ICCJ. Decizia nr. 1353/2008. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALA

Decizia nr.1353/2008

Dosar nr. 10617/2/200.

Şedinţa publică din 10 aprilie 2008

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 191 de la 9 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, în dosarul nr. 33855/3/2005, în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice privind pe inculpatul A.M. din infracţiunea prevăzută de art. 174-175 lit. b) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 21 alin. (3) C. pen., cu aplicare art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen.

A dispus schimbarea încadrării juridice privind pe inculpatul B.D. din infracţiunea prevăzută de art. 174-175 lit. b) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

A respins, ca neîntemeiate celelalte cereri de schimbare a încadrării juridice.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (3) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a condamnat pe inculpatul B.D. la 12 ani şi 6 luni închisoare.

A aplicat inculpatului B.D. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe o durată de 6 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 116 alin. (1) şi (4) C. pen. a interzis inculpatului dreptul de a se afla în municipiul Bucureşti o durată de 5 ani.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicare art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) a condamnat pe inculpatul A.M. la 12 ani şi 6 luni închisoare.

A aplicat inculpatului A.M., pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 6 ani.

În baza art. 39 alin. (1) C. pen. în referire la art. 34 lit. b) C. pen. şi art. 35 C. pen. a contopit pedeapsa de 12 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 516 din 10 mai 1993 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti şi a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 12 ani şi 6 luni închisoare, la acare a adăugat un spor de 3 ani închisoare, în final inculpatul A.M., având de executat pedeapsa de 15 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 6 ani.

A făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.

A constatat că numitul L.B.C. nu are calitate de parte civilă în cauză.

A constatat că părţii vătămate SC S.C. SRL nu i s-a cauzat niciun prejudiciu.

A obligat pe inculpaţi, în solidar, la plata sumei de 10.000 RON daune morale către părţile civile S.P. şi N.P.

A respins celelalte pretenţii civile.

A obligat pe inculpaţi la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, după reaudierea inculpaţilor, a martorilor M.N., C.I., U.I., A.E., A.T., A.M., A.S., I.N. şi, după analiza materialului probator administrat în faza de urmărire penală (probe de constatare la faţa locului, raport medico-legal autopsie, declaraţii martori, declaraţii inculpaţi) a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Inculpatul A.M. îl cunoştea de mai multă vreme pe inculpatul B.D. şi pe martorul M.N., acesta din urmă, cunoscându-l şi el pe numitul C.P., toţi fiind persoane care au săvârşit fapte penale şi condamnate în repetate rânduri.

La începutul anului 1996, după eliberarea din penitenciar a martorului M.N. şi a numitului C.P., primul l-a contactat telefonic pe inculpatul A.M., solicitându-i să participe la sustragerea unei case de bani, aflată în sediul unei societăţi comerciale, cerându-i totodată să mai găsească şi altă persoană care să se implice în activitatea infracţională, întrucât casa de bani fiind foarte grea, era nevoie de efortul mai multor persoane.

În aceste împrejurări, inculpatul A.M. l-a contactat pe inculpatul B.D., acesta fiind de acord să participe la sustragerea casei de bani şi, conform înţelegerii din 3 mai 1996, în jurul orelor 18,30, inculpaţii A.M., B.D., numitul C.P. şi martorul M.N. s-au întâlnit şi s-au deplasat toţi, cu autoturismul proprietatea martorului, condus de acesta, în apropierea locului de unde urmau să sustragă casa de bani, aşteptând până în jurul orelor 23,00, interval de timp în care, martorul M.N. suna la sediul firmei pentru a constata dacă în acel loc se mai află persoane.

După orele 23,00 inculpatul A.M. şi martorul M.N. ( care adusese sculele necesare forţării uşilor de acces, intrarea în sediul firmei urmând a se face prin efracţie ), au urcat la ap. 49, unde se afla sediul firmei SC S.C. SRL şi, întrucât au constatat imposibilitatea de a forţa sistemul de închidere de la ap. 40, au luat hotărârea de a pătrunde, în acel spaţiu, prin apartamentul alăturat, nr. 43.

În acest scop, martorul M.N., după ce a adus uneltele necesare efracţiei, şi în prezenţa inculpatului A.M., a forţat sistemul de asigurare al uşii de acces în apartamentul 43, după care, inculpatul A.M. s-a deplasat în faţa blocului, unde aşteptau inculpatul B.D. şi C.P., pe care i-a condus în apartamentul 43.

Prin spargerea geamului ce despărţea balcoanele corespunzătoare apartamentelor nr. 40 şi 43, inculpatul B.D. şi C.P. au pătruns în apartamentul nr. 40, unde se afla casa de bani, le-au confirmat celorlalţi doi că în sediul exista o casă de bani, inculpatul A. şi martorul M. plecând la autoturismul cu care veniseră pentru a-l deplasa în spatele blocului.

În continuare, cei doi, au revenit la apartamentul nr. 40, unde au şi intrat, de data aceasta pe uşa de acces, deschisă din interior de numitul C.P., care Ie-a înmânat cheia de la grilajul cu care era asigurată intrarea în apartament.

Până la sosirea inculpatului A.M. şi a martorului M.N., inculpatul B.D. şi numitul C.P., au fost surprinşi în apartament de victima P.M., angajat al firmei, în calitate de paznic, fapt ce i-a determinat pe aceştia doi să îi aplice mai multe lovituri şi să-l lege de mâini şi de picioare, astfel încât, în momentul în care cei doi, respectiv A. şi B. au intrat în apartament, l-au găsit pe paznic legat, vociferând în limba turcă, martorul încercând să se înţeleagă cu acesta, însă fără succes.

Întrucât victima continua să vocifereze şi să se zbată, pentru a-l determina să tacă, inculpaţii A.M. şi B.D., precum şi numitul C.P., conjugându-şi eforturile, după ce i-au mai aplicat lovituri, i-au pus un căluş în gură şi l-au cărat în baie, unde l-au lăsat, victima continuând să se zbată.

Înainte de a i se aplica victimei acest tratament, atât cei doi inculpaţi, cât şi numitul C.P., cât şi martorul M.N., au cărat casa de bani din debara în sufragerie, însă constatând că le este imposibil să o deplaseze în afara apartamentului, martorul M.N. a plecat la autoturism să aducă o pătură, acesta revenind, după câteva minute.

