub aspectul proporţiei, agresivitatea lucrătorilor de poliţie.
În acest context, se poate concluziona că reacţia inculpatului a fost justificată şi proporţională atacului, astfel că Înalta Curte apreciază ca incidente disp. art. 44 alin. (2) C. pen. privind existenţa legitimei apărări ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi exclude vinovăţia inculpatului.
Soluţia se impune şi pentru motive de ordin teoretic, având în vedere faptul că prin rezoluţia din 28 februarie 2005 dată în dosarul nr. 942/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş, neinfirmată până la acest moment, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat pentru infracţiunea complexă de ultraj, reţinându-se inexistenta vinovăţiei ca element constitutiv al infracţiunii şi considerându-se justificată reacţia inculpatului în faţa comportamentului abuziv al funcţionarilor.
Infracţiunea de lovire reclamată a fi săvârşită de inculpat a fost analizată ca şi componentă a infracţiunii complexe de ultraj, în raport de care s-a constatat incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale înscris în art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru inexistenţa vinovăţiei, astfel că, analizată separat, acţiunea penală cu privire la infracţiunea de lovire nu poate primi o altă rezolvare.
Este de discutat şi dacă rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea complexă de ultraj se bucură de autoritate de lucru judecat în condiţiile în care nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, care să ducă la desfiinţarea sa pe calea controlului judiciar exercitat de instanţă sau infirmării de procurorul ierarhic superior.
Înalta Curte, deşi apreciază că acţiunea penală vizând infracţiunea de lovire şi alte violenţe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., se stinsese odată cu acţiunea penală exercitată pentru infracţiunea de ultraj, a procedat la verificarea temeiniciei acuzării pentru eliminarea oricărui dubiu în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului.
Cu privire la legalitatea sesizării instanţei, în condiţiile intervenţiei unor norme noi de procedură, de la data săvârşirii infracţiunii şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte apreciază că în mod justificat prima instanţă s-a considerat legal sesizată, aceasta în condiţiile în care a apreciat că există posibilitatea exercitării în continuare a acţiunii penale pentru o infracţiune care alcătuieşte conţinutul juridic al unei infracţiuni complexe în raport de care s-a stins acţiunea penală înainte de a fi pusă în mişcare.
Legea nr. 356/2006 a modificat disp. art. 279 alin. (2) C. proc. pen., modificări din cuprinsul cărora rezultă că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se efectuează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, această plângere se înaintează organului de urmărire penală competent.
Această lege a intrat în vigoare ulterior sesizării instanţei de judecată prin rezoluţia din 28 februarie 2005 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş în dosar nr. 942/P/2004, când dispoziţiile procedurale obligau la înaintarea plângerii direct instanţei de judecată.
Prin urmare, în mod justificat, Judecătoria Baia Mare s-a considerat legal investită cu soluţionarea cauzei.
Judecătoria trebuia însă să se desesizeze în raport de dispoziţiile Legii nr. 79 din 26 martie 2007, care, modificând dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a atribuit competenţa personală de soluţionare a cauzelor privind inculpaţii cu calitate de avocat curţilor de apel.
Acest aspect a fost sesizat în mod corect de Tribunalul Maramureş care, investit cu soluţionarea recursurilor declarate de ambele părţi împotriva sentinţei nr. 567 din 19 aprilie 2007, a casat hotărârea prin Decizia nr. 336 din 28 august 2007 şi a trimis cauza pentru rejudecare în fond Curţii de Apel Cluj
Rezumând, Înalta Curte retine că sesizarea directă a instanţei de judecată a fost legală, ca şi soluţionarea cauzei în primă instanţă de către Curtea de Apel Cluj.
Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatului, va casa sentinţa şi, în rejudecare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu aplic. art. 44 alin. (2) C. pen., va dispune achitarea inculpatului pentru infracţiunea prev.de art. 180 alin. (2) C. pen.
În latură civilă, dat fiind faptul că partea vătămată a fost unul dintre funcţionarii care şi-a exercitat abuziv funcţia încredinţată şi a determinat reacţia justificată a inculpatului, Înalta Curte constată că acţiunea civilă exercitată de partea vătămată este lipsită de temei şi va fi respinsă ca atare.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul V.T. împotriva sentinţei penale nr. 32 din 27 februarie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa penală atacată şi rejudecând:
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. cu aplicarea art. 44 alin. (2) C. pen., achită pe inculpatul V.T. pentru infracţiunea prevăzută de art.180 alin. (2) C. pen.
În baza art. 346 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. respinge, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă M.P.O.E.
Obligă partea civilă la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1550/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1573/2008. Penal → |
|---|
