ICCJ. Decizia nr. 983/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 983/2008
Dosar nr. 2002/109/2006
Şedinţa publică din 18 martie 2008
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 223 din 26 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost condamnat inculpatul M.I., la 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi 175 lit. i) C. pen.
În baza dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa principală aplicată inculpatului 24 ore reţinere preventivă (de la 19 septembrie 2005 la 20 septembrie 2005).
În baza dispoziţiilor art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., au fost admise, în parte, acţiunile civile formulate de părţile civile R.E.P.C. şi T.D. şi a fost obligat inculpatul la câte 5.000 lei daune morale către fiecare parte civilă şi la 12.200 lei despăgubiri materiale către partea civilă R.E.
A fost obligat inculpatul 128,56 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Municipal Câmpulung cu sediul în Câmpulung, judeţul Argeş.
În baza dispoziţiilor art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza dispoziţiilor art. 193 C. proc. pen., a mai fost obligat inculpatul la câte 266 lei cheltuieli judiciare către fiecare dintre părţile civile R.E., P.C. şi T.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
În noaptea de 13 septembrie 2005, inculpatul M.I., a lovit pe victima R.A., cu pumnii şi picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au dus la decesul acesteia.
Astfel, la data de 13 septembrie 2005, în jurul orelor 23,00, victima R.A., în vârstă de 71 ani, care era bolnavă psihic (boala Alzheimer), a pătruns în curtea martorei M.S., în vârstă de 65 ani, din Municipiul Câmpulung, în care se aflau şi nora acesteia, martora M.G. şi nepoata sa M.I.J., după care a intrat în holul locuinţei.
Martorele văzând că victima a intrat în locuinţa acestora s-au speriat şi au început să ţipe, moment în care martora M.I.J. a plecat către vecinul lor, inculpatul M.I., care locuia în partea stângă pe partea opusă la circa 500 m distanţă de locuinţa lor.
Între timp, fără a exista vreun conflict între martore şi victimă şi fără ca acestea să lovească pe victimă, martorele M.S. şi M.G. au reuşit să-l scoată la poartă pe R.A.
După ce a fost scoasă la poartă, victima R.A., din cauza ţipetelor celor două martore mai sus arătate, s-a speriat şi a fugit pe stradă în sus.
În acelaşi timp, în aceeaşi direcţie la circa 20 m, alerga şi inculpatul M.I. spre victimă.
Martora M.G. care se afla la poartă, i-a cerut inculpatului să nu-şi mai continue alergarea, deoarece victima a plecat, dar inculpatul a spus că se duce după victimă că există posibilitatea ca acesta să mai revină.
După aproximativ 30 m în mijlocul unei pante, inculpatul M.I. a ajuns pe victima R.A., a trântit-o la sol, cei doi rostogolindu-se spre înapoi circa 5 - 6 m, după care inculpatul a lovit pe victimă aproximativ 5 minute, până când la locul faptei a sosit martora M.G. care l-a găsit pe inculpat deasupra victimei lovind-o cu pumnul în zona feţei şi a toracelui.
De asemenea, martora M.G., în timp ce se afla la poartă, în mai multe rânduri i-a cerut inculpatului să nu o mai lovească pe victima R.A. că o va omorî.
După sosirea martorei M.G., la locul faptei a apărut şi martorul N.I., martor care a văzut când inculpatul lovea pe victimă cu palma peste faţă şi o întreba cum o cheamă şi i-a cerut inculpatului să nu o mai lovească pe victimă că aceasta este aproape terminată şi că o va omorî.
După sosirea martorului N.I. la faţa locului a apărut şi martorul M.L., lucrător de poliţie, fiul martorei M.S.; martorii M.L. şi N.I. au ridicat-o pe braţe pe victima R.A. care nu mai putea să se ridice singură şi au aşezat-o pe un buştean de lângă curtea familiei M.
