ICCJ. Decizia nr. 2420/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALÂ
Decizia nr.2420/2008
Dosar nr. 2464/39/200.
Şedinţa publică din 3 iulie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava a hotărât condamnarea inculpatei A.C. la 5000 lei amendă penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. S-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen.
Inculpata a fost obligată să plătească părţii civile C.E. suma de 20.000 lei daune morale şi a respins pretenţiile de despăgubiri materiale.
Inculpata a fost obligată să plătească statului cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că inculpata a fost trimisă în judecată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rechizitoriul nr. 114/P/2004 din 17 aprilie 2006, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în calitate de notar public, contrar obligaţiilor ce-i reveneau potrivit legii de a solicita actele doveditoare ale proprietăţii, a autentificat contractul de schimb prin care C.T., C.E. şi C.F.D. s-au obligat să pună la dispoziţia copermutantei C.E. o cotă indiviză dintr-o suprafaţă de teren şi să primească de la aceasta o garsonieră.
Ulterior s-a dovedit că terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb aparţinea statului, astfel că transferul proprietăţii în folosul lui C.E. nu s-a mai materializat, acesteia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor.
Instanţa a reţinut în fapt că la data de 17 septembrie 1986, soţii C.T. şi C.E. au cumpărat de la vânzătorii M.A., V.O., F.D. şi F.M. o casă construită din paiantă cu anexe, situată în Botoşani, cu menţiunea că terenul aferent construcţiilor, în suprafaţă de 250 mp, a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 .
Imobilul a fost apoi vândut de C.T. şi C.E., copiilor lor C.A. şi C.F.D. sub rezerva uzufructului viager, actul fiind redactat şi autentificat de către inculpată, cu încheierea nr. 2176 din 27 aprilie 2000.
În cuprinsul contractului s-a consemnat că s-a vândut lui C.A., casa cu anexe şi cota indiviză de ½ din suprafaţa de 912 mp, iar lui C.F.D., cota indiviză de ½ din teren, şi s-a specificat că locuinţa a fost dobândită de vânzători prin cumpărare cu contractul nr. 5669/1986 iar terenul a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991, „neavând acte de proprietate".
La data de 30 mai 2002, inculpata la cererea părţilor, a redactat şi autentificat contractul de schimb nr. 3189(f. 93 u.p.) prin care soţii C.T. şi C.E., uzufructari, şi C.F.D. nud proprietar al cotei indivize de ½ din suprafaţa de 500 mp situat în Botoşani, au dat terenul în schimb lui C.E. de la care au primit în deplină proprietate camera nr. 50 şi oficiu proprietatea acesteia situată în aceeaşi localitate, din clădirea căminului de nefamilişti al SC A. SA Botoşani.
Instanţa fondului motivează că deşi potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, inculpata, notar public, avea obligaţia să ceară părţilor acte justificative pentru încheierea contractului prin care se viza transmisiunea reciprocă a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă şi din art. 70 din Regulamentul de aplicare a legii şi să pretindă prezentarea titlurilor de proprietate sau a extrasului de carte funciară. Or, inculpata a omis să se conformeze acestor reglementări, mulţumindu-se în ce priveşte terenul ce a făcut obiectul schimbului doar cu depunerea certificatului fiscal pe anul 2002 (f. 100), cu toate că actul respectiv nu este doveditor al proprietăţii şi cu depunerea contractului autentificat anterior de inculpată sub nr. 2176/2000 prin care consfinţise că acea cota indiviză de teren a fost dobândită de C.F.D. prin cumpărare de la soţii C.T. şi C.E.
Instanţa fondului mai observă că din cuprinsul contractului 2176/2000 reieşea cu claritate că la data încheierii acestuia, vânzătorii C.T. şi E.C. nu aveau acte de proprietate cu privire la suprafaţa de 962 mp pe care au înstrăinat-o.
Aşa fiind conchide instanţa, câtă vreme pentru terenul în discuţie nu exista nici un act de proprietate, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, inculpata avea obligaţia să atragă atenţia copermutantei C.E. asupra acestei situaţii şi să facă menţiune expresă în act.
Pe de altă parte C.E. a semnat contractul de schimb fiind convinsă că notarul public a verificat actele de proprietate ale terenului pe care celelalte părţi îl dădeau în schimbul camerei acesteia.
