ICCJ. Decizia nr. 1227/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1227/2009
Dosar nr. 3242/114/2008
Şedinţa publică din 2 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 192 din 26 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia penală, a fost condamnatul inculpatul C.M.E., la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. (cu excepţia dreptului de a alege), pentru tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei.
Conform art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedeapsă perioada arestării preventive de la 14 iulie 2008 la zi.
Sub aspectul laturii civile, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate B.C., constituită parte civilă, suma de 29.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi 40.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
De asemenea, inculpatul a mai fost obligat la plata sumelor de 3.259,94 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti şi respectiv 411,12 lei, cu acelaşi titlu, către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, sume la care se adaugă dobânda calculată de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea debitelor.
În fine, inculpatul a mai fost obligat la 500 lei cheltuieli judiciare către partea vătămată B.C., reprezentând onorariu pentru apărător şi 2.000 lei, cu acelaşi titlu, către stat.
Pentru dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul C.M.E., în vârstă de 26 de ani, locuieşte în municipiul Buzău şi, în relaţiile obişnuite cu persoane de vârste apropiate, a cunoscut partea vătămată B.C., în vârstă de 22 de ani, care locuieşte împreună cu părinţii săi, într-un apartament dintr-un bloc din acelaşi cartier situat în municipiul Buzău.
Întâlnirile acestora erau ocazionale şi întâmplătoare, în principal, la o sală de internet, la baruri sau întâlniri de grup lângă blocurile la care locuiau.
În seara zilei de 02 septembrie 2006, în jurul orei 23,00, inculpatul C.M.E., zis „B.", care se afla în stare avansată de ebrietate, a ajuns în faţa blocului 15 A, unde se aflau numiţii M.A.L., M.C.G. şi C.S. şi, cu toate că nu era în relaţii deosebite cu vreuna din aceste persoane, a rămas la discuţii în grup, în faţa scărilor de intrare în bloc.
La scurt timp, a venit în acelaşi loc şi partea vătămată B.C., care s-a integrat în discuţiile persoanelor din grup, prin care şi inculpatul C.M.E.
Între timp, în acelaşi loc, a apărut numitul H.A. care, de asemenea, locuieşte în acelaşi bloc şi, după ce a parcat autoturismul, s-a oprit în faţa scării de acces în bloc, la discuţii cu persoanele din grup.
Inculpatul a intrat în discuţii cu acesta cerând să-l cinstească cu o bere.
Partea vătămată B.C. a apreciat ca nepotrivită atitudinea inculpatului faţă de H.A., care era pe poziţia de a accepta solicitarea, şi a intervenit în semn de protecţie în favoarea acestuia, care era ţinut de braţ de inculpat.
Inculpatul C.M.E. a fost deranjat de intervenţia părţii vătămate, care i-a reproşat acest fapt, şi a plecat în mod spontan în direcţia blocului în care locuieşte.
Ajuns la domiciliu, inculpatul a luat un cuţit de dimensiuni medii, în scop de agresiune, şi s-a întors în faţa blocului nr. 15 unde se afla partea vătămată B.C., împreună cu M.A.L. şi M.C.G.
Inculpatul s-a apropiat de partea vătămată B.C. şi de celelalte persoane, după care a scos cuţitul ameninţător, cuţit pe care, până la acel moment, l-a avut ascuns la brâu.
Partea vătămată a realizat că este în pericol să fie lovită cu cuţitul şi, în această conjunctură, s-a retras, intrând în holul blocului împreună cu M.A.L., iar M.C.G. a fugit ocolind blocul.
Inculpatul a urmărit partea vătămată şi a încercat să intre în holul blocului, dar aceasta, împreună cu M.A.L., au încercat să ţină uşa blocată, să nu poată intra inculpatul. Inculpatul a lovit cu cuţitul geamul uşii, pe care l-a spart, timp în care partea vătămată B.C. şi martora M.A.L. au realizat că nu mai sunt în siguranţă şi s-au retras spre corpul B, prin luminatorul comun de la parter.
Partea vătămată, imediat ce a ieşit din bloc, în parcare, a fost surprinsă de inculpatul C.M.E. care l-a lovit cu cuţitul în zona toracică.