După aproximativ 10-15 minute a apărut un echipaj de poliţie, format din martorii C.I. şi C.Ş.L., agenţi de poliţie care împreună cu martorul M.L. au urcat victima în maşină fără ca aceasta să fie bruscată.
Pe traseu, lucrătorii de poliţie s-au întâlnit cu agentul M. care le-a spus că cel din autoturism este rudă cu el şi că plecase de la domiciliu în ziua respectivă, iar datorită afecţiunii psihice de care suferea, victima nu mai ştia să revină acasă.
Între timp a fost anunţată şi martora P.C., fiica victimei, care a insistat ca victima să fie dusă acasă, după care a doua zi a fost internată în spital unde, din cauza leziunilor suferite a decedat.
O atare stare de fapt este dovedită, susţine, în esenţă, tribunalul, de întreg probatoriul administrat în cauză, declaraţii de martori, proces-verbal de cercetare la faţa locului, planşe foto, raport de expertiză medico-legală, alte acte medicale, chiar dacă inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei, susţinând, într-o primă declaraţie că în noaptea când a avut loc conflictul nu a fost acasă şi nu a avut incidente cu nimeni, după care, în declaraţiile date ulterior, a adoptat o altă poziţie, în sensul că a avut un incident cu victima, a lovit-o de două ori cu palma peste faţă, dar nu i-a aplicat şi alte lovituri care să conducă la decesul acesteia.
Tribunalul a apreciat, astfel, că vinovăţia inculpatului este evidentă, avându-se în vedere, în esenţă, concluziile raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză, ce reţin că moartea victimei R.A. a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei cerebrale care a survenit în urma unui traumatism cranio-cerebral acut forte, prin lovire cu şi de un corp dur, a menţionat că drumul era pietruit, între leziunile cranio-cerebrale şi deces existând legătură de cauzalitate.
Ca urmare, consideră tribunalul, numai acţiunea inculpatului de a lovi victima a condus la producerea leziunilor cranio-cerebrale în urma cărora a survenit decesul, nu şi alte loviri constatate la nivelul corpului victimei, produse de alte persoane sau în alte împrejurări, aşa cum susţine inculpatul, în apărarea sa.
De altfel, susţinerile inculpatului că nu el este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, sunt infirmate de tribunal prin referire la faptul că din probele administrate în cauză, nu rezultă că pe stradă, în acel moment al conflictului, au mai trecut şi alte persoane, existând martori oculari care au văzut conflictul între inculpat şi victimă, cum ar fi martorele M.G., M.S., M.I.J., în domiciliul cărora victima a pătruns sau martorul N.I., precum şi alţi martori care nu au fost la faţa locului, cum ar fi martorii D.I. şi Ş.C., care au aflat despre conflictul dintre inculpat şi victimă, a doua zi, chiar de la acesta.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, tribunalul a constatat că părţile vătămate R.E., soţia victimei, T.D. şi P.C., fiicele victimei, s-au constituit părţi civile cu suma totală de 500.000.000 lei ROL, din care 250.000.000 lei ROL daune morale şi 250.000.000 lei ROL daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate cu transportul victimei la spital, cu parastasul de înmormântare şi parastase ulterioare, însă, din probele administrate a rezultat un alt cuantum, mai mic decât cel solicitat şi, în consecinţă, tribunalul a admis, în parte, acţiunile formulate de aceste părţi civile în cuantumul menţionat pentru fiecare parte civilă în dispozitivul enunţat.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, criticând soluţia sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, invocând, oral dar şi în concluziile scrise, mai multe argumente, susţinând, în esenţă, următoarele motive:
1. Fapta nu a fost săvârşită de el, astfel că se impune achitarea sa, în baza art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
În acest sens, susţine că în momentul urcării victimei în urma incidentului avut cu inculpatul în autoturismul ARO al poliţiei, victima nu avea leziuni de violenţă şi, ca atare, activitatea inculpatului de a urmări victima, a o prinde, a o lovi cu palma peste faţă şi a o întreba cine este şi de ce a intrat în locuinţa familiei M., încetase cu mult timp înainte de sosirea echipajului de poliţie, astfel că aceasta până în acel moment nu fusese agresată producându-i-se leziunile traumatice descrise în actul medico-legal.
