ICCJ. Decizia nr. 3401/2008. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3401/2008
Dosar nr. 178/59/2008
Şedinţa publică din 24 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.118/ PI din 26 mai 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins plângerea formulată de petiţionarul D.E.A. împotriva rezoluţiei nr. 15/11/2/2008 din 28 ianuarie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a rezoluţiei din 4 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara dată în dosarul nr. 588/P/2007, ca nefondată.
A fost obligat petiţionarul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Pe rolul Curţii de Apel Timişoara a fost înregistrată sub nr. 178/59/2008, plângerea formulată de petiţionarul D.E.A. împotriva rezoluţiei nr. 15/11/2/2008 din 28 ianuarie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a rezoluţiei din 4 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dată în dosarul nr. 588/P/2007.
S-a arătat că, la dosarul cauzei au fost ataşate dosarele de urmărire penală, format ca urmare a plângerilor părţii vătămate D.E.A.
A reţinut instanţa de fond că, petiţionarul a depus plângere împotriva unor executori judecătoreşti şi împotriva unor funcţionari din cadrul Primăriei Caransebeş, apreciind că, din cauza acestora nu a intrat în posesia imobilului din Caransebeş, str. M. Halici, considerând că aceştia se fac vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu.
Din administrarea probelor, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a reţinut că, la data de 3 ianuarie 1974, familia G. a cumpărat de la O.J.C.V.L. Caraş-Severin imobilul situat în Caransebeş, str. M. Halici.
Prin Ordinul nr. 82 din 30 martie 1998, Prefectura Judeţului Caraş-Severin, la propunerea Primăriei municipiului Caransebeş, a atribuit în proprietate familiei G. suprafaţa de 180 mp.
S-a mai arătat că, tatăl petiţionarului, numitul D.E.L. (decedat în anul 2004), a formulat diferite acţiuni pentru redobândirea unor proprietăţi, printre care şi terenul evidenţiat în C.F. Carabsebeş, în suprafaţă totală de 378 mp din care 180 m2 fuseseră distribuiţi familiei G. în anul 1998. Prin sentinţa civilă nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş, rămasă definitivă la data de 17 mai 2000, s-a dispus restituirea în întregime a imobilelor, inclusiv întreg terenul de 378 p, fără să se aibă în vedere Ordinul Prefecturii de atribuire a suprafeţei de 180 m2 familiei G.
Ulterior, numitul D.E.L. a solicitat executarea silită a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş, formându-se de către executorul judecătoresc A.I., dosarul executional nr. 322/2000.
A mai reţinut instanţa de fond că, în anul 2001, executorul judecătoresc T.V. a efectuat punerea în posesie pentru toate imobilele, mai puţin terenul de 378 p, deoarece judecătorul delegat a respins cererea de intabulare prin încheierea din 6 noiembrie 2002, având în vedere Ordinul Prefecturii Caraş-Severin.
Ulterior, numitul D.E.L. a solicitat prin acţiune adresată Judecătoriei Caransebeş, anularea Ordinului nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 1678/2001, soluţie care a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului de către Tribunalul Caraş-Severin şi ulterior, a recursului, de către Curtea de Apel Timişoara.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii că, în anul 2004, D.E.L. s-a adresat din nou instanţei, solicitând să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin, acţiune care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 771/2004 a Judecătoriei Caransebeş, soluţie care a rămas definitivă prin respingerea apelului şi ulterior, a recursului, de către Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 950/R/2005.
După decesul lui D.E.L., demersurile judiciare au fost continuate de fiul acestuia, petiţionarul D.E.A., care a intabulat suprafaţa de 198 p, deoarece diferenţa de 180 mp a fost atribuită familiei G.