Victima a continuat să se deplaseze spre blocul său şi, pe traseu, s-a întâlnit cu martorii G.G.C. şi T.V., cărora le-a spus ce i s-a întâmplat, iar ei l-au ajutat să ajungă în faţa blocului şi i-au anunţat părinţii despre situaţia respectivă.
Victima a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Buzău, fiind internată cu diagnosticul „Plagă înjunghiată toraco-abdominală dreapta, şoc hemoragie" fiind necesară intervenţia chirurgicală de urgenţă.
Din raportul de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată B.C. a suferit leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp înţepător-tăietor şi au necesitat pentru vindecare 35 - 40 zile de îngrijiri medicale, iar prin gravitatea lor, leziunile suferite i-au pus viaţa în primejdie.
S-a mai reţinut că, în cursul urmăririi penale, după săvârşirea faptei, inculpatul a dispărut de la domiciliu şi s-a sustras de la cercetări, fiind dat în urmărire după ce, în prealabil, Tribunalul Buzău a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă a acestuia, iar la data de 14 iulie 2008 a fost prins la Punctul de Frontieră Curtici, judeţul Arad, în momentul în care voia să treacă în Ungaria.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul C.M.E., care a susţinut că aceasta este nelegală şi netemeinică. Astfel, s-a susţinut că în mod greşit a fost condamnat pentru tentativă de omor, lucru care nu corespunde realităţii, deoarece nu a avut intenţia de a ucide şi, ca atare, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a sentinţei şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă. O altă critică s-a referit la faptul că, în mod nejustificat, prima instanţă nu a reţinut că infracţiunea a fost comisă în stare de provocare şi, ca atare, trebuia să fie reţinută circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., cu consecinţa aplicării unei pedepse minime având
În vedere că lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum s-a reţinut în actul de acuzare (în sensul că era prieten cu partea vătămată), la data comiterii faptei s-au împins reciproc şi chiar a fost lovit cu pumnul de către aceasta.
Curtea de apel, verificând hotărârea atacată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului în raport de criticile invocate şi din oficiu, sub toate aspectele, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că apelul declarat de către inculpat este nefondat.
Prin Decizia penală nr. 5 din 29 ianuarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.
Prin aceeaşi decizie a fost menţinută starea de arest, s-a dedus durata măsurilor preventive şi a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a dat o justă interpretare probelor administrate în cauză, reţinând o corectă situaţie de fapt, aşa cum a fost arătată în mod detaliat mai înainte, în sensul că, în ziua de 2 septembrie 2006, inculpatul C.M.E., în loc public, a lovit cu cuţitul pe partea vătămată B.C., producându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie.
Probele administrate în cauză, respectiv declaraţia părţii vătămate, declaraţiile martorilor, raportul de expertiză medico-legală, planşele foto, procesele verbale de constatare încheiate de organele de poliţie, procesele verbale de confruntare şi declaraţiile inculpatului, au dovedit, fără echivoc, vinovăţia acestuia în comiterea infracţiunii de tentativă de omor şi, în mod legal, prima instanţă a dispus condamnarea acestuia.
S-a apreciat că critica invocată de inculpat, în sensul că fapta acestuia constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, şi nu infracţiunea de tentativă de omor calificat, este neîntemeiată deoarece fapta de a lovi cu cuţitul partea vătămată B.C., într-un loc public, provocându-i grave leziuni traumatice care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen.
În sprijinul acestei încadrări juridice, instanţa de apel a arătat că inculpatul a folosit un obiect apt de a ucide, a aplicat lovitura cu cuţitul într-o zonă vitală a corpului, iar intensitatea loviturii a fost mare, întrucât a produs o plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne.
Sub aspectul laturii subiective, instanţa de apel a menţionat că inculpatul s-a înarmat cu un obiect de agresiune şi, chiar dacă nu ar fi avut intenţia directă de a ucide, prin modalitatea concretă de acţiune a avut reprezentarea gravităţii faptei sale, inclusiv posibilitatea uciderii părţii vătămate, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voinţa şi acţiunea lui (viata victimei fiind salvată datorită asistentei medicale acordată de urgenţă).