Prin urmare, susţine inculpatul, nu el este cel care i-a produs victimei leziunile constatate, în special cele craniene şi toracice, primele în legătură directă de cauzalitate cu decesul, ci o altă persoană, sugerând că poate fi şi unul dintre lucrătorii de poliţie cu atât mai mult cu cât din familia victimei face parte şi poliţistul M.L., care a fost chemat de familia acesteia, urmare a pătrunderii victimei în domiciliul acesteia, invocând în acest sens urme de cătuşe constatate la mâna stângă a victimei, evidenţiate în planşa foto.
Totodată, în sensul că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, invocă şi faptul că a lovit victima doar cu palma în zona feţei, nu avea în mână nici un corp contondent, fiind îmbrăcat sumar, în papuci, când a avut loc conflictul, agenţii de poliţie au susţinut că nu au observat când au venit la faţa locului ca victima să prezinte leziuni grave cum ar fi fractură de piramidă nazală ce presupune o sângerare abundentă şi multiple echimoze, în momentul venirii acestora victima se putea deplasa singură, invocând, totodată, şi concluziile raportului medico-legal, în sensul că leziunile care au produs moartea victimei au fost urmarea lovirii cu corp dur, dar şi de corp dur, chiar şi prin comprimare între planuri dure, inculpatul nefiind autorul acestora.
Nu poate fi acceptată nici susţinerea tribunalului că leziunile ar fi survenit urmare a „rostogolirii" victimei împreună cu inculpatul, deoarece nu-şi găsesc explicaţie leziunile de autoapărare evidenţiate pe corpul acestuia, produse prin heteroagresiune (lovire activă), la care adaugă şi faptul că aceasta ar presupune ca şi el să prezinte leziuni de violenţă, cel puţin excoriaţii, în condiţiile în care era îmbrăcat în şort şi tricou cu mânecă scurtă.
2. Încadrarea juridică dată faptei nu este legală, astfel că se impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât victima a decedat nu ca urmare a loviturilor primite, ci la un interval de aproximativ 20 de ore, timp în care s-a aflat în îngrijirea familiei, după care a fost internată în spital unde i s-au acordat îngrijiri medicale, astfel că nu poate subzista infracţiunea de omor ci infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, urmând a se dispune, în consecinţă, achitarea inculpatului, potrivit acestei ultime încadrări juridice solicitate.
3. Se impune, în subsidiar, soluţia desesizării instanţei de judecată şi trimiterea cauzei la parchet, potrivit art. 380 raportat la art. 332 alin. (2) C. proc. pen., pentru refacerea unor activităţi procesuale şi a unor acte procedurale, care să conducă la identificarea adevăraţilor autori, invocându-se în acest sens, lipsa inculpatului, asistat de apărător ales sau din oficiu, la data de 25 septembrie 2005, când s-a încheiat procesul-verbal în care se consemnează că s-a procedat la extinderea cercetării la faţa locului, situaţie care atrage refacerea urmăririi penale.
Prin Decizia penală nr. 133 din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând:
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. şi a redus pedeapsa aplicată inculpatului de la 15 ani închisoare la 7 ani închisoare.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie şi în baza art. 65 alin. (1) şi (2) C. pen., s-au interzis aceleaşi drepturi, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa astfel, Curtea a apreciat că prima instanţă a stabilit corect vinovăţia inculpatului, condamnându-l pe acesta pentru fapta reţinută în sarcina sa.
Este evident că, între inculpat şi victimă, bolnavă psihic (boala Alzheimer) a avut loc un conflict în noaptea de 13 septembrie 2005, la mijlocul acesteia, inculpatul M.I., vecin cu familia M., reacţionând la ţipetele acestei familii care s-au speriat când în plină noapte victima a intrat în locuinţa lor.