După ce martorul M.N. a revenit în apartament, toţi patru au pus casa de bani pe pătură şi au încercat să o deplaseze, manevre în timpul cărora aceştia au constatat că din baia unde se afla nu se mai auzeau zgomote şi au observat că victima nu se mai mişca, fapt ce i-a determinat pe inculpatul A.M. şi numitul C.P. să se deplaseze în acea încăpere, unde a venit şi inculpatul B.D.

Întrucât victima nu se mai mişca, numitul C.P. l-a desfăcut la mâini şi picioare, a încercat să îi facă respiraţie artificială, l-a stropit cu apă, însă victima nu şi-a mai revenit.

Faţă de această situaţie, cei doi inculpaţi, martorul şi numitul C.P. au părăsit locul faptei, fără a mai lua casa de bani.

Audiaţi în cursul urmăririi penale, inculpatul A.M. a recunoscut că la propunerea martorului M.N. a consimţit să participe la sustragerea unei case de bani, relatând o situaţie de fapt identică cu cea reţinută de instanţa de fond, cu excepţia propriei contribuţii la actele de violenţă exercitate asupra victimei, arătând că acestea au fost exercitate numai de către inculpatul B.D. şi C.P., înainte de intrarea sa în apartament, împreună cu martorul M.N.

Inculpatul A.M. nu a susţinut nici o declaraţie dată în cursul urmăririi penale că martorul M.N. ar fi exercitat vreo violenţă asupra victimei.

Inculpatul B.D., în declaraţiile date în cursul urmăririi penale a recunoscut consimţământul său la sustragerea casei de bani, relatând aceea şi modalitate de pătrundere în apartament ca şi cea reţinută de instanţa de fond, susţinând, însă că la momentul la care a intrat victima în apartament, în cel loc se afla şi inculpatul A.M.

Acelaşi inculpat a arătat că victima a fost imobilizată de numitul C.P., care l-a şi trântit la pământ, inculpatul A. fiind cel care l-a legat de mâini şi de picioare, acesta fiind şi cel care, datorită atitudinii victimei, de a se agita şi de a ţipa, i-a aplicat victimei mai multe lovituri cu piciorul în faţă şi în piept, pentru a-l determina să tacă, susţinând că tot inculpatul i-a pus victimei căluşul în gură şi l-a târât în baie.

S-a reliefat faptul că şi acest inculpat, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale nu a susţinut, că martorul M.N. ar fi exercitat vreo violenţă asupra victimei.

Ambii inculpaţi au confirmat că martorul M.N. a fost plecat din apartament pentru a aduce o pătură.

Spre deosebire de declaraţiile date în cursul urmăririi penale, inculpaţii A.M. şi B.D. şi-au modificat declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, în sensul că, actele de violenţă au fost exercitate în principal de către martorul M.N. şi de către numitul C.P., iar leziunile constatate pe corpul victimei s-au datorat şi faptului că acesta s-a zbătut.

Inculpatul B.D. a recunoscut că a lovit victima de mai multe ori, lovituri care au fost aplicate şi de numitul C.P., în acelaşi moment, tot ei fiind cei care l-au legat de mâini şi că victima aflată în sufragerie continua să se zbată, urmare comportamentului violent al martorului M., fapt ce i-a determinat să-i astupe gura şi să o ducă în baie, neputând preciza care dintre ei i-a pus căluşul şi care l-au dus în baie, precizând, însă că a participat la căratul victimei în baie.

Instanţa de fond a înlăturat susţinerile inculpaţilor din declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti referitoare la exercitarea actelor de violenţă şi de către martorul M.N., având în vedere declaraţiile lor din faza de urmărire penală, când nu aveau niciun motiv să nu îl împiedice şi pe acesta în activitatea infracţională, constând în exercitarea actelor de violenţă, de vreme ce participarea acestuia la sustragerea casei de bani era deja cunoscută organelor de urmărire penală.

Totodată, în înlăturarea acestor susţineri, instanţa de fond a avut în vedere şi faptul că, declaraţiile din cursul cercetării judecătoreşti au fost date după ce, cei doi inculpaţi au aflat că au fost denunţaţi de martor, că acestuia i-a creat o situaţie mai favorabilă prin începerea urmăririi penale numai pentru infracţiunea de tâlhărie, în forma tentativei şi numai după ce, pentru aceştia organul de urmărire penală a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de omor deosebit de grav.

Nu în ultimul rând, declaraţiile celor doi inculpaţi, date în cursul cercetării judecătoreşti, trebuie apreciate şi prin prisma faptului că, numitul C.P. nu a putut fi depistat şi deci nu i se poate angaja răspunderea penală.

Având în vedere că, nici martorul M.N. nu a susţinut în declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi cea dată în cursul cercetării judecătoreşti că inculpatul A.M. ar fi lovit victima şi, întrucât nici inculpatul B.D. nu a mai arătat în declaraţia din cursul cercetării judecătoreşti că s-ar fi aplicat lovituri de către inculpatul A.M., instanţa nu a reţinut în activitatea infracţională a acestui inculpat şi exercitarea unor astfel de acte de violenţă.

S-a reţinut că, inculpatul A.M., împreună cu inculpatul B.D. şi numitul C.P., prin eforturi conjugate, i-au pus căluş victimei şi l-au cărat în baie, unde l-au lăsat să se zbată, fapt confirmat, atât de martorul M.N., cât şi de inculpatul B.D. în declaraţiile sale din cursul urmăririi penale şi parţial în cea dată în cursul cercetării judecătoreşti.

Relevante în sensul nereţinerii de către instanţa de fond a aplicării de lovituri de către inculpatul A.M. este şi faptul că, în descrierea faptei de către inculpatul B.D. de către martorii sub identitatea protejată, acesta nu a susţinut că inculpatul A. ar fi aplicat lovituri victimei.

