ICCJ. Decizia nr. 3278/2008. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3278/2008
Dosar nr. 8035/1/2008
Şedinţa publică din 16 octombrie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G. împotriva sentinţei penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
A fost obligată recurenta persoană transferabilă să plătească statului suma de 140 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 40 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă, ca instanţă de recurs a reţinut că prin cererea nr. 332/II/5/2006 din 2 octombrie 2007, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secţia a-V-a, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 şi art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, ca urmare a cererii transmise Ministerului Justiţiei de către autorităţile judiciare din Spania, prin care au solicitat transferarea persoanei condamnate H.D.G. într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea, aplicată acestuia de către instanţa din statul solicitant.
Prin sentinţa penală nr. 197 din 9 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a recunoscut efectele sentinţei penale nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secţia a V-a, definitivă şi executorie la data de 8 iunie 2005 şi ale sentinţei penale nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 Malaga - Spania.
A dispus transferarea condamnatului H.D.G. din Penitenciarul „La Moralesa" din localitatea Duenas - Spania într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare.
A dedus din pedeapsă perioada executată, începând cu data de 19 octombrie 2001 la zi.
A dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă că prin sentinţa penală nr. 36/2004 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid, secţia a V-a, numitul H.D.G. a fost condamnat la o pedeapsă de 20 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism şi viol, prevăzute de art. 188.1, art. 188.2 şi art. 179 C. pen. spaniol.
A constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983.
A reţinut că din informaţiile furnizate de autorităţile spaniole, numitul H.D.G. a mai fost condamnat prin sentinţa penală nr. 224/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga la două pedepse de 1 an închisoare şi că persoana condamnată şi-a exprimat consimţământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei.
Împotriva sentinţei penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs persoana transferabilă H.D.G., criticând-o pentru motivele arătate în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi din oficiu, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G., reţinând că recurenta persoană transferabilă nu a invocat încălcări ale legii, în conţinutul, obiectul şi condiţiile transferării persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei în România, ca stat de executare.
Conformându-se dispoziţiilor art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, instanţa a verificat îndeplinirea condiţiei existenţei dublei incriminări.
În acest sens a constatat că faptele reţinute în sarcina condamnatului H.D.G. constituie infracţiuni potrivit legii statului român, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de proxenetism şi viol, prevăzute de art. 329 C. pen. şi art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
A reţinut, de asemenea, că persoana condamnată şi-a exprimat consimţământul de transfer într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei.
În aceste condiţii, instanţa de fond, cu respectarea art. 149 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006 a dispus în mod corect transferarea condamnatului H.D.G. din penitenciarul din Spania într-un penitenciar din România.
Înalta Curte a observat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, în sensul că nu există niciun motiv de refuz opţional al cererii de transfer al persoanei condamnate.
În consecinţă, recursul declarat de persoana transferabilă H.D.G. a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta persoană transferabilă a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat şi către apărătorul desemnat din oficiu.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul persoană condamnată HGD., ce a avut calitatea de recurent persoană transferabilă, în recurs, în temeiul art. 386 C. proc. pen., solicitând desfiinţarea efectelor deciziei penale nr. 2400 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007 în data de 1 iulie 2008 prin care s-a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, casarea acestei sentinţe, urmând a se rejudeca cauza după casare şi a se dispune conversiunea pedepselor pronunţate de instanţele spaniole împotriva condamnatului conform dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul persoană condamnată prin apărător a arătat că Decizia atacată este nelegală şi netemeinică, aducând atingere gravă drepturilor procesuale ale condamnatului, respectiv dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil enunţate de dreptul intern, Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, menţionând dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Astfel, s-a arătat că potrivit normei menţionate, în situaţia în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, arătând că în sistemul judiciar penal spaniol pedepsele sunt aplicabile conform principiului cumulului aritmetic în timp ce în România funcţionează sistemul cumulului juridic. Contestatorul a fost condamnat de instanţele din Spania la trei pedepse privative de libertate, una de 20 de ani şi două pedepse de câte 1 an, pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism, viol, respectiv vătămare corporală prevăzute de art. 179, art. 188.1 - art. 188.2, respectiv art. 147 şi art. 148.1 C. pen. al Spaniei. Aceste infracţiuni îşi găsesc corespondentul în Codul penal al României, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de proxenetism şi viol prevăzute de art. 329 C. pen. şi art. 197 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi pedepsite cu închisoarea de la 3 la 10 ani, urmând a se observa că durata pedepsei aplicate de autorităţile spaniole depăşeşte cu 10 ani maximul pedepsei prevăzute de dreptul penal intern pentru infracţiunile săvârşite.