Reacţia, însă, extrem de violentă a inculpatului în condiţiile în care victima era bolnavă psihic, care şi plecase din curtea familiei M., mai mult martora M.G. i-a cerut să nu mai alerge după victimă pentru că părăsise domiciliul, este mult disproporţionată în raport de fapta de pătrundere a victimei în domiciliul familiei vecine, în apărarea căreia a intervenit inculpatul.
Astfel, inculpatul fuge după victimă, o ajunge în mijlocul pantei, o trânteşte la sol, se rostogolesc pe drumul pietruit câţiva metri, după care inculpatul continuă să o lovească mereu aproximativ 5 minute.
Din declaraţiile martorei oculare M.I.J. rezultă că a auzit în direcţia şi locul unde inculpatul a prins victima „zgomot de cădere, urmat de zgomote specifice unei rostogoliri, apoi zgomote specifice de lovituri".
Totodată, aceeaşi martoră mai menţionează că mama ei, M.G. şi ea martor ocular, îi striga inculpatului să nu o mai lovească pentru că o omoară, după care, au venit la faţa locului, vecinul N.I. şi unchiul ei M.L., poliţist, care au dus pe victimă mai aproape de curte şi au aşezat-o pe nişte lemne.
Această declaraţie a martorei M.I.J. se coroborează cu alte declaraţii date de martora M.G., mama acesteia dar şi cu cea dată de bunica sa M.S., deşi, iniţial, atât martora M.G. cât şi martora M.S. au încercat să ascundă adevărul cu privire la fapta săvârşită de către inculpat, întrucât aveau remuşcări cu privire la o posibilă învinuire a acestuia care intervenise în apărarea lor.
La aceste declaraţii se adaugă şi declaraţia martorului menţionat mai sus, N.I., martor ocular, care arată că a văzut când inculpatul lovea victima cu palma în direcţia feţei, era noapte, spunându-i, totodată, să nu o mai lovească pentru că este „aproape moartă".
Aceste declaraţii sunt menţinute şi în faza judecăţii, M.G. declarând, totodată, că în momentul în care a sosit M.L. „victima respira greu iar când respira scotea limba" iar martorul N.I. declarând, ca şi la urmărire penală, că a cerut inculpatului să nu mai lovească victima, întrucât este „aproape terminată", victima nemaiputând să vorbească, la care se adaugă şi declaraţia altor martori audiaţi în faza judecăţii care confirmă învinuirea adusă inculpatului, cum ar fi declaraţiile martorilor D.I. şi Ş.C. care, întâlnindu-l pe inculpat a doua zi şi intenţionând să-l salute, acesta le-a spus să nu-i strângă mâna dreaptă prea tare deoarece îl doare, întrucât bătuse o persoană care intrase în locuinţa martorei M.S., declaraţii date în acest sens de aceşti martori şi în faza de urmărire penală.
Toate aceste susţineri ale martorilor oculari, înlătură apărarea acestuia că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii reţinută în sarcina sa, apărarea reliefând numai anumite împrejurări, favorabile inculpatului, de pildă susţinerea din declaraţia dată de martorul N.I. că a lovit-o doar cu palma, nemenţionând celelalte împrejurări la care a făcut referire acelaşi martor, dar în acuzarea inculpatului, aşa cum au fost prezentate mai sus.
Susţinerea inculpatului că victima mergea singură atunci când a fost urcată în maşina ARO a poliţiei, este de asemenea infirmată, deoarece din concluziile raportului medico-legal, posibilitatea deplasării victimei putea fi ca şi inexistentă, aşa cum de altfel sunt în acest sens susţinerile martorilor menţionaţi, că victima de-abia se mai ţinea pe picioare, nu vorbea şi a fost luată de braţe ca să poată urca în maşină.