Conform raportului de expertiză medico-legală nr. A3/963/1996 din 29 februarie 1007 întocmit de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, moartea numitului P.M. a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii asociată cu hemoragie meningo-cerebrală consecutivă unui traumatism cranio-cerebral şi cervical. S-a reţinut că leziunile de violenţă s-au putut produce prin loviri cu corpuri dure şi comprimare.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, instanţa a apreciat că inculpaţii nu au acţionat cu intenţie directă sau indirectă în suprimarea vieţii, ci cu intenţie directă în ceea ce priveşte tâlhăria, fiind în culpă în ceea ce priveşte rezultatul mai grav, moartea victimei. Din modul în care inculpaţii au acţionat (i-au pus victimei căluşul în gură pentru a nu alerta vecinii; loviturile nu au fost de intensitate mare şi nu au vizat zone vitale ale corpului; au încercat resuscitarea părţii vătămate) nu a rezultat că au urmărit moartea victimei şi nici faptul că au acceptat acest rezultat.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 174-175 lit. b) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. 3 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

La individualizarea pedepselor instanţa a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

În ceea ce priveşte latura civilă inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, la 100 milioane lei daune morale către părţile vătămate S.P. şi N.P., fraţii victimei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpaţii A.M. şi B.D. şi părţile civile S.P. şi K.P.

În motivele de apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul greşitei schimbări juridice a faptelor comise de cei doi inculpaţi, apreciind că încadrarea juridică a faptelor comise de cei doi inculpaţi era cea semnalată în actul de sesizare al instanţei în baza cărora trebuiau condamnaţi în raport cu pericolul concret.

Inculpaţii în apelurile lor au solicitat redozarea pedepselor aplicate, în raport cu circumstanţele reale şi personale existente în cauză, iar inculpatul A.M. a solicitat a se constata intervenită prescrisă fapta.

Părţile civile S.P. şi K.P. nu au depus la dosarul cauzei motivele de apel.

Prin Decizia penală nr. 335 de la 26 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 191 din 9 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, în dosarul nr. 4954/2005 şi în fond:

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în art. 174-176 lit. d) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul B.D. la 15 ani închisoare.

A aplicat inculpatului B.D. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 6 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului B.D. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

A computat prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

A menţinut starea de arest a inculpatului.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în art. 174-176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul A.M. la 17 ani închisoare.

A contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 516 din 10 mai 1993 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mi grea de 17 ani închisoare.

A aplicat inculpatului A.M. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 6 ani.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului A.M. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

A computat prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

A menţinut starea de arest a inculpatului.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

A respins, ca nefondate, apelurile părţilor civile S.P. şi K.P. şi a obligat pe fiecare la câte 40 RON cheltuieli judiciare către stat.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A.M. şi B.D. şi a obligat pe fiecare inculpat la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpaţii A.M. şi B.D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 10, 14 şi 21 C. proc. pen.

Constatând incidenţa cazului de casare prevăzută de art. 385⁹ pct. 21 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis apelurile şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel care s-a conformat dispoziţiilor priind citarea părţilor civile S.P. şi K.P. în Turcia.

Cu ocazia rejudecării apelurilor declarate, reprezentantul parchetului a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul greşitei schimbări a încadrării juridice din infracţiunea omor deosebit de grav în tentativă la tâlhărie care a avut drept consecinţă moartea victimei.

Probele administrate în cauză au relevat fără dubiu că inculpaţii în scopul comiterii unei tâlhării au acţionat cu intenţie indirectă şi în sensul suprimării victimei, care i-a surprins în apartament de unde se încerca sustragerea seifului.

Încadrarea juridică corectă a faptei comise de inculpaţi este cea semnalată în actul de sesizare al instanţei de judecată, texte de lege în baza cărora trebuie să fie aplicate aceste pedepse proporţionale cu pericolul social concret al faptelor.

De asemenea, trebuie avut în vedere poziţia oscilantă a inculpaţilor pe parcursul procesului penal şi împrejurarea că nu sunt la prima incidenţă a legii penale.

Inculpaţii A.M. şi B.D. prin apărători au solicitat redozarea pedepselor prin reţinerea încadrării juridice dată de instanţa de fond, respectiv art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) C. pen.

Părţile civile S.P. şi K.P. au declarat apel prin apărători fără a arăta însă motivele pe care se întemeiază cererea lor.

Prin Decizia penală nr. 243 de la 4 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 10617/2/2006 a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de părţile civile S.P. şi K.P.

S-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 191 din 9 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia l-a penală, în dosarul nr. 4954/2005 şi în fond:

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică din art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în art. 174-176 lit. d) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul B.D. la 16 ani închisoare.

A fost aplicată inculpatului B.D. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 6 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. a fost aplicată inculpatului B.D., pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-a computat prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului.

Prin aceeaşi decizie, în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică din art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în art. 174-176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul A.M. la 18 ani închisoare.

A fost aplicată inculpatului A.M. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 7 ani, după executarea pedepsei principale.

În baza art. 39 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 34 lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 516 din 10 mai 1993 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti cu pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată prin prezenta, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului A.M. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

S-a computat prevenţia de la 18 martie 2005 la zi.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului.

Au fost obligaţi inculpaţii A.M. şi B.D., în solidar la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, către părţile civile S.P. şi K.P., respectiv câte 25.000 lei pentru fiecare parte civilă.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A.M. şi B.D. şi obligat fiecare inculpat la câte 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

A fost obligat inculpatul B.D. la 200 lei cheltuieli judiciare statului din care 100 lei onorariul apărător oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

A fost obligat inculpatul A.M. la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică dată faptei se înscrie în dispoziţiile art. 174-176 lit. d) C. pen., deoarece inculpaţii pentru ascunderea infracţiunii de tâlhărie au acceptat posibilitatea morţii victimei P.M.

Susţinerea apărării în sensul că există infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) C. pen. este fără fundament legal în condiţiile în care conform probelor dosarului, inculpaţii au imobilizat victima, au exercitat violenţe asupra acesteia şi i-au obturat căile respiratorii, provocându-i astfel decesul.

De asemenea nu a putut fi primită nici aprecierea instanţei de fond în sensul culpei în care s-au aflat inculpaţii, nefiind incidente dispoziţiile alin. (3) a art. 211 C. pen., faţă de modalitatea de săvârşire a faptei.

Dimpotrivă, probele administrate în cauză au confirmat că inculpaţii în scopul comiterii infracţiunii de tâlhărie, au acţionat cu intenţie indirectă în sensul suprimării victimei care i-a surprins în apartamentul nr. 40 în timp ce încercau să sustragă o casă de bani.