Instanţa mai observă că prin ordinul prefectului nr. 5/1993 lui C.T., cel care vânduse prin contractul nr. 2176 din 27 aprilie 2000 fiilor lui C.A. şi C.F.D. suprafaţa de 912 mp teren, i s-a atribuit doar 250 mp, motiv pentru care prin sentinţa civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 s-a admis acţiunea civilă promovată de primarul municipiului Botoşani şi s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului autentificat sub nr. 2176 din 27 aprilie 2000, cu privire la suprafaţa de 712 mp, obiectul valabil al acelui contract mărginindu-se doar la suprafaţa de 250 mp atâta cât proprietarii aveau de transmis în mod real.
Prin urmare, rezumă instanţa la data încheierii contractului de schimb din 30 mai 2002 autentificat sub nr. 3189 de inculpată pentru suprafaţa de ½ din 500 mp, oferită la schimb de C.F.D., nu exista nici un titlu de proprietate.
Aşa fiind, copermutantei C.E., care a fost lipsită de posibilitatea de a se folosi de respectiva suprafaţă de teren, fiindu-i refuzată intabularea precum şi autorizaţia de construire a unei case pe acest teren, i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale legale, mai ales că între timp C.F.D. a înstrăinat camera şi oficiul obţinute la schimb de către acesta.
Instanţa de fond în baza situaţiei de fapt reţinute a motivat că fapta inculpatei care şi-a îndeplinit defectuos atribuţiile ce-i reveneau conform legii omiţând să ceară actele de proprietate cu privire la imobilele ce făceau obiectul contractului de schimb şi ca urmare a vătămat interesele legitime ale părţii civile C.E., îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
S-a apreciat că vinovăţia inculpatei este dovedită prin contractele de vânzare şi de schimb amintite, prin declaraţiile martorilor C.F.D. (f.95) şi C.E. coroborate cu cele ale părţii vătămate C.E. şi ale inculpatei A.C.
Instanţa a respins apărările inculpatei potrivit cărora aceasta are statutul unei funcţii autonome, conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 şi nu acela de funcţionar public, prin urmare nu poate fî subiect al infracţiunii de serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
A motivat că potrivit art. 147 C. pen. prin funcţionar public se înţelege orice persoană publică care exercită o însărcinare retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., între care se enumera şi însărcinările referitoare la efectuarea serviciilor de interes public.
Or potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995 notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar autonomia funcţiei se referă doar la modalitatea îndeplinirii acesteia, fără subordonare ierarhică şi se supune doar faţă de lege, ceea ce nu exclude deci calitatea de funcţionar public.
În stabilirea pedepsei instanţa a făcut trimitere la criteriile de individualizare ale art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
În rezolvarea acţiunii civile instanţa a apreciat în motivare că nu este cazul antrenării răspunderii civile a inculpatei pentru daune materiale şi că eventualele despăgubiri din contractul de schimb ar putea face obiectul unui litigiu civil.
Pe de altă parte instanţa a apreciat că fapta inculpatei i-a cauzat părţii vătămate tracasări şi traume psihice care astfel este îndreptăţită să primească de la inculpată suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.
Împotriva sentinţei au declarat recurs partea civilă şi inculpata.
În recursul ei inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive:
1. S-au încălcat normele legale privind competenţa după materie.
Recurenta susţine că fondul cauzei trebuia judecat de judecătorie conform art. 25 C. proc. pen., întrucât după apariţia Legii nr. 356/2006 Curţile de Apel au pierdut competenţa de a judeca în primă instanţă notarii prin modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel că la data de 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava nu mai era competentă să judece cauza.
2. S-au încălcat drepturile inculpatei la un proces echitabil prin aceea că inculpata a fost singura trimisă în judecată, în timp ce coschimbaşii care au dobândit imobilul părţii civile nu au nici o răspundere astfel că există o discordanţă majoră între tratamentul penal al inculpatei şi cel al coschimbaşilor din familia C. care s-au ales numai cu avantaje.
3. În mod greşit instanţa a condamnat-o pe inculpată pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen.
S-a susţinut că notarul public nu este funcţionar public iar pe de altă parte „ nu există o îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în sensul reglementat de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)".
Se mai susţine că nu există o vătămare efectivă a intereselor părţii civile care îşi poate valorifica drepturile civile în instanţă astfel că lipseşte urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
4. Recurenta a mai criticat hotărârea atacată pentru obligarea ei la daune morale deşi nu există legătură cauzală între fapta ei şi eventualele prejudicii morale suferite.
Partea civilă a criticat hotărârea atacată pentru greşita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijenţă în serviciu în loc de înşelăciune. Partea civilă a mai criticat hotărârea pentru greşita rezolvare a laturii civile prin neobligarea inculpatei la despăgubiri materiale în solidar cu coschimbasii din familia C.