De asemenea, apărarea că victima nu avea urme de violenţă în momentul intrării în autoturismul ARO, nu poate fi reţinută, pentru că astfel de urme existau, chiar martorul M.L. declarând că victima era zgâriată pe faţă, iar în raport întocmit către şeful poliţiei menţionând că era murdară de noroi şi de sânge.
Faptul că ceilalţi martori, poliţişti în cauză, audiaţi la tribunal C.Ş.L., C.I. sau la curte, M.V. nu confirmă anumite violenţe vizibile, se datorează şi împrejurării că era întuneric iar în ARO nu era lumină, ceea ce nu înseamnă că aceste violenţe ascunse, nu atât de vizibile, nu au existat în momentul urcării în maşina ARO şi că ele s-ar fi produs ulterior, chiar de poliţişti, invocându-se în acest sens şi o eventuală urmă de cătuşe.
O atare susţinere, ca de altfel şi celelalte susţineri ale inculpatului, în apărare, în sensul că nu a avut nici un obiect contondent să lovească victima, nu a cauzat el leziunile victimei în special cele craniene şi toracice ce au avut legătură cu decesul, că nu-şi găsesc explicaţie leziunile de autoapărare evidenţiate pe corpul victimei produse prin heteroagresiune, la care adaugă şi susţinerea că astfel de leziuni care au condus la deces şi mecanismul de producere exclud rostogolirea, sunt infirmate de ansamblul probator administrat în cauză, de declaraţiile martorilor, aşa cum au fost analizate mai sus, la care se adaugă şi concluziile raportului de constatare medico-legală efectuat în cauză.
Curtea a apreciat că numai aceste leziuni care au cauzat hemoragia cerebrală şi care a survenit în urma traumatismului cranio-cerebral acut forte prin lovire cu corpuri dure şi de corpuri dure, aşa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală întocmit în cauză, au cauzat decesul victimei şi nu altele constatate la nivelul altor părţi ale corpului, şi cum aceste leziuni sunt consecinţa activităţii infracţionale a inculpatului, aşa cum de altfel, în mod corect a stabilit tribunalul, se impunea condamnarea acestuia şi nu achitarea sa.
De altfel, în „lupta" dintre inculpat şi victimă pe pantă, pe un drum pietruit, prin lovirea cu braţele, eventual cu pumnul în zona capului, a feţei, inculpatul nu neagă că i-ar fi dat două palme, ce a atras şi o reacţie firească de autoapărare a victimei ce explică leziunile constatate la nivelul braţelor şi al feţelor dorsale ale mâinilor, a se vedea constatările prin mecanismul de producere a leziunilor, la care se adaugă rostogolirea în plină noapte pe drumul pietruit circa 5-6 minute, cu lovituri în continuare aplicate de inculpat, în acest mod s-au putut produce echimozele de pe faţa victimei constatate şi din planşele foto şi, eventual, comprimarea între planuri dure, în urma căreia au putut surveni leziunile traumatice de la nivelul toracelui, toate aceste situaţii sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, aşa cum a fost analizat, dovedesc cu prisosinţă vinovăţia inculpatului, chiar dacă el nu recunoaşte fapta.
De menţionat că, inculpatul nu a negat total conflictul, susţinând că numai a lovit-o cu palma, deşi, iniţial, s-a apărat că nici nu s-a întâlnit cu victima în noaptea de 13 septembrie 2005.
Nu a putut fi reţinută nici critica vizând schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 174 raportat la art. l75 lit. i) C. pen., în art. 183 C. pen., deoarece din modul de desfăşurare a activităţii infracţionale descris mai sus, prin vizarea unor zone vitale, cum ar fi zona capului, urmare a frecvenţei şi intensităţii unor asemenea acţiuni violente, în condiţiile în care victima era şi bolnavă psihic, rezultă că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând cu intenţie indirectă de a ucide, în raport de care fapta reţinuta în sarcina sa, în mod corect a fost încadrată ca fiind omor calificat.