Pe fondul tensiunii create şi prin aplicarea căluşului, inculpaţii puteau să prevadă rezultatul faptei lor care s-a soldat în final cu decesul victimei P.M.

Fiind întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 174-176 lit. d) C. pen., curtea de apel în conformitate cu art. 334 C. proc. pen. a procedat la schimbarea încadrării juridice şi la condamnarea inculpaţilor pentru această infracţiune cu respectarea dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

La stabilire pedepselor, instanţa de apel a avut în vedere că inculpaţii au săvârşit o infracţiune contra vieţii, ce are un grad de pericol social deosebit de ridicat.

Şi antecedenţa penală a inculpaţilor reţinută în fişa de cazier judiciar, este un element de individualizare în raport cu îndeplinirea dispoziţiilor art. 72 şi art. 52 C. pen.

Critica inculpaţilor în sensul redozării pedepselor aplicate de instanţa de fond a fost considerat nefondată, faţă de încadrarea juridică dată faptei şi de periculozitatea deosebită a acestora, motiv pentru s-a făcut şi aplicarea art. 160 ^b alin. (3) C. proc. pen.

Deşi părţile civile nu s-au conformat dispoziţiilor art. 374 C. proc. pen. privind motivarea apelului, curtea de apel a apreciat că majorarea daunelor morale este în concordanţă cu dispoziţiile art. 998 C. civ., faţă de suferinţele psihice cauzate prin decesul fratelui lor.

Aşa fiind, curtea, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de parchet şi de părţile civile şi a procedat în sensul celor mai sus arătate.

La darea soluţiei în raport cu natura şi gravitatea faptei au fost avute în vedere prevederile art. 65 C. pen., cât şi dispoziţiile art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) în ceea ce priveşte perioada de arest preventiv executată.

În conformitate cu art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri inculpaţii B.D. şi A.M., fără a arăta în scris motivele de recurs.

La termenul de judecată de la 29 august 2007 s-a luat în examinare din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fiind consemnate concluziile părţilor şi poziţiile recurenţilor inculpaţi din ultimul cuvânt, după care Înalta Curte, în baza art. 300² şi a art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a constatat legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., măsură pe care a menţinut-o, iar onorariile pentru apărătorii desemnaţi din oficiu inculpaţilor, în sumă de câte 40 lei s-au plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele încheierii, instanţa de recurs a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi având în vedere că temeiurile care au determinat arestare preventivă a inculpaţilor subzistă şi că impun privarea de libertate în continuare, a dispus în consecinţă, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 14 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 6 septembrie 2007, în recurs, Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare a cauzei formulată de recurenţii inculpaţi, pentru a-şi angaja apărător, asistenţa juridică fiind obligatorie în cauză, potrivit art. 171 C. proc. pen. şi art. 6 din C.E.D.O. şi constatând lipsă de procedură cu intimatele părţi civile a considerat că se impune citarea acestora conform art. 385¹ alin. (1) cu referire la art. 177 alin. (4) combinat cu art. 177 alin. (8) şi (8¹) C. proc. pen., amânând cauza la 15 noiembrie 2007 pentru când vor fi citata intimatele părţi civile K.P. şi S.P. prin Ministerul Justiţiei, iar intimata parte civilă SC E. SRL Bucureşti prin afişare la Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, stabilind termen intermediar la data de 4 octombrie 2007 pentru verificarea legalităţii arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., menţinând delegaţia apărătorului desemnat din oficiu, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 22 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 4 octombrie 2007 s-a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fiind consemnate concluziile părţilor şi ultimul cuvânt al recurenţilor inculpaţi, după care, Înalta Curte, în baza art. 300 ² şi a art. 160 ^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 40 lei s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele încheierii, instanţa de recurs a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă şi că impun în continuare privarea de libertate, a dispus în consecinţă, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 60 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 15 noiembrie 2007, în recurs, Înalta Curte apreciind ca întemeiată cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul recurentului inculpat, pentru a i se da posibilitatea acestuia să pregătească apărarea, constatând lipsă de procedură cu recurenţii-inculpaţi şi cu intimatele părţi civile a fixat termen intermediar pentru verificarea legalităţii arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M. la data de 29 noiembrie 2007 şi a amânat cauza la 27 martie 2008 pentru când vor fi citate intimatele părţi civile K.P. şi S.P. prin Ministerul Justiţiei, cu menţinerea delegaţiei apărătorului desemnat din oficiu, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 69 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 29 noiembrie 2007 s-a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fiind consemnate concluziile părţilor şi poziţiile recurenţilor inculpaţi din ultimul cuvânt, după care Înalta Curte, în baza art. 300² şi a art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fixând termen intermediar în vederea discutării măsurii arestării preventive la data de 17 ianuarie 2008, termenul pentru judecarea recursului fiind fixat la data de 27 martie 2008, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 40 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele încheierii, instanţa de recurs a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă şi că impun în continuare privarea de libertate în continuare, a dispus în consecinţă, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 97 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 17 ianuarie 2008 s-a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fiind consemnate concluziile părţilor şi poziţiile recurenţilor inculpaţi din ultimul cuvânt, după care Înalta Curte, în baza art. 300² şi a art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fixând termen intermediar în vederea discutării stării de arest la data de 13 martie 2008, termenul pentru judecarea recursului fiind fixat la data de 27 martie 2008, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei

În considerentele încheierii, instanţa de recurs a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi având, în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă şi că impun în continuare privarea de libertate în continuare, a dispus în consecinţă, potrivit încheierii de la acea dată, aflată la fila 149 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 13 martie 2008 s-a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalităţii detenţiei preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., fiind consemnate concluziile părţilor şi poziţiile

Recurenţilor inculpaţi din ultimul cuvânt, după care Înalta Curte, în baza art. 300² şi a art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a menţinut ca legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpaţilor B.D. şi A.M., termenul pentru judecarea recursului, fiind fixat la data de 27 martie 2008, iar onorariul pentru apărare din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 40 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În considerentele încheierii, instanţa de recurs a constatat că măsura arestării preventive este legală şi temeinică şi, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaţilor subzistă şi că impun în continuare privarea de libertate în continuare, a dispus în consecinţă, aşa cum rezultă din încheierea de la acea dată, aflată la fila 153 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de judecată de la 27 martie 2008, în recurs s-a referit că la dosar s-a depus o cerere de către apărătorul recurentului inculpat A.M., avocat S.A., prin care a solicitat amânarea judecării cauzei, întrucât se află în imposibilitate de prezentare din motive medicale.

