ICCJ. Decizia nr. 1171/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1171/2009
Dosar nr. 319,1/114/2007
Şedinţa publică din 31 martie 2009
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 923 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti a respins, pe fond, contestaţia în anulare formulată de contestatorii SC F.F. SRL Suceava împotriva deciziei penale nr. 773 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. 319/114/2007.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2352 din 5 decembrie 2006, Judecătoria Buzău a dispus achitarea inculpatului Z.A. pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ - amendă în sumă de 200 lei, potrivit dispoziţiile art. 181 şi art. 91 C. pen.
Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 773 din 27 septembrie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare.
Contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. c), d) şi e) C. proc. pen.
Prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2008, Curtea de Apel, în baza art. 391 C. proc. pen., a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de cei doi contestatori împotriva deciziei penale nr. 773 din 27 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, reţinând că sunt întrunite condiţiile admisibilităţii în principiu stipulate de acest text de lege deoarece motivele de contestaţie invocate sunt dintre cele prevăzute de lege, contestaţia a fost formulată în termenul prevăzut de lege, iar la dosar au fost depuse dovezile pe care contestatorii înţeleg să-şi întemeieze cererea.
Prin aceeaşi încheiere a fost fixat termenul pentru judecarea pe fond a contestaţiei la 21 noiembrie 2008, cu citarea părţilor.
La termenul fixat pentru judecarea pe fond a contestaţiei, contestatorii au susţinut motivele de contestaţie prevăzute de art. 386 lit. c), d) şi e) C. proc. pen., arătând următoarele: în ceea ce priveşte motivul de contestaţie prevăzută de art. 386 lit. c) C. proc. pen., s-a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze care înlătură răspunderea penală şi anume, asupra intervenţiei prescripţiei răspunderii penale a inculpatului Z.A. inclusiv asupra prescripţiei speciale, deoarece faptele deduse judecăţii se reţin a fi fost comise în decursul anilor 1994 şi 1995, astfel încât în mod evident se prescrie şi sancţiunea administrativă aplicată contestatorului inculpat. In acest sens s-a invocat faptul că termenul de prescripţie se calculează de la data săvârşirii faptelor şi nu de la momentul epuizării infracţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, astfel că la data judecării recursului, acest termen de prescripţie era împlinit.
În ceea ce priveşte existenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzută de art. 386 lit. d) C. proc. pen., ce vizează existenţa a două hotărâri definitive pronunţate împotriva inculpatului, s-a precizat că cea de a doua hotărâre constă în Decizia penală 212/2007 pronunţată de Tribunalul Suceava, instanţă care a apreciat că din probele administrate nu rezultă săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 291, 288 şi 289 C. pen. S-a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile vizate de acest text de lege şi s-a solicitat anularea deciziei pronunţate în recurs de Curtea de Apel Ploieşti, care contravine deciziei Tribunalului Suceava.
În fine, în ceea ce priveşte motivul de contestaţie în anulare prevăzută de art. 386 lit. e) C. proc. pen., s-a susţinut că inculpatul Z.A. nu a fost niciodată audiat de instanţa de recurs, dar nici de instanţele anterioare, aceasta în condiţiile în care împotriva acestuia a fost pronunţată o hotărâre definitivă prin care a fost sancţionat administrativ pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Audierea era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., cu atât mai mult cu cât acesta avea o vârstă înaintată, respectiv 70 de ani şi nu s-a putut prezenta în faţa instanţelor pentru a fi audiat, însă a depus la dosar o declaraţie extrajudiciară înfăţişând aspecte esenţiale privitoare la situaţia de fapt, dar instanţele nu au procedat la audierea sa pentru lămurirea deplină a împrejurărilor comiterii presupuselor fapte, audierea nefiind realizată nici în instanţa de recurs.
Prin Decizia penală nr. 923 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins contestaţia în anulare.
S-a reţinut că, în cază, nu se putea dispune încetarea procesului penal, termenul de prescripţie în cazul infracţiunii prevăzută de art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), nefiind îndeplinit la data pronunţării instanţei de recurs.
În cauză nu s-a constatat nici existenţa a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă pronunţate împotriva unei persoane, nefiind întrunite condiţiile referitoare la identitatea de obiect şi persoană.
Inculpatul Z.A. a lipsit pe parcursul judecării recursului, astfel că neascultarea as nu poate fi imputată instanţei de judecată.
Împotriva acestei decizii penale definitive au declarat recurs contestatorii SC F.F. SRL şi Z.A., fără a arăta motivele de casare.
Recursul este inadmisibil.
Decizia penală nr. 923 din 27 noiembrie 2008 prin care Curtea de Apel Ploieşti a respins contestaţia în anulare este o hotărâre definitivă, pronunţată într-o cale extraordinară de atac.
În conformitate cu dispoziţiileart. 3851 C. proc. pen., o astfel de hotărâre definitivă nu poate fi atacată cu recurs.
Susţinerea contestatorilor că, în realitate, calea de atac folosită împotriva deciziei penale nr. 923/2008 a Curţii de Apel Ploieşti este apelul întemeiat pe dispoziţiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen., este nefondată.
Art. 392 C. proc. pen., reglementând procedura de judecare a contestaţiei în anulare, se referă exclusiv la situaţia în care instanţa găseşte contestaţia neîntemeiată şi o admite pe fond. În această situaţie instanţa desfiinţează prin Decizia hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează, după caz, la rejudecarea recursului sau la rejudecarea cauzei după casare.
Sentinţa dată în contestaţia este supusă apelului, iar Decizia dată în apel este supusă recursului [(art. 392 alin. (4) C. proc. pen.)].
Prevederile art. 329 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora sentinţa dată în contestaţia este supusă apelului, îşi găseşte aplicare numai în cazul contestaţiei în anulare bazată pe art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi numai atunci când instanţa se pronunţă asupra unei asemenea contestaţii prin sentinţă.
Or, în cauză, Curtea de Apel Ploieşti nu a admis pe fond contestaţia în anulare, ci a respins-o, astfel că dispoziţiile art. 392 C. proc. pen., sunt total inaplicabile în speţă, iar hotărârea pronunţată este o decizie penală, definitivă, nesupusă niciunei căi de ataca, indiferent cum ar fi ea denumită, recurs sau apel.
Aşa fiind, recursul contestatorilor va fi respins, ca inadmisibil, potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorii SC F.F. SRL şi Z.A. împotriva deciziei penale nr. 923 din 26 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurenţii contestatori la plata sumei de câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1166/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1179/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