Ca urmare, în aceste condiţii, posibilitatea de a accepta că nu se va produce moartea victimei, astfel că rezultatul mai grav vizând consecinţa morţii s-ar datora culpei inculpatului, nu poate fi primită pentru a fi încadrată activitatea infracţională a inculpatului ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, aşa cum susţine apărarea.
Nici critica vizând restituirea cauzei la parchet, pentru refacerea urmăririi penale, nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condiţiile legale ale art. 332 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că cercetarea la faţa locului, vizând o faptă penală săvârşită de o persoană aflată în libertate, se poate face şi fără prezenţa părţilor atunci când se consideră necesar, aşa cum pretind dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. pen.
Curtea a apreciat că în această cauză dedusă judecăţii nu s-a făcut o justă individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată inculpatului este o pedeapsă prea severă, nu în raport de rezultatul deosebit de grav al faptei sale, de gradul deosebit de pericol social al acesteia, dar în raport de împrejurările în care s-a săvârşit această faptă, constând în aceea că inculpatul a reacţionat disproporţionat la strigătele în noapte ale familiei vecine, pentru că victima bolnavă psihic intrase în domiciliul acestora, lovind-o violent tocmai pentru a nu mai repeta astfel de fapte, o astfel de împrejurare constituie, în opinia curţii, o certă circumstanţă atenuantă, aşa cum se degajă din dispoziţiile art. 74 alin. (2) C. proc. pen., şi care se circumscrie, de altfel, criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cu privire la individualizarea pedepsei.
Cum aceste criterii fac referire, în mod expres, la stabilirea pedepsei şi la persoana inculpatului, cum acesta nu are antecedente penale şi a avut până la acest conflict cu victima o bună comportare în familie şi societate, curtea a considerat că în cauză se impune a se face aplicarea şi a art. 74 alin. (l) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva deciziei penale nr. 133 din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul M.I.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a criticat Decizia recurată pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Instanţa de apel în lipsa cererii inculpatului, în mod nelegal şi netemeinic a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., privind conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii şi în raport numai cu aceasta a diminuat pedeapsa aplicată de instanţa de fond de la 15 la 7 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de omor calificat.
Se apreciază că instanţa de apel nu a făcut o justă individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor generale de individualizare a acesteia prevăzută de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere poziţia nesinceră a inculpatului în sensul că nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de omor, de gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, cum şi de celelalte elemente care agravează răspunderea penală a acestuia.
Aplicarea unei pedepse de numai 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, nu este de natură să îndeplinească scopurile prevăzute de art. 52 C. pen., în sensul reeducării condamnatului şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni îndreptate împotriva vieţii.
Inculpatul M.I. a reiterat aceleaşi critici privind greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, întrucât din probele administrate nu rezultă că este autorul faptei şi greşita încadrare juridică a faptei, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 183 C. pen.
În plus inculpatul a criticat Decizia recurată, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei probe administrate, respectiv asupra declaraţiei martorului A.N. şi din care rezultă că locul unde s-a desfăşurat conflictul nu era iluminat, distingându-se o persoană doar la 3-4 metri.
În drept, inculpatul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 3859 pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen. şi a solicitat achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:
Referitor la recursul declarat de inculpatul M.I. se constată că instanţele au reţinut corect în sarcina acestuia săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în noaptea de 13 septembrie 2005 într-un loc public inculpatul, a aplicat victimei R.A. mai multe lovituri cu pumnii şi picioarele, provocându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia.
Potrivit raportului de constatare medico-legală nr. 224/B/2005 al S.M.L. Argeş moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei cerebrale, ce a survenit în urma unui T.C.C. acut forte prin lovire cu şi de corp dur.
Prin acelaşi raport se concluzionează că între leziunile traumatice cranio-cerebrale şi deces există legătură directă de cauzalitate, iar celelalte semne de violenţă constatate s-au putut produce prin lovire cu şi de corp dur şi comprimare între planuri dure.