Fiind întrebat de către instanţă, recurentul inculpat A.M. a precizat că nu doreşte să fie asistat de apărătorul din oficiu, solicitând amânarea judecării cauzei pentru a se prezenta apărătorul său ales.

Reprezentantul Ministerului Public, faţă de cererea formulată care nu a fost întemeiată pe dovezi şi faţă de faptul că apărătorul ales al recurentului inculpat nu şi-a asigurat substituirea pentru acest termen a apreciat că apărarea în cauză poate fi asigurată de apărătorul din oficiu care are delegaţie mai veche în dosar.

S-a prezentat, totodată, mama recurentului inculpat A.M., care a precizat că nu cunoaşte de ce nu s-a prezentat apărătorul şi a solicitat lăsarea cauzei mai la urmă.

La a doua strigare a cauzei, recurentul inculpat A.M. a arătat că stăruie ca apărătorul său ales să fie prezent.

Reprezentantul Ministerului Public, faţă de manifestarea de voinţă a recurentului inculpat a solicitat acordarea unui termen în continuare, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. (6) C. proc. pen.

Înalta Curte, faţă de cererea de amânare formulată de recurentul inculpat, în vederea prezentării apărătorului său ales şi în raport de efectuarea cu dificultate a procedurii de citare în străinătate a părţilor, a apreciat că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 291 alin. (6) C. proc. pen., în prezenta cauză, respectiv că judecata rămâne în continuare, în sensul că părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează cu excepţia recurenţilor inculpaţi arestaţi ce urmează a fi citaţi la locul de deţinere, amânând cauza la 10 aprilie 2008 şi punând în vedere apărătorului ales al recurentului inculpat A.M. să dovedească prin act medical imposibilitatea de prezentare la acest termen şi să-şi asigure substituirea cu 3 zile înainte de termenul fixat, pentru asigurarea unei apărări efective, menţinând delegaţia apărătorului desemnat din oficiu, aşa cum rezultă din consemnările efectuate în încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 174 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de astăzi, 10 aprilie 2008, în recurs, apărătorul recurentului inculpat A.M. a învederat că nu are un act medical doveditor al imposibilităţii de prezentare la termenul anterior, dar că va depune la dosar acest act, arătând că se află în concediu medical şi în prezent.

Înalta Curte a apreciat că se impune ascultarea recurenţilor inculpaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 §1 din C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii Europene, deoarece nu au fost ascultaţi de instanţa de apel şi indiferent de motivele de recurs, aducând la cunoştinţa acestora prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen. şi anume dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-li-se, totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.

Recurenţii inculpatul au arătat că se prevalează de dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

Apărătorul recurentului inculpat A.M., avocat S.A., în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 ⁹ pct. 9, 17, 18 şi 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului declarat, casarea hotărârii atacate, arătând referitor la primul temei de casare, că Decizia instanţei de apel nu este motivată, fiind doar o copie fidelă a deciziei anterior casate, drept pentru care se impune casarea deciziei pentru lipsa motivării.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs a solicitat casarea deciziei şi menţinerea încadrării juridice dată de instanţa de fond, în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (3) C. pen., arătând că instanţa de apel nu a acordat importanţă unor declaraţii ale coinculpatului M.N., care confirmă că victima era deja imobilizată când a venit inculpatul A.M.

Referitor la al treilea temei de casare a susţinut că instanţa a comis o gravă eroare de fapt, pronunţând condamnarea inculpatului, în raport cu probele din dosar, care dovedesc că inculpatul nu a participat la imobilizarea şi lovirea victimei, ci doar la tâlhărie, faptă pe care a recunoscut-o.

Totodată a solicitat şi reducerea pedepsei aplicată inculpatului.

în concluzie, apărătorul recurentului inculpat A.M. a solicitat, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel Bucureşti, iar, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 174-176 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (3) C. pen. şi reducerea pedepsei aplicate în conformitate cu gradul de participaţie al inculpatului. Cu privire la latura civilă a cauzei, a învederat că instanţa de apel a admis în mod nejustificat apelul părţii civile, deşi nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât instanţa nu a fost investită legal cu o cerere de acordare a despăgubirilor civile.

Apărătorul recurentului inculpat B.D., în concluziile orale, în dezbateri a solicitat casarea hotărârii atacate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 17 şi 14 C. proc. pen.. în acest sens, a arătat că instanţa de apel nu a motivat Decizia referitor la schimbarea încadrării juridice a infracţiunii, apelul fiind în mod greşit sub acest aspect. Referitor la al doilea motiv de recurs a solicitat casarea hotărârii şi menţinerea încadrării juridice a faptei dată de instanţa de fond. În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate inculpatului, ca urmare a reţinerii circumstanţelor prevăzute de art. 74 lit. c) – art. 76 C. pen., invocând atitudinea inculpatului, ulterioară săvârşirii infracţiunii.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursurilor declarate de inculpaţi, precum şi poziţiile recurenţilor inculpaţi, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate de recurenţii inculpaţi B.D. şi A.M. împotriva deciziei instanţei de apel, în raport cu motivele de recurs invocate oral, de către apărătorul fiecărui recurent, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 9, 17, 18 şi 14 C. proc. pen., în ceea cel priveşte pe recurentul inculpat A.M. şi art. 385 ⁹ pct. 9, 17 şi 14 C. proc. pen. referitor la recurentul inculpat B.D., Înalta Curte constată recursurile inculpaţilor ca fiind nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanţa de apel în mod judicios şi motivat a evaluat criticile formulate de apelanţi, prin raportare la mijloacele de probă administrate şi a stabilit vinovăţia inculpaţilor A.M. şi B.D. în săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 174-176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. de către inculpatul A.M. şi infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174-176 lit. d) C. pen. de către inculpatul B.D., în conformitate cu art. 334 C. proc. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 din acelaşi cod în ceea cel priveşte pe inculpatul A.M., tentativă la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în stare de recidivă postcondamnatorie în condiţiile legii penale mai favorabile şi respectiv art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 din acelaşi cod, tentativă la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei în condiţiile legii penale mai favorabile referitor la inculpatul B.D., în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Înalta Curte consideră că prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilind că faptele inculpaţilor A.M. şi B.D., care în seara de 3 mai 2006, deplasându-se la sediul societăţii „S.C." SRL aflată în apartamentul nr. 40 al imobilului situat în Bucureşti, împreună cu inculpatul C.P. şi învinuitul M.N., faţă de aceştia, cauza fiind disjunsă pentru continuarea cercetărilor, au pătruns prin efracţie în apartament, încercând să sustragă o casă de bani şi fiind surprinşi de victima P.M., paznic al firmei, inculpaţii au imobilizat-o, lovit-o, în mod repetat şi conjugat, cu pumnii şi picioarele, au lega-o de mâini şi de picioare cu nişte cabluri şi cârpe aflate în apartament, punându-i un căluş în gură pentru a nu striga şi târând-o în baia apartamentului, ca ulterior aceştia, nemaiauzind strigăte, să constate decesul victimei, împrejurare în care au abandonat casa de bani, întrunesc, atât obiectiv, cât şi subiectul conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174-176 lit. d) C. pen., în sarcina fiecăruia dintre inculpaţii A.M. şi B.D., iar referitor la primul, cu reţinerea şi a dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen., a stării de recidivă posteondamnatorie, faţă de o condamnare anterioară.