Recursurile inculpatei şi părţii civile care devoluează în limitele arătate în art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi nu ale art. 3859 cum motivează inculpata sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte observă că instanţa Curţii de Apel Suceava era competentă să judece în fond cauza, criticile inculpatei referitoare la chestiunea competenţi nefiind fondate.
Astfel, instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu la 17 aprilie 2006 când potrivit art. 281 lit. b)1 C. proc. pen. Curtea de Apel era competentă să judece în primă instanţă infracţiunile săvârşite între alţii de notari.
Este adevărat că pe parcursul judecăţii a fost adoptată Legea nr. 356/2006 din 7 septembrie 2006 care a luat din competenţa Curţii de Apel judecata în prima instanţă a notarilor pe are a atribuit-o judecătorului.
Ceea ce nu a observat recurenta este că potrivit art. III alin. (3) din Legea nr. 356/2006 „Cauzele în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii (Legea nr. 356/2006) vor continua să fie judecate de instanţele competente, potrivit dispoziţiilor aplicabile anterior acestei date" .
Or instanţa Curţii de Apel Suceava n-a făcut altceva decât să se conformeze acestei dispoziţii tranzitorii dar imperative a Legii nr. 356/2006.
Prin urmare primul motiv de recurs invocat nu este fondat. Înalta Curte mai observă că instanţa Curţii de Apel Suceava a reţinut o situaţie de fapt corectă, a analizat probele administrate care în esenţă se referă la contractele de vânzare cumpărare a unor imobile, casă şi teren şi la contractul de schimb încheiat în defavoarea părţii civile C.E., şi ea recurentă în cauză.
Curtea apreciază însă că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracţiuni în cauză fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Instanţa de fond a motivat corect că notarul public este funcţionar public.
Astfel din simpla lectură a art. 145 C. pen. rezultă că prin noţiunea „public" se înţelege între altele „ tot ce priveşte .... serviciile de interes public..."
Potrivit art. 3 din Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995 „ notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul uni funcţii autonome" .
Conform art. 4 actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
Pe de altă parte conform art. 147 C. pen. prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Cum notarul public este investit de legea să îndeplinească un serviciu de interes public în sensul art. 145 C. pen., actul său având natura şi greutatea uni act de autoritate publică este neîndoielnic că acesta face parte din categoria funcţionarului public definit în art. 147 C. pen.
Nu doar interpretarea gramaticală şi sistematică a textelor examinate, suficiente de altfel în lămurirea acestei chestiuni, dar şi interpretarea teleologică conduc la aceeaşi concluzie.
Dacă activitatea notarială nu ar sta sub semnul autorităţii publice nu ar fi circumscrisă serviciului de interes public aşa cum este consacrată în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 36/1995, ceea ce atrage asupra notarului atributul prevăzut de art. 147 C. pen., afirmaţia că nu este funcţionar public ar fi întemeiată. în această situaţie însă notarul ar trebui să accepte că orice altă persoană îndreptăţită să îndeplinească acte juridice de specialitate, cum este avocatul, jurisconsultul pot îndeplini acte de natură notarială.
Or această ipoteză este inacceptabilă în lumina reglementărilor imperative ale capitolului I din Legea nr. 36/1995 din care rezultă neîndoielnic că spre deosebire de avocat şi jurisconsult, notarul îndeplineşte acte de autoritate publică cu forţa probantă prevăzută de lege.
Prin urmare prin situarea notarului public în afara statutului de funcţionar public, greutatea actului şi serviciilor îndeplinite de acesta este golită de conţinut ceea ce este contrar spiritului şi literei legii nr. 36/1995.
În ceea ce priveşte referirea din finalul art. 3 din Legea nr. 36/1995 „statutul unei funcţii autonome" aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul gramatical şi neechivoc potrivit cu care notarul public nu depinde de altcineva sau de altceva decât de lege, nefiind supus ierarhiilor.
Or, acest aspect nu schimbă cu nimic statutul de funcţionar public al notarului, dimpotrivă.
Înalta Curte mai observă că potrivit art. 1 din Legea nr. 36/1995 activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.
Conform art. 49 din lege îndeplinirea actelor notariale în afară de redactarea înscrisurilor şi consultaţiile juridice, se constată prin încheieri.
Ceea ce este de esenţă activităţii notariale este procedura necontencioasă. Această procedură necontencioasă nu aparţine însă în exclusivitate activităţii notariale şi este reglementată în art. 331-338 C. proc. civ., (cartea III - Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase) care reprezintă dreptul comun în situaţia în care procedura se desfăşoară în faţa instanţei.
Din examinarea textelor invocate rezultă că instanţele în procedura necontencioasă soluţionează cererile în general prin încheieri.
