ICCJ. Decizia nr. 3880/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3880/2008
Dosar nr. 899/59/200.
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele
Prin sentinţa penală nr. 225 PI din 25 septembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentele D.M.D. şi S.C.M. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 280/P/2007.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că petentele au criticat rezoluţia dată de parchet, pe care au considerat-o ca fiind o simplă apreciere a procurorilor, întrucât, în caz contrar, ar fi observat că notarul intimat a încălcat disp. art. 45 par. 2 din Legea nr. 36/1995, nesolicitând documente justificative pentru întocmirea actelor, cum ar fi titlul de proprietate şi extrasul de carte funciară, adeverinţă de achitare a debitelor către asociaţia de proprietari, în aşa fel încât la întocmirea actului juridic incriminat şi autentificat de intimată au lipsit nu mai puţin de 4 documente justificative, astfel încât actul este lovit de nulitate absolută.
Se pretinde că notarul public a încălcat şi disp. art. 66 şi art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dat fiind că în cererea de autentificare nu a indicat toate actele necesare, nu a arătat modul în care s-au calculat taxele de timbru şi onorariul pe care intimata l-a încasat şi nu a menţionat, conform art. 7 din Legea nr. 36/1995 care sunt obligaţiile notarului public în cuprinsul înscrisului autentificat.
Se arată că defunctul B.A. nu a avut probleme pecuniare până când a cunoscut-o pe intimată care, împreună cu B.S. a încercat să-1 deposedeze pe defunct de bunurile sale, în acest sens autentificând procura prin care B.S., în calitate de mandatar, dar şi ca viitor cumpărător, s-a prezentat la Trezoreria Timişoara, de unde a ridicat o sumă mare de bani, anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Se pretinde, în continuare, că semnătura defunctului de pe actul autentic nu corespunde cu cea care a fost prezentată pe certificatul de moştenitor şi că defunctul era bolnav psihic, iar împrejurarea că în luna iulie, la ultima externare a acestuia, diagnosticul anterior nu a mai fost menţionat, nu a însemnat că defunctul nu a mai prezentat boli psihice, ci doar că diagnosticul iniţial nu a mai fost amintit, dat fiind că acesta se internase într-o secţie de urologie, şi nu într-una de psihiatrie. Sub acest aspect, petentele au arătat că se află în posesia unui raport de expertiză psihiatrico-legală, care confirmă că defunctul suferea de grave afecţiuni psihice datorate bolilor şi vârstei, şi, în consecinţă, expertiza efectuată la data de 04 iulie 2007 este lovită de nulitate absolută.
Se solicită a se constata că organele de cercetare penală au încălcat principiul rolului activ, neadministrând probele solicitate, astfel încât elementele constitutive ale infracţiunilor de care este învinuit notarul sunt întrunite.
Instanţa de fond a constatat că la data de 10 ianuarie 2008, petentele au formulat plângere împotriva rezoluţiei dată la data de 03 decembrie 2007 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, iar prin sentinţa penală nr. 93/PI din 18 aprilie 2008, a fost admisă plângerea petentelor formulată împotriva rezoluţiei din data de 03 decembrie 2007, cauza fiind trimisă la procuror pentru a se pronunţa unitar asupra tuturor infracţiunilor indicate de petente, respectiv cele prev. de art. 246 - 248 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Ulterior, la data de 17 iulie 2008, prin rezoluţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimata notar public sub aspectul săvârşirii infracţiunilor reclamate.
Procurorul ierarhic superior a respins plângerea formulată de petente împotriva rezoluţiei procurorului de caz, prin rezoluţia nr. 817/II/2/2008 din 29 august 2008.
Instanţa fondului a constatat că nemulţumirea petentelor vizează împrejurarea că notarul public a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3031 din 14 septembrie 2004 încheiat între defunctul tată al acestora, B.A., în calitate de vânzător şi fratele lor, B.S., în calitate de cumpărător, iar semnătura vânzătorului nu ar aparţine defunctului lor autor.
Cu privire la faptul că notarul public nu s-ar fi aflat, la momentul autentificării contractului, în posesia unor acte pe care petentele le considerau absolut necesare, instanţa de fond a constatat că acest aspect nu poate fi considerat ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 246 - 248 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Astfel, petentele invocă faptul că notarul public nu s-a aflat în momentul încheierii contractului, în posesia certificatului fiscal care ar fi atestat plata de către defunct a creanţelor către bugetul de stat. Pe acest aspect, prima instanţă a constatat că legislaţia în vigoare nu a prevăzut existenţa certificatului fiscal sub sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic civil încheiat în lipsa acestuia, punându-se problema, eventual a sancţionării administrative a notarului public, deoarece valabilitatea actului juridic civil nu este afectată de existenţa sau inexistenţa certificatului fiscal, ci doar de dorinţa părţilor, în speţă tată şi fiu, ca B.S. să devină proprietarul apartamentului defunctului.
Se critică de către petente şi faptul că notarul public nu a depus un minimum de diligente pentru a verifica la momentul încheierii tranzacţiei dacă vânzătorul se afla în deplinătatea facultăţilor mintale, însă instanţa de fond a constatat faptul că anterior încheierii actului, defunctul autor al petentelor s-a prezentat la biroul notarial pentru a obţine lămuriri cu privire la modalitatea în care poate înstrăina imobilul, fapt care i-a permis intimatei să concluzioneze că partea avea cunoştinţă despre efectele înstrăinării, cu atât mai mult cu cât notarul public mai încheiase şi anterior acte la solicitarea defunctului B.A., care i-a şi specificat faptul că prin vânzarea apartamentului doreşte să obţină o sumă de bani care să-i permită să-şi achite datoriile efectuate ca urmare a unui accident de circulaţie din anul 2004.