Înalta Curte consideră că nu poate reţine prima critică formulată de către ambii recurenţi inculpaţi, în sensul că Decizia instanţei de apel nu este motivată, deoarece, aşa cum rezultă, din considerentele hotărârii atacate, prima instanţă de control judiciar a examinat punctual fiecare motiv de apel al inculpaţilor şi prin prisma motivului de apel al parchetului care viza greşita încadrare juridică a faptei în tentativa la infracţiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei reţinută de prima instanţă, combătând argumentele apărării, prin prezentarea actelor de executare comise de inculpaţi, prin prisma criteriilor distinctive între cele două infracţiuni puse în discuţie şi concluzionând că probele administrate dovedesc contribuţia inculpaţilor, modalitatea de săvârşire, prin aplicarea conjugată de lovituri multiple cu pumnii şi picioarele asupra victimei, pe care au imobilizat-o, prin legarea acesteia de mâini şi de picioare cu cabluri şi cârpe, culminând cu punerea unui căluş în gură pentru a nu mai striga, obturându-i căile respiratorii, evidenţiind şi forma de vinovăţie cu care inculpaţii au acţionat şi anume intenţia indirectă în suprimarea vieţii victimei, pentru a ascunde infracţiunea de tâlhărie, reţinând că faptele acestora, se circumscriu infracţiunii de omor deosebit de grav, aşa încât prezentarea argumentelor în condiţiile menţionate îndeplineşte exigenţele unei motivări.

Totodată, instanţa de apel a prezentat argumentele şi cu privire la individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaţilor, având în vedere schimbarea încadrării juridice a faptei, reţinerea unei infracţiuni mai grave, raportându-se la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), evidenţiind natura faptei comise de inculpaţi, gradul de pericol social deosebit de ridicat, antecedenţa penală, combătând critica din apelurile inculpaţilor, în sensul redozării pedepselor aplicate de instanţa de fond, faţă de încadrarea juridică reţinută şi periculozitatea deosebită a inculpaţilor, ceea ce reflectă analiza asupra motivului de apel invocat.

Aşadar, în raport cu cele menţionate, motivul de recurs formulat este nefondat, aşa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate fi avut în vedere nici cel de-al doilea motiv de recurs formulat de către ambii recurenţi inculpaţi, prin apărători, referitor la greşita încadrare juridică a faptei, în sensul reţinerii infracţiunii de omor deosebit de grav în sarcina acestora, în loc de tentativă la infracţiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei, apreciată just de prima instanţă, în raport cu probele administrate în cauză, întrucât, dimpotrivă materialul probator administrat în cauză dovedeşte activitatea infracţională concretă a inculpaţilor, materializată prin acte de executare ce evidenţiază că inculpaţii A.M. şi B.D. au acţionat în scopul suprimării vieţii paznicului P.M., care i-a surprins în timp ce încercau să sustragă casa de bani, împrejurare care i-a determinat să acţioneze conjugat pentru a nu le fi descoperită fapta pe care o săvârşeau, exercitând violenţe multiple, prin aplicarea de lovituri cu pumnii şi picioarele, imobilizarea acestuia, prin legarea de mâini şi de picioare cu cabluri şi cârpe din apartament, culminând cu obturarea căilor respiratorii, prin punerea unui căluş în gură şi târârea victimei în baia apartamentului, constatând ulterior decesul acesteia şi abandonând casa de bani

Totodată, contribuţia efectivă a inculpaţilor a reflectat şi atitudinea subiectivă pe care aceştia au exteriorizat-o, respectiv intenţia indirectă şi anume chiar dacă nu au urmărit moartea paznicului, au acţionat însă, în scopul suprimării vieţii acestuia, prin acceptarea producerii rezultatului letal.

Astfel, Înalta Curte constată că din coroborarea procesului-verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto (filele 8-43 voi. I dosarul parchetului), cu denunţul numitului M.N. (filele 73-75 din voi. II dosarul parchetului), cu declaraţia învinuitului M.N., dată în prezenţa apărătorului, avocat E.M., în faţa procurorului, la data de 3 martie 2005 ( filele 84-87 voi. II dosarul parchetului ), cu declaraţiile inculpatului B.D., dată în prezenţa apărătorului, în faţa procurorului la 14 martie 2005 şi în primă instanţă (filele 135-140 vol. II dosarul parchetului şi filele 63-64 dosarul tribunalului), cu procesul-verbal de confruntare din data de 16 martie 2005 privind pe învinuitul M.N. şi inculpatul B.D. (filele 167-171 vol. II dosarul parchetului), cu declaraţiile martorilor sub o altă identitate G.I. şi U.I. ( filele 190; 192 voi. II dosarul parchetului şi filele 112-113 dosarul tribunalului, privind declaraţia martorului „R." - U.I.) cu raportul medico-legal de autopsie nr. A3/963/96 din 29 februarie 1997 întocmit de INML Mina Minovici şi planşele fotografice ( filele 46-55 vol. I dosarul Parchetului) rezultă contribuţia conjugată a celor doi inculpaţi de lovire a victimei, în scopul suprimării vieţii acestuia, în vederea ascunderii infracţiunii de tâlhărie.