De asemenea, contestatorul persoană condamnată prin apărător a mai menţionat că instanţa spaniolă de fond l-a condamnat iniţial la 33 de ani de închisoare, dar ulterior în urma exercitării unei căi de atac, această pedeapsă a fost redusă la 20 ani, că hotărârile penale pronunţate de instanţele din Spania şi recunoscute de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, nu aveau caracter definitiv şi irevocabil, condamnatul fiind în termen pentru a exercita încă o cale de atac prevăzută de legea penală spaniolă, respectiv recursul constituţional, corespondent al recursului în anulare din procedura penală română. Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti a recunoscut efectele unor sentinţe penale pronunţate de instanţele spaniole, care nu aveau caracter definitiv şi irevocabil.
Cu privire la încălcarea drepturilor procesuale ale condamnatului persoană transferabilă se solicită a se constata că procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, şi nici de către instanţa de recurs. Din actele dosarului de fond rezultă că persoana transferabilă nu a fost citată pentru termenul din 9 octombrie 2007, de altfel citativul a fost întocmit eronat, indicând faptul că HGD. se afla în localitatea Madrid-Spania, deşi acesta se afla de fapt în detenţie în Penitenciarul Topas - provincia Salamanca. Oricum în dosar nu există nici un înscris care să ateste îndeplinirea procedurii de citare cu persoana transferabilă condamnată. în acest sens, contestatorul persoană condamnată prin apărător a învederat că potrivit art. 139 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, cererea de transferare se judecă în cameră de consiliu cu participarea procurorului şi cu citarea obligatorie a persoanei condamnate, însă în cauză procedura de citare nu a fost îndeplinită, aducându-se astfel atingere gravă dreptului la apărare şi la un proces echitabil consfinţite şi garantate de art. 5 din CEDO şi de Constituţia României. Nu s-ar putea susţine că prezenţa şi apărarea condamnatului au fost complinite şi asigurate eficient prin simpla participare a unui apărător desemnat din oficiu.
În susţinerea acestor argumente s-a menţionat că se situează şi punctul de vedere exprimat de Ministerul Public prin soluţia dată în dosarul nr. 14296/3873/111/5/2008 al Parchetului General, dosar în care fiind sesizat cu problema neîndeplinirii procedurii de citare cu persoana condamnată în cadrul procedurii de transferare, Procurorul General al României a opinat că această procedură este absolut obligatorie şi esenţială pentru respectarea drepturilor procesuale ale condamnatului, formulând în acest sens un recurs în interesul legii.
De asemenea, apărătorul contestatorului persoană condamnată a învederat că în data de 24 martie 2008 fiind angajat ca apărător ales de către familia condamnatului a depus la Ministerul Justiţiei o cerere de transferare în care a solicitat în mod expres în baza art. 146 din Legea nr. 302/2004, conversiunea condamnării pronunţate de instanţele spaniole, respectiv adaptarea pedepsei la aceea prevăzută de dreptul intern pentru faptele ce au atras condamnarea, însă a aflat prin adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului Justiţiei că împotriva clientului său se pronunţase deja sentinţa penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti prin care fuseseră recunoscute efectele sentinţelor nr. 36/2004 a Tribunalului Provincial din Madrid şi nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga, în vederea continuării pedepsei de 20 de ani închisoare.
Faţă de considerentele arătate, contestatorul persoană condamnată prin apărător a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei nr. 2400 de la 1 iulie 2008, iar pe fondul cauzei a se rejudeca recursul şi a se dispune conversiunea pedepselor pronunţate de instanţele spaniole împotriva condamnatului conform dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen.
Se mai menţionează că dovada contestaţiei se face cu următoarele acte: dosarul nr. 6983/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cererea de transferare din 24 martie 2008, adresa din 10 aprilie 2008 a Ministerului Justiţiei.