Ceea ce se relevă prin aspectele mai sus invocate este că nu doar notarii desfăşoară activităţi în cadrul procedurii necontencioase ci şi judecătorii.
Or în cadrul activităţi judecătoreşti încheierile sunt supuse controlului judecătoresc civil şi nu penal conform dispoziţiilor din procedura civilă.
Potrivit art. 99 din Legea nr. 36/1995 şi actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condiţiile art. 100 care fac trimitere la codul de procedură civilă care se completează dispoziţiile art. 100 din lege. Din examinarea textului, rezultă că plângerea împotriva actului notarial care se îndreaptă la instanţa de judecată prin biroul notarului public [art. 100 alin. (3)] este actul procesual (calea de atac) care demarează procedura de control al actului notarial întocmai cum se întâmplă cu apelul sau recursul în cazul soluţiilor pronunţate de instanţă.
Toate aceste aspecte relevă că procedura specială necontencioasă este efectuată deopotrivă de judecători şi notari publici după procedee sensibil asemănătoare.
Soluţiile adoptate în această materie în instanţă şi în faţa notarului public sunt încheieri.
Controlul acestor soluţii aparţine deopotrivă instanţei civile, în cazul actelor notariale desfăşurându-se conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 care se completează cu dreptul comun.
Or din modul cum a fost conceput acest control, exclude incidenţa penalului, afară de cazurile în care actul a fost întocmit cu rea credinţă, cu intenţia de a prejudicia interesele unei părţi sau ca urmare a unei infracţiuni de corupţie.
Prin urmare ca şi în cazul soluţiilor pronunţate de judecător în procedura necontencioasă greşeala comisă din culpă de autorul actului notarial sau o anumită practică stabilită, nu echivalează cu infracţiunea, legea precizând că greşeala, neatenţia sau chiar practica notarială în întocmirea actului va fi îndreptată sau corectată în justiţie în procedura civilă.
Revenind la situaţia de fapt reţinută este evident că inculpata A.C. autentificând actul de vânzare-cumpărare cu nr. 2176 din 27 aprilie 2000 între C.T., C.E. şi copii lor C.A. şi C.F.D. cu privire la casă şi suprafaţa de teren de 912 mp a încălcat dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 potrivit căruia trebuia să ceară părţilor „documentele justificative"şi dispoziţiile art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 potrivit căruia „ notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului".
Or, din examinarea documentelor care au stat la baza întocmirii actului autentificat cu nr. 2176/2000 rezultă că inculpata a încheiat contractul doar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5669/1986 al notariatului de Stat Botoşani prin care C.T. şi C.E. dobândiseră casa şi doar 250 mp din terenul total în suprafaţă de 962 mp care aparţinea vânzătorilor de atunci, restul terenului trecând în proprietatea statului potrivit legii în vigoare în anul 1986. Pentru acest rest de teren în contractul de vânzare nr. 2176/2000 între părinţi şi copii, inculpata a luat act de declaraţia vânzătorului că restul de teren de la 250 mp la 962 mp a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991.
Or acest fapt s-a dovedit neadevărat întrucât şi în prezent se fac demersuri pentru ca această diferenţă să fie redobândită de cumpărătorul imobilului.
Dacă inculpata ar fi cerut actul de proprietate al terenului, respectiv cu prilejul autentificării actului nr. 2176 din 27 aprilie 2000 astfel cum prevede legea ar fi constatat că vânzători nu posedau titlu de proprietate pentru vânzarea şi a suprafeţei de teren de 962 mp ci cel mult a 250 mp.
În ce priveşte atitudinea subiectivă a inculpatei, notar, nici organul de urmărire penală nici instanţa nu au identificat elemente din care să rezulte că acesta ar fi urmărit sau acceptat inducerea în eroare a vreunei persoane cu consecinţe păgubitoare pentru a se reţine în sarcina ei infracţiunea de înşelăciune care se comite cu intenţie .
Autentificarea actului cu nr. 2176/2000 de către inculpată apare mai degrabă ca rezultatul nepriceperii ei în întocmirea actelor notariale sau a superficialităţii şi neglijenţei legat şi de împrejurarea că actul de înstrăinare a imobilelor se făcea în familie a căror membrii era de presupus că au cunoscut situaţia terenului. Inculpata s-a apărat în sensul că certificatul fiscal nr. 15958 din 26 aprilie 2000 a Consiliului Local Botoşani atestă că vânzătorii plăteau anual impozitul pentru suprafaţa de teren de 962 mp şi nu doar pentru 250 mp ceea ce este adevărat ( f.90 u.p.)