S-a constatat că, potrivit dosarului executional nr. 322/2000/23 octombrie 2007, executor judecătoresc S.P.I., ultimul act de executare a fost la data de 3 iunie 2004,, iar la data formulării de continuare a executării de către D.E.A., executarea, era perimată, conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, s-a mai constatat că, în dosarul executional nr. 322/2000, executorul judecătoresc nu a încheiat nici un act de executare silită şi că în acest dosar există o revocare de procură pentru D.E.A., iar procura specială de reprezentare este pentru D.R.D.
Faţă de această stare de fapt, s-a constatat că, executorii judecătoreşti nu au săvârşit vreo faptă de natură penală, punerea în executare făcându-se potrivit sentinţelor judecătoreşti şi în condiţiile existenţei Ordinului nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin, care a atribuit 180 mp familiei G., ordin care şi-a păstrat valabilitatea, conform hotărârilor judecătoreşti menţionate.
Instanţa de fond a constatat că, nu există elemente care să contureze existenţa vreunei infracţiuni în sarcina executorilor judecătoreşti şi în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia, iar faţă de anumite persoane, funcţionari publici, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş.
A mai arătat instanţa de fond în motivare că, în privinţa executorului judecătoresc A.I., că şi în situaţia în care ar fi existat fapta penală prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), aceasta ar fi prescrisă, conform art. 122 lit. d) C. pen., faptele vizând activităţi din perioada anului 2000 - 2001.
Totodată, referitor la susţinerea petiţionarului D.E.A., că în cauză ar fi fost implicat şi un alt executor cu numele de A.I., instanţa de fond a apreciat că, activitatea acestuia desfăşurându-se tot în perioada 2000 - 2001 şi pentru această persoană răspunderea penală este prescrisă.
Instanţa de fond a constatat că soluţia de neîncepere a urmăririi penală dispusă de procuror faţă de executorii judecătoreşti sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), este corectă împotriva acestei hotărâri a declar a recurs petiţionarul D.E.A., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, desfiinţarea rezoluţiilor şi trimiterea cauzei pentru începerea urmăririi penale faţă de executorii judecătoreşti
În motivarea recursului petiţionarul a invocat nulitatea absolută a hotărârii pronunţată de instanţa de fond, întrucât aceasta a încălcat dispoziţiile art. 309 alin. (3) C. proc. pen., susţinând că nu a fost ataşată minuta dispozitivului hotărârii, la dosarul cauzei.
A mai susţinut petiţionarul că, dispozitivul sentinţei atacate este incomplet, întrucât acesta nu conţine numele persoanelor faţă de care au fost efectuate actele de urmărire penală, infracţiune, respectiv infracţiunile cu care respectivele persoane au fost învinuite prin plângerea penală şi încadrarea juridică dată de procuror faptelor penale reclamate.
Totodată, petiţionarul a mai arătat că, motivarea dispozitivului este prea sumară prin omiterea precizării temeiului soluţiilor atacate.
În conţinutul cererii de recurs petiţionarul a mai arătat că, termenul de soluţionare a plângerii prevăzut de legiuitor a fost depăşit, prelungirea judecăţii datorită dosarului incomplet al parchetului care a soluţionat plângerile.
Petiţionarul a mai arătat că instanţa a omis să precizeze esenţa cauzei, nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti, titlu executoriu, învinuirile de abuz şi neglijenţă în serviciu, abuz de încredere, fals în acte, uz de fals, nerespectarea obligaţiilor contractuale care vizează autorităţi publice, săvârşirea în cunoştinţă de cauză şi în formă continuată de diferiţi funcţionari publici, executori judecătoreşti privaţi, instanţe de executare, iar pe de altă parte, a reţinut o situaţie eronată de fapt.
Totodată, petiţionarul a învederat că instanţa de fond a omis să examineze activitatea de cercetare şi concluziile acesteia, întregul material probator administrat, a omis să analizeze legalitatea activităţii organelor de stat şi a funcţionării acestora precum şi interdependenţa infracţiunilor reclamate privitor la efectele faptelor penale menţionate.
A mai învederat petiţionarul că, procurorul nu s-a preocupat de identificarea persoanelor învinuite şi cercetarea lot concretă.