Astfel, se află ataşate prezentei contestaţii în anulare împuternicirea avocaţială a apărătorului ales pentru această cauză, precum şi fotocopiile sentinţei penale nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007 şi dosarului nr. 6983/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, filele 4-24 dosarul Înaltei Curţi.
S-a ataşat prezentei şi fotocopia deciziei penale nr. 2400 de la 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007, aflată la filele 30-31 dosarul Înaltei Curţi.
Înalta Curte, prin adresă către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a solicitat înaintarea în integralitate a dosarului nr. 6983/2/2007, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având în vedere că a fost formulată contestaţie în anulare de către contestatorul condamnat HGD., adresă aflată la filele 32-34 dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei a fost depusă, după ce în prealabil a fost înregistrată prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. 4524 la 8 octombrie 2008, la fila 35 dosarul Înaltei Curţi, adresa Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, în care se menţionează trimiterea dosarului solicitat, precum şi a dosarelor componente, toate aceste dosare fiind ataşate prezentei cauze.
La termenul de astăzi, fiind întrebaţi de instanţă, contestatorul şi apărătorii acestuia au confirmat că înţeleg să invoce temeiurile arătate în scris.
Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 391 C. proc. pen. şi temeiurile invocate a pus în discuţie admisibilitatea contestaţiei în anulare, acordând cuvântul părţilor.
Apărătorul contestatorului, avocat V.M. a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., întrucât a respectat termenul de 10 zile, a indicat cu exactitate temeiurile contestaţiei în anulare şi a depus dovezi în susţinerea acesteia, considerând ca fiind admisibilă în principiu contestaţia în anulare pe care a formulat-o.
Acelaşi apărător a mai adăugat referitor la termenul de formulare a contestaţiei în anulare, că în luna august contestatorul a fost adus în ţară, nefiindu-i comunicate nici termenul de judecată a recursului de la 1 iulie 2008, ce a fost declarat de apărătorul său împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti de recunoaştere a hotărârilor instanţelor spaniole, nici Decizia şi nu i-a fost înmânat niciun exemplar al mandatului de executare.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestaţiei în anulare, deoarece contestaţia în anulare a fost exercitată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. De asemenea a arătat că la data de 20 august 2008, contestatorul a fost transferat, dar mandatul de executare a pedepsei a fost pus efectiv în executare, prin încarcerare în penitenciar, la 25 august 2008. Raportat la această dată, termenul de 10 zile era expirat la data de 30 septembrie 2008, când a fost introdusă contestaţia, drept urmare se impune respingerea contestaţiei, ca inadmisibilă. în raport cu necomunicarea termenului de recurs a deciziei a menţionat că sunt aspecte irelevante în procedura contestaţiei în anulare, întrucât începerea executării se face odată cu punerea în executare a mandatului la încarcerare.
Avocat V.M., în replică, a arătat că este consemnat în Decizia din 1 iulie 2008 a instanţei supreme, că urma să fie emis un nou mandat de executare. Din moment ce nu i s-a comunicat nici data judecării recursului, nici Decizia, contestatorul a avut reprezentarea permanent că se află arestat preventiv în baza mandatului emis de autorităţile spaniole.
Al doilea apărător ales al contestatorului, avocat P.C.B. a adăugat că acestuia nu i s-a comunicat o copie a mandatului de executare a pedepsei de 20 de ani, rămasă definitivă prin Decizia penală din 1 iulie 2008, dată la care era încarcerat în Spania. Simpla prezenţă a apărătorului din oficiu nu i-a asigurat o apărare completă şi eficientă, fiindu-i încălcat dreptul la apărare.
Reprezentantul Ministerului Public a arătat că se face confuzie între două instituţii procesuale şi anume comunicarea şi data executării, relevant pentru începerea executării fiind data încarcerării în baza mandatului de executare.
Avocat V.M. a susţinut, în replică la precizările procurorului că nu există dovada că a fost condamnat definitiv de o instanţă românească, astfel că nu a avut cunoştinţă că a început executarea.
Avocat P.C. a învederat că există mai multe soluţii ale instanţei supreme, care s-au pronunţat în sensul solicitat, motivat de faptul că, contestatorul se afla în stare de arest în străinătate.