La întocmirea contractului de schimb între partea civilă şi C.E. pe de o parte şi C.T., C.E. şi C.F.D. pe de alta, autentificat sub nr. 3189 din 30 mai 2002 (f.93 u.p.) inculpata a cerut părţilor titlurile de proprietate, respectiv actele cu care au dobândit proprietatea imobilelor ce se schimbau.
Astfel partea civilă C.E. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare a camerei şi oficiului ce i-a fost vândut de SC A. SA cu contractul autentificat sub nr. 1984/2002 iar coschimbasii au prezentat inculpatei contractul de vânzare-cumpărare nr. 2172/2000 autentificat de ea în care la obiectul vânzării trecuse cum s-a arătat suprafaţa de teren de 962 mp.
Nici de această dată inculpata nu şi-a respectat obligaţia din art. 45 din Legea nr. 36/1995 şi art. 70 din Regulamentul de aplicare şi nu a cerut extrasul de carte funciară sau certificatul de sarcini cu privire la situaţia terenului, mulţumindu-se cu certificatul fiscal de la fila 100 care atestă că numitul C.F.D. figurează în documentele Serviciului Taxe şi Impozite Locale cu 962 mp teren din care 125 mp construită pentru care a plătit impozite la zi.
Urmărirea penală şi instanţa de fond nu au identificat elemente din care să rezulte că inculpata a întocmit actul cu intenţia de a induce în eroare partea civilă în scopul de a obţine pentru ea sau pentru altul un folos material injust astfel că în cauză nu s-a reţinut comiterea infracţiunii prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
De altfel, este greu de acceptat că o persoană cu discernământ cu statutul de notar public ar fi putu concepe cu rea credinţă prin înşelarea unei persoane un act care apare nul la prima vedere.
Este neîndoielnic însă că tot din nepricepere, neatenţie, superficialitate nu a studiat actele şi nu s-a conformat prevederilor legale potrivit cărora era datare să pretindă părţilor certificat de carte funciară sau cel puţin certificat de sarcini din care ar fi rezultat că familia C. nu avea titlu de proprietate asupra terenului pe care îl ofereau la schimb.
Această încălcare din culpă de către inculpată a îndatoririlor de serviciu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) întrucât nu a cauzat o pagubă efectivă şi certă părţii civile izvorâtă din încheierea propriu zisă a actului de schimb atâta vreme cât încheierea de autentificare nr. 3189 din 30 mai 2002 nu este definitiv controlată de instanţă.
În lipsa constatării efective şi certe a pagubei în cauză nu este realizată urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Aşa fiind în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. şi art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. inculpata urmând a fi achitată.
Separat de aceste considerente în susţinerea concluziei că întocmirea greşită din culpă a lucrărilor de către notar nu constituie faptă penală, Curtea observă că potrivit art. 39 lit. a) din Legea nr. 36/1995, neglijenţa în efectuarea lucrărilor este reglementată ca abatere disciplinară sancţionată conform art. 41 cu măsuri până la excluderea din profesie şi că răspunderea se stabileşte în condiţiile art. 40 din lege şi art. 3 şi urm. din Regulamentul de aplicare a acesteia.
Curtea nu absolutizează, în sensul că notarul public nu poate fi niciodată subiectul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Astfel în situaţia în care spre exemplu prin neglijenţa lui provoacă pierderea sau distrugerea unor acte a unor titluri de valoare pe care în virtutea funcţiei le manipulează cauzând unei părţi o pagubă notarul poate fi tras la răspundere pentru neglijenţă în serviciu întrucât în acest caz nu sunt în mod evident incidente dispoziţiile art. 99 şi art. 100 din Legea nr. 36/1995 ce se completează cu dispoziţiile generale referitoare la controlul judecătoresc al actelor întocmite de notar.
În condiţiile în care inculpata urmează a fi achitată va fi cercetat în continuare doar motivul de recurs referitor la acordarea daunelor morale în favoarea părţii civile care nu este fondat .
Potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b)1 ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale potrivit legii civile.
În cauză, partea vătămată C.E. s-a constituit parte civilă în cauză. În termen legal şi în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) C. proc. pen.
Faţă de prevederile art. 346 C. proc. pen. Curtea observă că instanţa penală este investită legal cu rezolvarea laturii civile a cauzei întrucât chiar dacă inculpata urmează a fi achitată, temeiul achitării va fi art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte apreciază că rezolvarea laturii civile urmează a fi efectuată în prezentul proces întrucât dată fiind situaţia de incertitudine a părţii civile, timpul scurs de când se află în echivoc cu privire la situaţia bunurilor a căror posesie a pierdut-o ar face ca tergiversarea soluţionării laturii civile şi eventuale cheltuieli necesitate de soluţionarea separată să devină inechitabilă pentru partea civilă ceea ce nu poate fi admis.
Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen. „repararea pagubei se face potrivit legii civile:
a) în natură prin restituirea lucrului prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, pin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.
b) prin plata unei despăgubiri băbeşti în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.
Conform alin. (5) al articolului acţiunea civilă poare avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.
În ce priveşte rezolvarea laturii civile de care inculpata este nemulţumită, Înalta Curte văzând şi prevederile art. 346 alin. (2) C. proc. pen. care au fost citate, apreciază că în mod temeinic instanţa fondului a obligat-o pe inculpată la 20.000 lei daune morale către partea civilă.
Este mai presus de orice îndoială că inculpata prin fapta sa a cauzat părţii civile pierderea posesiei imobilului, fiind nevoită să se mute din locuinţa anterioară. A făcut numeroase demersuri, acţiuni civile, a plătit chirii, a fost nevoită să facă drumuri pentru a-şi recupera drepturile ceea ce i-a provocat pe lângă daune materiale, traume psihice, un serios prejudiciu moral pe care instanţa l-a apreciat în mod just, acordarea despăgubirilor morale fiind în acord şi cu dispoziţiile art. 346 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.
Aşa fiind acest motiv de recurs al inculpatei este nefondat.
Referitor la recursul părţii civile care în latură penală critică hotărârea atacată pentru greşita încadrare juridică dată faptei în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în loc de înşelăciune, Curtea a motivat care sunt temeiurile pentru care în cauză nu se poate reţine în sarcina inculpatei infracţiunea prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP)
În latură civilă recursul părţii civile este întemeiat pentru următoarele motive:
Cu atât mai mult cu cât instanţa fondului a reţinut o culpă penală în sarcina inculpatei, avea obligaţia să se conformeze principiului rolului activ şi să rezolve în întregime în acest proces latura civilă în integralitate după regulile arătate în art. 14 alin. (3) C. proc. pen.
Nesoluţionarea laturii civile cu care a fost investită sub rezerva că eventuale despăgubiri din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civile este nelegală.
Înalta Curte apreciază că situaţia contractului de schimb autentificat nelegal sub nr. 3189 din 30 mai 2002 de inculpată trebuie să facă obiectul rezolvării acţiunii civile alăturate de partea civilă acţiunii penale. în acest sens instanţa fondului a făcut consideraţii legate de nulitatea actului respectiv. Aceeaşi instanţă a motivat că actul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2176/2000 care a stat la baza actului de schimb a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 a Judecătoriei Botoşani.
Lăsând nesoluţionată latura civilă instanţa fondului o pune pe partea civilă la cheltuieli suplimentare sugerându-i să intenteze noi acţiuni la instanţele civile.
Or, aşa cum s-a arătat, în rezolvarea laturii civile, partea civilă a ales să alăture acţiunea civilă acţiunii penale.
Pe de altă parte, din examinarea hotărârii fondului, rezultă că între motivarea instanţei care îndrumă partea civilă C.E. la o acţiune civilă separată pentru daune materiale decurgând din autentificarea greşită a contractelor de către inculpată şi dispoziţia din hotărâre prin care a respins cererea de despăgubire materială există o contradicţie ireconciliabilă , întrucât practic a rezolvat astfel acţiunea părţii civile (prin respingerea pretenţiilor de dezdăunare ) paralizându-i posibilitatea de a-şi valorifica drepturile ceea ce este nelegal.
Din acest punct de vedere recursul părţii civile este admisibil având în vedere şi dispoziţiile art. 3856 alin. (3) din care rezultă că recursul împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi atacată cu apel ca în cauza de faţă, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859 iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurentă să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Aşa fiind, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. şi art. 38515 pct. 1 lit. c) C. proc. pen. va casa sentinţa atacată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. va achita pe inculpată.
Va face aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi menţinând obligarea inculpatei la daune morale va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă în vederea soluţionării laturii civile cu privire la repararea prejudiciului material.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate :
Admite recursurile declarate de inculpata A.C. şi de partea civilă C.E. împotriva sentinţei penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală.
Casează sentinţa penală atacată.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achită pe inculpata A.C. pentru infracţiunea prevăzută de art. 249 C. proc. pen.
Face aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi menţine obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanţa de fond.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea soluţionării acţiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de recurenta parte civilă C.E.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 iulie 2008.
Cu opinia separată a d-nei judecăto.
În sensul respingerii ca nefondate a ambelor recursuri, declarate de inculpata A.C. şi partea civilă C.E.