Inculpatul în recursul său a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susţinând că instanţele au comis o gravă eroare de fapt pronunţând şi, respectiv, menţinând o hotărâre greşită de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.
Eroarea gravă de fapt există atunci când situaţia de fapt reţinută de instanţă prin hotărârea atacată este contrară probelor administrate.
Pentru a fi incidente dispoziţiile legale invocate, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, respectiv să fi influenţat asupra soluţiei pronunţate în cauză şi să fie vădită, neîndoielnică.
În speţă, cazul de casare invocat de inculpat nu este incident, din probele administrate rezultând fără dubiu că inculpatul este autorul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat.
În acest sens sunt semnificative declaraţiile martorilor oculari M.G., M.S., N.I. şi M.I.J., ce se coroborează cu concluziile raportului de constatare medico-legală, procesele-verbale de cercetare la faţă locului, precum şi cu declaraţiile martorilor M.L., D.I., Ş.C., P.C. şi R.E.
Astfel, martorele M.G., M.S. şi M.I.J. l-au văzut pe inculpat alergând după victimă, pe stradă, momentul când acesta a început să o agreseze, ulterior cei doi rostogolindu-se cca. 5 - 6 metri.
După ce s-au oprit din rostogolire, martora M.G. arată că „am auzit lovituri de pumni şi palme care au durat cca. 5 - 6 minute", iar atunci când s-a deplasat către aceştia l-a văzut pe inculpat ce ţinea victima cu mâna stângă de umăr, iar cu dreapta îi aplica lovituri în zona feţei şi a gâtului.
La insistenţele martorei, inculpatul a încetat să mai lovească victimei, care nu a reuşit să se mai ridice, fiind dusă de către inculpat şi martorii N.I. şi M.L. lângă locuinţa familiei M.
Martorul N.I. a văzut, de asemenea, când inculpatul lovea victima cu palma în zona feţei „D.M. o întreba pe acea persoană cum se numeşte, iar acea persoană nu răspundea, motiv pentru care o mai lovea cu palma peste faţă în timp ce aceasta era căzută la pământ cu faţa în sus".
Acelaşi martor relatează că i-a spus inculpatului să nu mai lovească persoana căzută că este aproape moartă, inculpatul încetând agresiunea asupra victimei.
Deşi nu a fost prezent în momentul incidentului, martorul M.L. arată că a aflat de la mama şi respectiv cumnata sa, martorele M.S. şi M.G., cum inculpatul a urmărit victima, a trântit-o la pământ, după care a început să o lovească. Ulterior, când a ajuns la locuinţa familiei M. a putut sesiza că victima era zgâriată pe faţă, prezenta urme de sânge şi noroi pe haine şi nu se putea deplasa singură.
Susţinerile inculpatului în sensul că a aplicat victimei doar două palme şi că aceasta nu prezenta urme de sânge sunt infirmate de declaraţiile martorei M.G. care, pe lângă faptul că a relatat modalitatea în care inculpatul a agresat victima, ulterior l-a văzut pe acesta cu urme de sânge „pe mâini, genunchi şi pe picioare", i-a turnat apă să se spele de sânge şi l-a auzit pe inculpat când acuza dureri la mână.
Declaraţiile martorei în acest sens se coroborează cu declaraţiile fiicei sale, martora M.I.J., dar şi cu declaraţiile martorilor D.I. şi Ş.C., aceştia din urmă relatând că inculpatul, atunci s-au salutat, le-a cerut să nu îi strângă mâna deoarece cu o seară înainte se bătuse cu o persoană care intrase în gospodăria lui M.S.
Inculpatul s-a apărat în sensul că nu a produs victimei leziunile constatate la examinarea medico-legală, că atunci când a fost urcată în autoturismul poliţiei aceasta nu avea urme de violenţă, loviturile putând fi aplicate ulterior, iar din planşele foto existente la dosarul cauzei reiese că victima a fost încătuşată, prezentând în acest sens în zona regiunii radiocarpiene stânga o leziune ce ar sugera că victimei i s-au pus cătuşe.