Ca urmare a acestei atitudini a vânzătorului, intimata nu a pus nici un moment la îndoială deplinătatea facultăţilor mintale ale defunctului.
Nu în ultimul rând, pe acest aspect, instanţa de fond a constatat că anterior încheierii tranzacţiei, defunctul fusese trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni la legea circulaţiei, împrejurare care permitea intimatei să concluzioneze că acesta are discernământul necesar pentru încheierea actului juridic civil, vârsta înaintată a defunctului neconstituind în sine o premisă a unei eventuale lipse a discernământului, cu atât mai mult cu cât art. 30 din Legea nr. 17/2000 prevede obligaţia sesizării Autorităţii Tutelare numai în cazul în care se încheie acte în scopul întreţinerii şi îngrijirii persoanelor vârstnice, şi nu în cazul în care se înstrăinează nuda proprietate a unui imobil.
Cu privire la lipsa semnăturii defunctului la rubrica vânzător, invocată de petente ca fiind o cauză de nulitate absolută a actului de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a constatat că concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză la data de 04 iulie 2007 au fost în sensul că atât cererea de autentificare, cât şi actul de vânzare-cumpărare au fost semnate de defunctul B.A.
În atare condiţii, nici unul dintre elementele constitutive ale infracţiunilor reclamate, respectiv cele prevăzute de art. 246 - 249 C. pen. nu sunt întrunite în cauză, motiv pentru care instanţa fondului a reţinut că intimata nu se face vinovată de săvârşirea nici uneia dintre infracţiunile reclamate, menţinând în consecinţă, rezoluţiile date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Împotriva hotărârii au formulat recurs petentele, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie ale soluţiei instanţei de fond.
Se apreciază că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unor cereri de noi probatorii solicitate de petente, de natură a influenţa soluţionarea cauzei şi nici nu s-a pronunţat asupra unei fapte pentru care petentele au formulat plângere penală.
Se arată că petentele au înţeles să solicite efectuarea de cercetări privind pe intimată şi cu privire la săvârşirea de către aceasta a infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), ale cărei elemente constitutive se pretinde că ar fi întrunite în cauza de faţă.
Pe situaţia de fapt, se invocă aceleaşi motive de nemulţumire ale celor două petente, ca şi cele invocate în plângerea formulată la instanţă, în temeiul disp. art. 2781 C. proc. pen.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, infirmarea rezoluţiei procurorului şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimată pentru săvârşirea infracţiunilor reclamate.
Examinând hotărârea în raport de criticile recurentelor, ca şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Sub un prim aspect, este de observat că hotărârea primei instanţe răspunde cerinţelor de legalitate, instanţa de fond conformându-se obiectului judecăţii stabilit de rezoluţia de netrimitere în judecată şi limitelor de probaţiune şi analiză stabilite de art. 2781 C. proc. pen.
Potrivit art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, persoana vătămată prin dispoziţiile rezoluţiei poate face plângere la judecătorul căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
În soluţionarea plângerii, judecătorul verifică rezoluţia atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
Este de constatat că obiectul judecăţii în primă instanţă l-a constituit exercitarea controlului judiciar asupra rezoluţiei de netrimitere în judecată nr. 280/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimată sub aspectul infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
In respectarea dispoziţiilor legale amintite mai sus, controlul judiciar exercitat de instanţa de fond a fost limitat la existenta acestei infracţiuni, instanţa neputând aprecia cu privire la alte infracţiuni invocate de recurente.
Totodată, în procedura de soluţionare a plângerilor împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată sunt avute în vedere lucrările şi actele cauzei, precum şi orice alte înscrisuri depuse de părţi, neputându-se administra alte probatorii.
Sub aspectul temeiniciei hotărârii, Înalta Curte reţine că în mod justificat s-a conformat rezoluţia procurorului de netrimitere în judecată, întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Din actele şi lucrările dosarului, raportat la conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), se constată că la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3031 din 14 septembrie 2004, încheiat între B.A., în calitate de vânzător şi B.S., în calitate de cumpărător, intimata nu şi-a exercitat abuziv atribuţiile de serviciu, respectând cerinţele prevăzute de actele normative în vigoare la data încheierii contractului.
Comportamentul dovedit al vânzătorului, tatăl petentelor, nu impunea asistarea acestuia, mai ales că încheia un contract sinalagmatic, şi nu un act cu titlu gratuit, tatăl petentelor urmărind să obţină o sumă de bani pentru executarea unor obligaţii derivate din răspunderea civilă delictuală, urmare a producerii unui accident de circulaţie, datorat culpei sale, pentru care fusese trimis în judecată.
Existenţa unei acţiuni de tragere la răspundere penală a tatălui petentelor, coroborată cu lipsa unor documente care să ateste incapacitatea juridică de a încheia acte cu titlu oneros, sunt date care atestă că la data încheierii actului, tatăl petentelor avea discernământul necesar.
Celelalte motive invocate de petente puteau constitui motive pentru declanşarea unei acţiuni civile care să vizeze valabilitatea contractului încheiat, şi nicidecum motive de tragere la răspundere penală a intimatei.
În consecinţă, constatând că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petiţionarele D.M.D. şi S.C.M. împotriva sentinţei penale nr. 225/PI din 25 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă recurentele petiţionare să plătească statului suma de câte 200 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3868/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3897/2008. Penal → |
|---|