Petiţionarul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond, şi în rejudecare, să fie admise toate plângerile pe care Ie-a formulat în cauză, desfiinţarea rezoluţiilor parchetului reluarea urmăririi penale şi completarea dosarului cauzei. Potrivit dispoziţiilor procedural penale.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de petiţionar în raport de motivele de recurs invocate, dar şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta nu este fondat.
Susţinerile petiţionarului, în sensul că, hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost întocmită minuta dispozitivului sentinţei, întrucât aceasta nu se află ataşată la dosarul cauzei, nu este dovedită.
Potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. (1) C. proc. pen., rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.
Alin. (3) al aceluiaşi articol, prevede că, minuta se întocmeşte în două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, ia celălalt se depune spre conservare la dosarul de minute al instanţei.
Din examinarea actelor dosarului se constată că, minuta dispozitivului sentinţei penale nr. 118/ PI din 26 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara se află ataşată la dosarul nr. 178/59/2008, astfel că în cauză nu se constată incidenţa dispoziţiile art. 197 C. proc. pen., în sensul susţinut de petiţionar, urmând ca acest motiv de recurs să fie respins, ca nefondat.
De asemenea, dispozitivul hotărârii cuprinde toate elementele prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., cu referire la art. 357 din acelaşi cod, astfel că şi această critica formulată de recurentul petiţionar este neîntemeiată, urmând să fie respinsă a atare.
Totodată, din verificarea actelor dosarului se retine că, instanţa de fond a dat o interpretare corectă materialului probator administrat, astfel că rezoluţia nr. 15/11/2/2008 din 28 ianuarie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, rezoluţia din 4 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dată în dosarul nr. 588/P/2007, precum şi hotărârea judecătorească atacă sunt legale şi temeinice.
Astfel, în cauză, prima instanţă a realizat o evaluare justă a actelor efectuate de procuror care au condus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de executorii judecătoreşti A.I., T.V. şi S.P.I. faţă de care s-au efectuat acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act, ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Din textul de lege menţionat rezultă că, fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de serviciu la care făptuitorul era îndreptăţit să procedeze.
Urmarea infracţiunii constă în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu, urmare care este condiţionată de apariţia unei vătămări aduse intereselor unei persoane fizice.
Totodată, pentru existenţa acestei infracţiuni trebuie dovedit nu numai caracterul ilicit al exercitării atribuţiilor de serviciu de către făptuitor, dar şi faptul că rezultatul acestei conduite necorespunzătoare îl reprezintă o vătămare a drepturilor unei persoane.
Revenind la cauză, se reţine că, potrivit adresei nr. 322/2000 din 23 octombrie 2008 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc S.P.I., ultimul act de executare din dosarul executional nr. 322/2000 al Judecătoriei Caransebeş a fost efectuat la data de 3 iunie 2004.
Din acelaşi înscris mai rezultă că, la momentul formulării adresei de comunicare a executării de către petiţionarul D.E.A., potrivit art. 389 alin. (1) C. proc. civ., executarea era, perimată, iar pe de altă parte, în dosarul executional există o revocare de procură pentru D.E.A., procura specială de reprezentare fiind pe numele de D.R.D.
Totodată, prin aceeaşi adresă se atestă faptul că, în dosarul executional nr. 322/2000 al Judecătoriei Caransebeş, executorul judecătoresc nu a încheiat nici un act de executare silită.
De asemenea, se constată că, prin rezoluţia din 4 decembrie 2007 dată în dosarul nr. 588/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, procurorul a apreciat în mod corect că, în sarcina executorilor judecătoreşti nu se poate reţine săvârşirea unor fapte penale, întrucât aceştia s-au conformat dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civile nr. 1223/1999 a Judecătoriei Caransebeş, mai puţin punerea în posesie a familiei D. pentru întreaga suprafaţă de 378 mp, din cauze obiective, determinate de contradicţiile existente în conţinutul hotărârii menţionate şi Ordinul nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin prin care i-a fost atribuită din suprafaţa menţionată, o suprafaţă de teren de 180 p familiei G.