OPINIE SEPARATĂ
I Referitor la recursul inculpatei A.C.
Apreciez că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a materialului probator existent la dosarul cauzei, pe baza căruia a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei A.C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.
1. Motivele 1 şi 2 din recursul inculpatei, vizând necompetenţa după calitatea persoanei a instanţei de fond şi încălcarea dreptului la un proces echitabil în raport cu coschimbaşii din familia C., sunt nefondate pentru considerentele arătate în redactarea opiniei majoritare, opinia separată fiind convergentă sub aceste aspecte.
2. În ceea ce priveşte motivul 3 din recursul inculpatei, ce vizează nevinovăţia acesteia sub aspectul săvârşirii infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată în primă instanţă, apreciez că şi acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pe de o parte, notarul public este subiect activ calificat al infracţiunii de neglijenţă în serviciu, pentru considerentele arătate de instanţa de fond, precum şi în opinia majoritară a prezentei decizii, considerente pe care mi le însuşesc şi, ca atare, nu le mai reiau.
În ceea ce priveşte răspunderea notarilor publici, nu se poate spune că, prin reglementarea controlului activităţii notariale, potrivit art. 99 şi urm. din Legea nr. 36/1995, precum şi a răspunderii disciplinare, art. 39 - 41 din aceeaşi lege, este exclusă răspunderea penală a notarilor publici pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, săvârşită din culpă. Este adevărat că o anumită încălcare a normelor ce reglementează atribuţiile de serviciu ale notarului public poate atrage răspunderea disciplinară sau penală, după caz, însă ceea ce diferenţiază cele două tipuri de răspundere este gradul de pericol social al faptei. Or, în cauză, inculpata a încălcat flagrant, în mod repetat, norme elementare ale procedurii notariale, mai exact a întocmit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2176/2000 fără ca vânzătorii să prezinte actul de proprietate al terenului şi, mai mult, doar în baza acestui contract, în care exista menţiunea expresă a lipsei actelor de proprietate pentru teren, a întocmit contractul de schimb autentificat prin încheierea nr. 3189 din 30 mai 2002, prin care coschimbaşa C.E. primea cota parte indiviză de ½ din suprafaţa de 500 mp situată în Botoşani, fără a exista certificat de sarcini sau extras de carte funciară şi fără a aduce la cunoştinţa acestei coschimbaşe consecinţele cumpărării unei cote părţi indivize dintr-un teren care avea situaţia juridică expusă mai sus.
Urmarea imediată a contractului de schimb a constat într-o vătămare importantă a intereselor legale ale părţii vătămate C.E., care, pe de o parte, a rămas fără posesia imobilului pe care îl oferise la schimb (vândut de familia C. la scurt timp, prin intermediul aceluiaşi notar public) şi care, pe de altă parte, nu a putut edifica un imobil, în condiţii legale, pe terenul pentru care făcuse schimb, constatând cu ocazia îndeplinirii formalităţilor legate de autorizarea construcţiei că acesta nu fusese niciodată în proprietatea coschimbaşilor. Mai mult, Primăria oraşului Botoşani s-a sesizat în acest fel şi, la data de 28 februarie 2003, a declanşat o acţiune de anulare a contractului iniţial, finalizată prin sentinţa civilă nr. 5294 din 15 noiembrie 2003 a Judecătoriei Botoşani, definitivă prin respingerea recursului, care a constatat nulitatea absolută parţială a contractului autentificat în anul 2000, pe care l-a menţinut doar în limitele suprafeţei de 250 mp.
Totodată, partea vătămată, în condiţiile în care nu a putut edifica imobilul de locuit în condiţii legale, executarea lucrărilor fiind oprită urmare dispoziţiei din 14 august 2006 a Inspectoratului de Stat în Construcţii, Inspectoratului Judeţean în Construcţii Botoşani, a fost nevoită să-şi stabilească reşedinţa în Bucureşti, plătind chirie şi suportând disconfortul legat de separarea de familie.
În raport de aceste considerente, apreciez că latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu este pe deplin întrunită, neputând fi vorba de lipsa acestui element constitutiv al infracţiunii întrucât nu s-a cauzat „o pagubă efectivă şi certă părţii civile", aşa cum se susţine în opinia majoritară, fiind suficientă realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii într-una dintre modalităţile normative, respectiv vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane, singura incidenţă, de altfel, pentru persoanele fizice.