În declaraţia dată în calitate de învinuit M.N. a arătat că „...Nu mai ştiu cine, dar unul din cei trei rămaşi în interior, B., C. sau A. mi-a spus că omul din baie a murit. ...Precizez că la acest moment omul respectiv era legat şi la gură cu nişte cârpe. P. a încercat să-i facă şi masaj cardiac, cred că l-a şi stropit cu apă pe faţă. P. mi-a confirmat că bărbatul e mort. în acel moment le-am spus că eu plec, că nu mai avem nimic şi ceilalţi trei au fost de acord că cel mai bine e să plecăm. Până să aflăm că bărbatul este mort am încercat să punem casa de bani pe pătură. Pătura mea a rămas în sediul firmei respective, nu am mai luat-o la plecare. Ulterior C.P. mi-a spus că B. şi cu A. au astupat gura bărbatului pentru că acesta ţipa....".

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, în prezenţa apărătorului, inculpatul B.D. a menţionat că "...C.P. s-a dus la uşă şi a aşteptat să se deschidă uşa. Uşa s-a deschis şi în locuinţă a intrat un bărbat. C.P. l-a imobilizat şi l-a pus jos, iar A. l-a legat de mâini cu nişte cabluri pe care A. Ie-a luat din casă, l-am cărat toţi trei (eu, M. şi C.P.) din hol în sufragerie...în acest timp, individul pe care l-am imobilizat ţipa şi dădea din mâini şi din picioare. Din cauza zgomotului pe care îl făcea, individual legat l-a enervat pe A. care l-a lovit de câteva ori cu piciorul pentru a-l determina să tacă. Acesta nu s-a potolit fapt ce l-a determinat pe A. să-i bage un căluş în gură şi să-l lege după care l-a apucat de umeri şi l-a tras în baie...".

Inculpatul B.D. în declaraţia dată în cursul cercetării judecătoreşti, în primă instanţă a arătat că „...Precizez că rămânând singur cu C. în apartament, a venit victima, primul a lovit-o C. dar nu pot preciza zona după care am lovit-o şi eu, victima însă nu a căzut la sol. După ce am aplicat aceste lovituri victimei, atât eu, cât şi C. am depus eforturi pentru a face victima să nu ţipe, în sensul că îl ţineam de gură...".

În procesul-verbal de confruntare întocmit la 16 martie 2005 întocmit între învinuitul M.N. şi inculpatul B.D. s-a consemnat „...Ce aveţi de spus despre afirmaţiile numitului M.N.? Răspuns :Cu privire la cele declarat de către M.N., vreau să fac următoarele precizări: în momentul în care cetăţeanul turc a intrat în apartamentul prevăzut cu gratii (unde s-a săvârşit fapta), M.N. era în apartamentul alăturat. Ştiu că a intra ulterior şi acesta, dar nu mai reţin dacă a pătruns prin geamul spart de mine dintre balcoane sau pe uşa de acces a apartamentului. Ştiu sigur şi am observat personal cum C.P. a imobilizat-o pe victimă de mâini în timp ce A. o lega pe victimă cu un cablu electric; ştiu că acel cablu A. l-a luat din apartament, dar nu reţin de la ce apartament. Menţionez că şi eu am ţinut-o pe victimă de picioare, în timp ce A. o lega pe aceasta de mâini. Arăt faptul că în momentul în care a intrat M. în apartament, noi deja o legasem pe victimă, pe care am imobilizat-o pe al doilea hol, situat între baie şi sufragerie. Cred că victima s-a lovit la faţă, în timp ce se zbătea când noi o imobilizam. în timp ce scoteam casa de bani din nişa de la hol victima a început să vorbească turceşte şi să ţipe, drept pentru care A., care s-a enervat a luat nişte cârpe (probabil din debara), a lovit-o pe victimă cu picioarele în faţă şi în piept şi i-a introdus cârpele respective în gură. Precizez că A. ulterior a tras-o pe victimă din sufrageria, care era legată şi cu căluşul în gură, în baie. M.N. a sosit cu o pătură pe care a adusese din autoturismul Dacia Break, întrucât stabilisem să transportăm casa de bani cu acea pătură, întrucât turcul continua să ţipe, am intrat în baie şi am sucit-o pe victimă...".

Martorul cu altă identitate G.I. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale a arătat că „în primăvara anului 2005, într-u arest al D.G.P.M.B. am avut o discuţie cu arestatul B.D. care mi-a relatat următoarele: în anul 1996, B.D. împreună cu M.N., C.P. şi A. au plecat către un sediu de firmă aflat într-un apartament pentru a sustrage un seif cu bani. Ajunşi în apartamentul respectiv, în momentul în care ei se aflau în interior, peste ei a intrat un cetăţean turc, paznicul firmei. Cei patru l-au lovit pe turc cu pumnii şi picioarele şi l-au imobilizat. M. i-a pus pe B.D. şi A. să-l lege pe turc şi să-i pună căluş în gură. La un moment dat, cetăţeanul turc a început să horcăie şi în acel moment B.D. I-a lovit cu picioarele, neştiind că cesta este suferind de astm. B. şi A. l-au luat pe turc, l-au dus în baie şi l-au legat cu cabluri ca să se asigure că acesta nu va scăpa..."

Martorul cu altă identitate U.I. în declaraţia dată în cursul urmăririi penale a menţionat că „...în luna martie 2005, fiind într-un arest cu B.D. acesta mi-a povestit că în luna mai 1996 a participat la săvârşirea unei infracţiuni de omor asupra unui cetăţean turc într-o firmă pe şos. P. B.D. mi-a povestit că I-a lovit pe turc cu pumnii. Turcul era legat şi întins pe podea. Dintr-o dată turcul a început să bată cu picioarele în podea. Ei văzând acest lucru, l-au imobilizat mai bine pe turc punându-i căluş în gură. După ce i-au pus căluş, l-au dus în baie, punându-l în cadă...A. i-a pus căluşul împreună cu B....".