Reprezentantul Ministerului Public a mai arătat că reglementarea contestaţiei în anulare priveşte hotărâri prin care instanţa de recurs soluţionează acţiunea penală, nu orice alte cereri incidente în cursul procesului penal sau executarea unei hotărâri penale, cum este în speţă.
Avocat V.M. a susţinut, în replică, că dispoziţiile art. 386 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că sunt supuse contestaţiei în anulare orice hotărâri penale definitive, evidenţiind dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 302/2004 care fac referiri la felul şi natura pedepsei, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a contestaţiei în anulare.
Avocat P.C. a adăugat că textul nu distinge dacă hotărârile privesc fondul pedepsei sau executarea.
Apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea contestatorului condamnat, avocat M.L. a solicitat instanţei acordarea onorariului cuvenit pentru studierea dosarului, în conformitate cu protocolul încheiat între Baroul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei.
În ultimul cuvânt, contestatorul persoană condamnată a arătat că a luat cunoştinţă abia în România de judecarea recursului, fiindu-i comunicate doar acte de transfer şi a mai adăugat că nu a primit mandatul de executare, fiind de acord cu concluziile avocatului.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu precizările formulate de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestaţia în anulare pentru considerentele ce se vor arăta.
Contestaţia în anulare constituie o cale extraordinară de atac ce se poate formula numai împotriva hotărârilor penale definitive, având o natură juridică mixtă, respectiv de anulare şi de retractare şi a cărei reglementare este în mod concret prevăzută de lege, în sensul indicării exprese şi limitative a cazurilor când aceasta poate fi formulată, titularilor ei, termenelor de exercitare şi procedurii de soluţionare
Astfel, legiuitorul român a prevăzut în conţinutul dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, cazurile de contestaţie în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c)când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1), cu privire la care existau probe în dosar;
d)când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e)când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) ori art. 38516 alin. (1).
Totodată, dispoziţiile art. 388 din acelaşi cod evidenţiază în mod expres termenul de introducere astfel „ (1) Contestaţia în anulare pentru motivele arătate în art. 386 lit. a) - c) şi e) poate fi introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea, cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării, iar de către celelalte părţi, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii a cărei anulare se cere. (2) Contestaţia pentru cazul prevăzut în art. 386 lit. d ) poate fi introdusă oricând."
De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie prevăzute în art. 386 lit. a)-c) şi e), fără citarea părţilor. (2) Instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate."
Înalta Curte, verificând contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G., în raport cu precizările formulate de reprezentantul Ministerului Public, actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 391 C. proc. pen., a constatat că în cauză contestaţia în anulare exercitată de contestatorul persoană condamnată, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen. a fost formulată împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6983/2/2007, hotărâre pronunţată în recurs, ce are caracter definitiv, respectiv a unei hotărâri susceptibile de a face obiectul unei asemenea căi extraordinare de atac, deoarece legiuitorul nu a făcut niciun fel de distincţie, în conţinutul art. 386 C. proc. pen., asupra felului hotărârilor definitive, spre deosebire de conţinutul art. 393 din acelaşi cod ce vizează hotărârile supuse revizuirii, o altă cale extraordinară de atac şi în al cărui mod de reglementare se stipulează în mod expres că se referă numai la hotărârile care conţin o rezolvare a fondului cauzei, respectiv a acţiunii penale, în care se poate pronunţa condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, potrivit art. 345 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte consideră, însă că, în contextul cauzei, contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. a fost exercitată cu depăşirea termenului de 10 zile stipulat de art. 388 alin. (1) C. proc. pen.
Prin sintagma folosită de legiuitor în art. 388 alin. (1) C. proc. pen. „...cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării" se înţelege data efectivă a începerii executării, respectiv atunci când condamnatul a fost arestat şi depus la locul de deţinere şi nicidecum data întocmirii actelor de executare şi anume emiterea mandatului de executare, care ar însemna „punerea în executare", această din urmă semnificaţie nefiind avută în vedere de către legiuitor în conţinutul normei mai sus arătate.
Termenul de 10 zile mai sus menţionat este un termen procedural ce se calculează în condiţiile art. 186 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.
Astfel, „art. 186 alin. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Alin. (4) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează."