Nici aceste apărări ale inculpatului nu sunt confirmate de probatoriul administrat.
Astfel, lucrătorii de poliţie C.I. şi C.Ş.L. care au sosit la locul incidentului au arătat că nu aveau posibilitatea să observe dacă victima prezenta urme de lovituri sau de sânge pentru că nu era lumină nici în locul unde au găsit victima, dar nici în maşină, că aceasta purta pe cap o pălărie, au ajutat-o să se urce în autoturism, nu aveau cătuşe asupra lor, iar încătuşarea nici nu era necesară, deoarece victima nu a avut un comportament violent, stând liniştită până când au dus-o acasă.
Martorul M.V. confirmă împrejurarea că lucrătorii de poliţie nu aveau în dotare cătuşe, iar în momentul în care a văzut victima nu a putut sesiza dacă prezenta urme de violenţă, întrucât era întuneric şi nici nu s-a uitat cu atenţie la aceasta.
După ce victima a fost dusă acasă, martorele P.C. şi R.E. au constatat că aceasta prezenta urme de lovituri în zona capului, pe mâini şi pe corp, nu putea să meargă, iar a doua zi au transportat-o la spital.
Inculpatul în motivele de recurs a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra declaraţiei martorului A.N.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate, hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
La stabilirea vinovăţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat au fost avute în vedere toate declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Deşi, instanţa de apel în motivarea deciziei nu face o referire expresă la declaraţia martorului A.N., analizează pe larg probele care au condus la concluzia că inculpatul este autorul faptei.
În acest context este de menţionat că declaraţiile martorilor M.S., M.G., M.I.J. şi N.I. se coroborează între ele, martorii văzând când inculpatul alerga după victimă, când s-au rostogolit, precum şi când acesta aplica lovituri victimei (N.I. şi M.G.).
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că, prin probele administrate, prezumţia de nevinovăţie instituită de dispoziţiile art. 66 C. pen., a fost înlăturată, astfel că este corectă condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat în modalitatea reţinută de instanţe.
Critica privind greşita încadrare juridică a faptei întemeiată pe dispoziţiile art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., este, de asemenea, nefondată.
Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., este o infracţiune praeterintenţionată, inculpatul acţionează cu intenţie în ceea ce priveşte lovirea victimei, însă este în culpă în raport de rezultatul mai grav care se produce şi anume moartea acesteia.
În raport de împrejurările concrete în care a comis fapta, de intensitatea şi numărul loviturilor aplicate, inclusiv într-o zonă vitală, vârsta înaintată a victimei şi starea de boală a acesteia, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi deşi nu l-a urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui, acţionând, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, cu intenţie indirectă.
Referitor la recursul declarat de parchet şi care vizează netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., nu sunt incidente în speţă, instanţa de apel făcând o justă individualizare a pedepsei, pedeapsă ce este în măsură să corespundă, prin cuantumul său şi modalitatea de executare, scopului preventiv şi educativ al pedepsei prevăzută de art. 52 C. pen.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepsei se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Instanţa de prim control judiciar a avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), atunci când a aplicat inculpatului o pedeapsă de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.
Astfel, inculpatul a săvârşit o faptă cu un grad ridicat de pericol social, însă nu pot fi ignorate împrejurările în care a comis fapta, reacţionând disproporţionat, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, la strigătele de ajutor ale vecinilor săi, dar nici datele care circumstanţiază persoana sa, necunoscut cu antecedente penale, încadrat în muncă, cu probleme de sănătate, astfel că reţinerea de circumstanţe atenuante este pe deplin justificată.
În consecinţă, constatând că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, Înalta Curte urmează să le respingă, ca nefondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 133/ A din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 857/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1080/2008. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