în raportul medico-legal de autopsie a victimei P.M. s-a concluzionat că „Moartea numitului M.P. a fost violentă. Ea s-a datorat asfixiei mecanice prin comprimarea căilor respiratorii asociată cu hemoragie meningo-cerebrală consecutivă unui traumatism cranio-cerebral şi cervical. Leziunile de violenţă constatate s-au putut produce prin loviri cu corpuri dure şi comprimare. Sângele şi urina recoltate de la cadavru un conţin alcool şi nici substanţe toxice curente - buletin de analiză nr. 408. în secreţia anală recoltată de la cadavru nu s-au identificat spermatozoizi - buletin de analiză nr. 624."

În raport cu cele mai sus menţionate, critica apărării inculpaţilor cu privire la greşita încadrare a faptelor săvârşite de inculpaţi în aceea de omor deosebit de grav, nu este fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte nu poate reţine nici motivul de recurs cu privire la greşita condamnare a inculpatului A.M., în raport cu probele din dosar, care dovedesc că inculpatul nu a participat la imobilizarea şi lovirea victimei, ci doar la tâlhărie, faptă pe care a recunoscut-o, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, din coroborarea mijloacelor de probă evidenţiate în mod concret a rezultat contribuţia inculpatului la săvârşirea faptei, acesta lovind victima, imobilizând-o şi punându-i căluşul în gură, aşa încât i-a obturat căile respiratorii, acţionând cu intenţia indirectă în comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav.

Înalta Curte consideră că apărările inculpatului A.M. cu privire la nevinovăţia sa au fost infirmate de mijloacele de probă administrate şi care au fost în mod efectiv indicate, acestea fiind administrate sub aspect temporal mai aproape de data comiterii faptei, aşa încât veridicitatea susţinerilor nu poate fi pusă la îndoială şi a înlăturat declaraţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, atât ale coinculpatului B.D., cât şi ale martorilor M.N., G.I. (declaraţia acestuia nefiind semnată) şi U.I. cu privire la referirile la inculpatul A.M., având în vedere încercarea subiectivă de înlăturare a răspunderii penale a acestuia, valoarea lor fiind afectată.

În raport cu cele mai sus arătate, critica formulată numai de apărătorul recurentului inculpat A.M. nu este fondată, aşa încât cazul de casare prevăzut de art. 385 ⁹ pct. 18 C. proc. pen. nu este incident.

De asemenea, nu poate fi avut în vedere nici motivul privind greşita soluţionare a laturii civile de către instanţa de apel invocat de către recurentul inculpat A.M. prin apărător, întrucât instanţa a acordat majorarea daunelor morale către părţile civile S.P. şi K.P., cetăţeni turci, fraţii victimei, prin raportate la criteriile ce caracterizează răspunderea civilă delictuală, constatând incidenţa acestora, ca urmare a faptei comise de inculpat, precum şi a coinculpatului, vinovăţia acestora fiind dovedită în producerea decesului victimei, prejudiciul nepatrimonial, justificându-se, în raport cu suferinţele psihice cauzate prin moartea fratelui lor.

Totodată, Înalta Curte consideră că nici motivul de recurs invocat de ambii recurenţi inculpaţi prin apărători referitor la greşita individualizare a pedepselor aplicate, impunându-se reducerea pedepselor, nu poate fi reţinut, întrucât în contextul cauzei, instanţa de apel a făcut o justă adecvare cauzală a criteriile generale prevăzute la art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând cont că fapta comisă de inculpaţi este o infracţiune contra vieţii, ce are un grad de pericol social deosebit de ridicat, inculpatul A.M. fiind recidivist postcondmnatoriu, aşa cum rezultă din fişa de cazier.

Înalta Curte consideră că instanţa de apel prin cuantumurile diferite ale pedepselor principale aplicate inculpaţilor, orientate către minim pentru inculpatul B.D. şi anume de 16 ani închisoare (limitele pedepsei principale a închisorii pentru ari. 174-176 lit. d) C. pen., fiind de la 15 la 25 de ani) şi respectiv către medie, acela de 18 ani închisoare şi ca urmare a aplicării art. 39 alin. (1) C. pen., pentru inculpatul A.M., ambele cu executare în regim de detenţie, a apreciat că acestea sunt justificate şi în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi educativ al pedepsei, dând posibilitatea îndreptării atitudinii inculpaţilor faţă de comiterea de infracţiuni şi resociaiizarea lor viitoare pozitivă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în contextul cauzei nu se poate da eficienţă în mod distinct circumstanţei atenuante judiciare prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen., cu regimul sancţionator atenuat în condiţiile art. 76 din acelaşi cod în ceea cel priveşte pe inculpatul B.D., deoarece atitudinea sa procesuală de recunoaştere a faptei comise a fost valorificată de către instanţa de apel prin cuantumul redus al pedepsei aplicate, orientat către minim, neputându-se avea în vedere această circumstanţă, în mod preeminent, în raport cu celelalte criterii care vizează gravitatea faptei comise, circumstanţele reale în care a fost săvârşită fapta, consecinţele produse, ceea ce ar încălca, în caz contrar, regula aprecierii plurale a tuturor criteriile ce caracterizează stabilirea pedepselor.

Totodată, Înalta Curte constată că pedepsele principale aplicate inculpaţilor de către instanţa de apel reflectă şi principiul proporţionalităţii între gravitatea faptelor comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al ambilor inculpaţi, aşa încât critica formulată nu este fondată, iar cazul de casare invocat, respectiv art. 385 ⁹ pct. 14 C. proc. pen., nu este aplicabil.

În raport cu cele mai sus arătate, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică sub toate aspectele.

Înalta Curte, verificând hotărârea atacată nu a constatat existenta vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi B.D. şi A.M. împotriva deciziei penale nr. 243 din 4 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Se vor deduce din pedepsele aplicate ambilor recurenţi inculpaţi, durata arestării preventive de la 18 martie 2005 la 27 martie 2008.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se vor obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B.D., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii inculpaţi B.D. şi A.M. împotriva deciziei penale nr. 243 din 4 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Deduce din pedepsele aplicate ambilor recurenţi inculpaţi, durata arestării preventive de la 18 martie 2005 la 27 martie 2008.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 100 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B.D., se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 aprilie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 1342/2008. Penal		ICCJ. Decizia nr. 1531/2008. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1082/2008. Penal. Vătămarea corporală (art. 181 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1342/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1531/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1541/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1550/2008. Penal ICCJ. Decizia nr. 1552/2008. Penal