De asemenea, a fost apreciată, ca neîntemeiată, şi critica referitoare la nereţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., de către prima instanţă.
În motivarea acestei opinii, instanţa de apel a arătat că din modul în care a acţionat inculpatul, în sensul că la data comiterii faptei a părăsit grupul de tineri din faţa blocului, a ajuns în apartament, de unde a luat un cuţit, după care a revenit în acelaşi loc, a urmărit victima şi a aplicat o lovitură cu cuţitul în zona toracică, nu se poate susţine că fapta a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări, sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate B.C., produsă prin violenţă, sau printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei acestuia sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Cu privire la pedeapsa principală de 8 ani închisoare, la care inculpatul a fost condamnat, curtea de apel a constatat că aceasta a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), deoarece prima instanţă a dat o corectă interpretare şi aplicare a acestor dispoziţiuni, ţinând seama de gravitatea deosebită a faptei, modul şi condiţiile în care a fost săvârşită, precum şi conduita făptuitorului atât în faza de urmărire penală, cât şi în instanţă.
Astfel, reţine instanţa de apel, în timpul urmăririi penale, inculpatul a avut o atitudine de obstrucţionare a activităţii de urmărire penală prin dispariţia de la domiciliu şi sustragere de la urmărirea penală, în condiţiile în care realiza gravitatea faptei săvârşite şi avea cunoştinţă că este urmărit de organele de poliţie. După ce a fost prins, inculpatul nu a avut o atitudine total sinceră, încercând să prezinte o stare de fapt nereală şi neplauzibilă, care să-i atenueze răspunderea penală,
În sensul că nu ar fi intenţionat să lovească cu cuţitul şi că, în conflictul final, partea vătămată s-a manifestat agresiv şi a intrat involuntar cu corpul în cuţit.
De fapt, mai reţine instanţa de prim control judiciar, aceeaşi atitudine a avut-o inculpatul şi cu ocazia reaudierii sale în cursul judecării apelului.
În final, instanţa de apel a concluzionat că, pentru aceste motive, nu se poate reţine în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante personale prevăzute de art. 74 C. pen. şi reducerea pedepsei sub limita minimă prevăzută de textul de lege, aşa cum s-a solicitat.
Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind expuse oral, cu ocazia dezbaterilor, şi menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- cu acordul său, inculpatul a fost ascultat atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, în recurs inculpatul invocând „dreptul la tăcere";
- în recurs, inculpatul nu a propus şi nu au fost administrate alte probe pe situaţia de fapt;
- motivele de recurs sunt identice cu cele de apel şi, totodată, au constituit apărări la instanţa de fond, ambele instanţe examinând şi pronunţându-se motivat, în condiţiile legii, pe toate aspectele invocate [(cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cererea de reţinere a circumstanţei provocării - art. 73 lit. b) C. pen. şi, respectiv, cererea de reţinere a altor circumstanţe atenuante)];
- în esenţă, inculpatul nu a contestat situaţia de fapt, ci doar anumite împrejurări în care fapta a fost comisă (invocând pretinsa provocare din partea victimei);
- cazurile de casare în care pot fi încadrate motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 3859 pct. 17, 18 şi 14 C. proc. pen.
Recursul inculpatului este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
Ambele instanţe, cu argumente rezultate din probatoriul administrat şi cu argumente juridice pertinente, au dispus în sensul arătat anterior asupra celor 3 cereri ale inculpatului, schimbarea încadrării juridice, reţinerea provocării şi reţinerea altor circumstanţe atenuante (pag. 3-4 ale sentinţei, pag. 5-6 ale deciziei), Înalta Curte apreciind că nu se impune reiterarea acestora, fiind însă necesară completarea lor după cum urmează:
Esenţial pentru încadrarea juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă de omor calificat [(art. 20 raportat la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.)] ori în vătămare corporală gravă [(art. 182 alin. (2) C. pen.)], este stabilirea formei şi modalităţii vinovăţiei cu care a săvârşit fapta.