În altă ordine de idei, în împrejurările arătate, nu se poate vorbi de nepricepere, neatenţie sau superficialitate a notarului public, întrucât prezentarea actelor de proprietate sau celelalte verificări legate de proprietate sunt chestiuni elementare pe care orice angajat într-un birou notarial le indică persoanelor interesate să se prezinte în faţa notarului public pentru un transfer de proprietate. Dacă ar fi fost vorba de un act notarial complex, însumând o multitudine de operaţiuni juridice, cu clauze complicate, în condiţiile unei practici notariale neunitare, am fi fost de acord că nu poate fi antrenată răspunderea penală a notarului public pentru neglijenţă în serviciu, întrucât omiterea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu nu ar fi fost consecinţa necunoaşterii normelor ce reglementează exercitarea îndatoririlor de serviciu, necunoaştere de care oricum notarul public nu se poate prevala pentru că ar fi rezultatul însuşi al culpei sale, el fiind obligat să-şi cunoască îndatoririle care alcătuiesc conţinutul funcţiei pe care o îndeplineşte.
Aşadar, încheind contractele în împrejurările arătate, apreciez că a fost dovedită culpa inculpatei, notar public, fiind întrunită şi latura subiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
Demonstrându-se astfel vinovăţia inculpatei în comiterea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, apreciez că individualizarea judiciară a pedepsei aplicate acesteia de instanţa de fond corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi scopului cerut de art. 52 din acelaşi cod, nefiind justificată solicitarea subsidiară de a se aplica o sancţiune cu caracter administrativ, deoarece notarii publici sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, întocmind acte ce au forţa celor de autoritate publică şi, tocmai de aceea, trebuie să acţioneze responsabil şi să nu cauzeze perturbări nejustificate ale circuitului civil sau ale intereselor legale ale persoanelor care apelează la serviciile lor.
3. În raport de acest mod de rezolvare a acţiunii penale, apreciez că soluţionarea laturii civile de către instanţa de fond este corectă, astfel că recursul inculpatei este nefondat şi sub acest ultim aspect.
II. Referitor la recursul părţii civile C.E.
1. În ceea ce priveşte încadrarea juridică dată faptei comise de inculpată, pentru considerentele expuse la pct. I.2., precum şi cele din opinia majoritară referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), pe care mi le însuşesc, apreciez ca nefondat recursul părţii civile cu privire la latura penală a cauzei.
2. Şi în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei recursul părţii civile este nefondat, instanţa de fond reţinând pertinent că, pe de o parte, partea civilă nu a dovedit despăgubirile materiale solicitate, cu excepţia împrejurării că şi-a stabilit temporar reşedinţa în Bucureşti, însă aceasta nu are legătură de cauzalitate cu fapta comisă de inculpată, iar, pe de altă parte, că eventualele alte despăgubiri decurgând din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civil, în condiţiile în care partea civilă a construit totuşi un imobil pe terenul în cauză, chiar şi fără autorizaţie, în care locuieşte efectiv din anul 2006, iar răspunderea civilă a inculpatei nu poate fi angajată în lipsa legăturii de cauzalitate între fapta acesteia şi paguba pretinsă.
Apreciez că prin acest mod de rezolvare, partea civilă nu a fost expusă unor cheltuieli suplimentare, prin sugerarea intentării unor noi acţiuni la instanţele civile şi nici nu i s-a paralizat dreptul la noi acţiuni civile, printr-o motivare ce ar fi contradictorie dispozitivului, întrucât, pe de o parte, instanţa de fond se referă la eventuale alte despăgubiri care decurg din contractul de schimb [ce pot fi întemeiate pe dispoziţiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen.] iar modalitatea indicată este întâlnită în practica judiciară în situaţia rezolvării doar unor capete de cerere de către instanţa penală, pentru restul putând fi exercitată ulterior acţiunea civilă, în faţa instanţei civile, care va avea ca obiect decât pretenţiile nerezolvate de către instanţa penală; pe de altă parte, hotărârea instanţei de fond nu conţine o motivare de natură să paralizeze dreptul la noi acţiuni în faţa instanţelor civile, astfel cum se susţine în considerentele opiniei majoritare, din cele expuse anterior reieşind doar că a motivat respingerea pretenţiilor formulate de partea civilă în raport de lipsa dovezilor ce cădeau în sarcina acesteia. Nu în ultimul rând, trebuie analizată şi incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (4), teza finală C. proc. pen., în raport cu data pronunţării sentinţei civile nr. 382 din 20 ianuarie 2005 a Judecătoriei Botoşani (prin care s-a soluţionat acţiunea civilă în constatarea nulităţii contractului de schimb, formulată de reclamanta C.E.) şi data punerii în mişcare a acţiunii penale, 17 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2414/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2439/2008. Penal → |
|---|