Pe de altă parte, din actele premergătoare mai rezultă că, Ordinul nr. 82/1998 al Prefecturii Caraş-Severin şi-a menţinut valabilitatea, având în vedere că, acţiunile judecătoreşti promovate de numitul D.E.L., tatăl petiţionarului, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a acestui act administrativ au fost respinse prin sentinţa civilă nr. 771/2004 a Judecătoriei Caransebeş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 205/A/2002 a Tribunalului Caras Severin şi prin Decizia nr. 959/R/2005 a Curţii de Apel Timişoara.
Pe de altă parte, se constată că, în mod justificat s-a reţinut de către procuror că, în cazul executorului judecătoresc A.I., în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., întrucât în situaţia în care ar fi existat o faptă prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), aceasta ar fi prescrisă în acest sens, dispoziţiile art. 228 alin. (1) C. proc. pen., prevăd că, organul de urmărire penală, începe urmărirea penală dacă din cuprinsul actului de sesizare sau din actele premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., care împiedică şi începerea urmăririi penale.
Având în vedere că, activitatea desfăşurată de executorul judecătoresc A.I., în dosarul executional nr. 322/2000 al Judecătoriei Caransebeş, vizează perioada 2000 - 2001, iar potrivit art. 122 lit. d) C. pen., termenul de prescripţie pentru infracţiunea prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), acesta s-a împlinit în anul 2006, prescripţia răspunderii penale fiind unul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale şi respectiv, începerea urmăririi penale, în mod corect procurorul a apreciat că şi în situaţia în care ar fi existat fapta penală menţionată, aceasta ar fi prescrisă.
Tot prin rezoluţia din 4 decembrie 2007 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare privind unii funcţionari din cadrul Primăriei Caransebeş, lucrători C.F. în ceea ce priveşte infracţiuni prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş, cauza urmând să formeze obiectul unui alt dosar.
Legalitatea şi temeinicia rezoluţia menţionată mai sus a fost verificată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara care a apreciat că aceasta este legală şi temeinică, iar prin rezoluţia din 28 ianuarie 2008 dată în dosarul nr. 15/11/2/2008 a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiţionarul D.E.A.
De asemenea, susţinerea petiţionarului referitoare la existenţa în cauză a doi executori judecătoreşti cu numele de A.I. nu este dovedită asemenea, prin niciun mijloc de probă, iar la dosarul nr. 1183/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş se află, ataşat un singur proces-verbal încheiat de executorul judecătoresc A.I.
Aşadar, din actele existente la dosar, nu se identifică fapte sau împrejurări din care să rezulte că, executorii judecătoreşti reclamaţi de petiţionar, cu ştiinţă şi-ar fi îndeplinit atribuţiile de serviciu în mod defectuos ori că nu şi-ar fi îndeplinit cu rea-credinţă, vreun act pe care erau obligaţi prin lege să-l îndeplinească, pentru se putea reţine în sarcina lor săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Aşa fiind, în lipsa unui minim de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală faţă de intimaţi, Înalta Curte constată că, soluţiile adoptată de procuror prin rezoluţiile sunt legale şi temeinice, neimpunându-se desfiinţarea acestora, astfel că, în mod pe deplin întemeiat aceste soluţii au fost menţinute prin respingerea plângerii, ca nefondată.
Înalta Curte apreciază că, sentinţa pronunţată în cauză nu este susceptibilă de casare pentru vreunul din cazurile de recurs înscrise în art. 3859 C. proc. pen., având în vedere că, soluţia dată este în deplină concordanţă cu legea şi ansamblul probator al dosarului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de petiţionarul D.E.A., ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiţionar va fi obligat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.E.A. împotriva sentinţei penale nr. 118/ PI din 26 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 336/2008. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 3414/2008. Penal. Traficul de persoane (Legea... → |
|---|