Or, din examinarea dosarului nr. 6983/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, rezultă că a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 274/2007 din 1 iulie 2008 privind pe H.D.G., prin care s-a dispus transferarea condamnatului H.D.G., din Regatul Spaniei într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani închisoare, din pedeapsa aplicată se va deduce perioada deja executată de condamnat începând cu data de 19 octombrie 2001 şi până la zi, la expirarea pedepsei de executat, condamnatul va fi pus în libertate, dacă nu va fi reţinut pentru alte fapte, comandantul locului de deţinere va trimite acestei instanţe proces-verbal prin care s-a consemnat începerea executării pedepsei.
În aceleaşi mandat de executare a pedepsei mai sus menţionat se face referire la sentinţa penală nr. 197 din 9 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de recunoaştere a sentinţei penale nr. 36/2006 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Provincial din Madrid , secţia a V-a, definitivă şi executorie la data de 8 iunie 2005, hotărârea nr. 244/2005 a Judecătoriei nr. 1 din Malaga - Regatul Spaniei, prin care inculpatul H.D.G. a fost condamnat la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de proxenetism şi viol, prevăzute de art. 188.1, art. 188.2 şi art. 179 C. pen. spaniol şi măsura expulzării de pe teritoriul statului de condamnare.
Faptele comise de condamnat au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de proxenetism şi viol prevăzute de art. 329 C. pen. şi art. 197 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi pedepsite cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani.
De asemenea la acelaşi dosar al curţii de apel se află adresa Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia de Investigaţii Criminale cu nr. 12427/S 6/CR din 21 august 2008 către Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Curtea de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, Biroul Naţional Interpol (1719247/RRC) ce a fost înregistrată la 28 august 2008, în care se informează că la data de 20 august 2008 a fost preluat sub escortă din Madrid Spania şi predat în arestul Direcţiei Cercetări Penale, numitul HGD.
Totodată la acelaşi dosar se află şi adresa Penitenciarului Bucureşti Rahova cu nr. 378826 de la 25 august 2008 către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, ce poartă viza de înregistrare la 26 august 2008, în care se atestă că la 21 august 2008 a înmatriculat la acest penitenciar sub nr. H0043/2008 pe numitul H.D.G., cu datele de stare civilă menţionată, în baza mandatului de executare nr. 274/2008 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, că prin hotărârea nr. 197 din data de 9 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat la 20 ani pentru proxenetism (329 C. pen.), că a fost arestat de I.G.P.R. Bucureşti la data de 20 august 2008 şi că pedeapsa începe la 20 august 2008 şi expiră la 18 octombrie 2021, se scad 2497 zile.
În raport cu cele mai sus arătate rezultă că data de la care se calculează termenul de 10 zile prevăzut de art. 388 C. proc. pen., în care persoana condamnată H.D.G. putea formula contestaţie în anulare este data de 20 august 2008, data încarcerării în Arestul I.G.P.R şi care expira la data de 1 septembrie 2008 (zi de luni lucrătoare), deoarece ziua de 31 august 2008 era o zi nelucrătoare, contestaţia în anulare formulată de persoana condamnată prin apărătorul ales, fiind datată 29 septembrie 2009 şi înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Registratura Generală sub nr. 27870 la 30 septembrie 2008 (fila 1 dosarul Înaltei Curţi), aşa încât exercitarea căii extraordinare de atac de către contestatorul persoană condamnată s-a făcut cu depăşirea termenului menţionat.
Aşadar, în cauză nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv aceea cu privire la formularea în termen a contestaţiei în anulare, condiţie a cărei examinare primează, în raport cu analiza motivelor de contestaţie în anulare invocate, aşa încât nerespectarea condiţiei mai sus menţionate atrage inadmisibilitatea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cauză fiind emisă delegaţie pentru asistenţă judiciară obligatorie cu nr. 031927 eliberată la 14 octombrie 2008 doamnei avocat M.L. pentru un onorariu de 200 lei (fila 37 dosarul Înaltei Curţi ) ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, potrivit art. 5 şi art. 6 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între Ministerul Justiţiei şi Uniunea Naţională a Barourilor din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată H.D.G. împotriva deciziei penale nr. 2400 din 1 iulie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 6983/2/2007.
Obligă contestatorul persoană condamnată la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3263/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3315/2008. Penal → |
|---|