Dacă în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă făptuitorul acţionează cu intenţia generală de vătămare, în cazul tentativei de omor acesta acţionează cu intenţia de ucidere. Este adevărat că infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., poate avea ca element subiectiv şi intenţia depăşită însă, în acest caz, făptuitorul acţionează nu cu intenţia de omor, ci cu intenţia generală de vătămare corporală, rezultatul mai grav, punerea în primejdie a vieţii persoanei, fiind imputat acestuia pe baza culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă de vinovăţie „praeterintenţie" (intenţie depăşită).
În cazul infracţiunii de omor (rămasă în forma tentativei), actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, printre altele, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului etc.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de ambele instanţe care au arătat, în motivarea hotărârilor, că fapta s-a produs pe fondul unui conflict anterior între inculpat şi victimă, prin deplasarea inculpatului la locuinţa sa în vederea luării şi folosirii unui obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică, de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală, cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei, acte medicale şi medico-legale), la care se adaugă atitudinea inculpatului imediat după săvârşirea faptei (dispariţia sa de la domiciliu, sustragerea de la cercetări, acesta, intenţionând să treacă în Ungaria, fiind prins la graniţă).
Modul de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, astfel cum au fost relevate de probele administrate, şi anterior menţionate, exclud apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi acţionat cu intenţie de omor, ci cu intenţia generală de vătămare, faptă care, în opinia sa, ar fi produs un rezultat mai grav neurmărit şi neprevăzut de el (punerea în primejdie a vieţii victimei).
Înalta Curte mai constată şi că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan, care înlătură apărarea inculpatului potrivit căreia ar fi săvârşit fapta ca o reacţie la comportamentul provocator a părţii vătămate, iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal al respectivului act.
În declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi după prinderea sa, precum şi în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a susţinut că partea vătămată l-ar fi lovit cu pumnul, cu cureaua pe care a scos-o de la pantaloni, şi chiar cu o piatră.
În faţa instanţei de apel, inculpatul a susţinut însă că partea vătămată „ ... fără motiv mi-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feţei".
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Aspectele invocate de inculpat în apărarea sa nu au fost confirmate de martorii audiaţi în cursul judecăţii.
Starea conflictuală a fost generată de comportamentul inculpatului faţă de numitul H.A., pe fondul unei avansate sări de ebrietate, comportament care a justificat intervenţia părţii vătămate în favoarea acestuia. Altercaţia fizică, imediat următoare, între inculpat şi partea vătămată, relevată mai ales în declaraţiile date la urmărirea penală de către martorii audiaţi, nu a fost însă de natură a induce inculpatului o stare fizică sau emoţională de gravitatea celei la care face referire art. 73 lit. b) C. pen., mai ales că acesta recunoaşte existenţa unei relaţii de prietenie între ei.
Aceste consideraţii, de natură probatorie şi legală, corect au justificat respingerea cererii de reţinere a circumstanţei atenuante a provocării.
Tinereţea inculpatului şi lipsa antecedentelor penale, invocate de apărare, dar mai ales săvârşirea faptei în stare avansată de ebrietate, a justificat aplicarea de către prima instanţă, prin corecta individualizare potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a unei pedepse de 8 ani închisoare, situată cu 6 luni închisoare peste limita minimă prevăzută de lege în cazul tentativei de omor calificat (7 ani şi 6 luni închisoare).
În acord cu cele două instanţe, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea de reţinere în favoarea inculpatului a acestor împrejurări ca circumstanţe atenuante.
Recunoaşterea anumitor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
Astfel, „conduita bună", în sensul art. 74 lit. a) C. pen., nu se reduce, în mod exclusiv, la absenţa antecedentelor penale.
Celelalte date personale ale inculpatului, aşa cum s-a menţionat anterior, au fost avute în vedere ca şi criterii de individualizare a pedepsei, în condiţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.E. împotriva deciziei penale nr. 5 din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Deduce din pedeapsa aplicată, durata reţinerii şi arestării preventive de la 14 iulie 2008 la 2 aprilie 2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1201/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1232/2009. Penal → |
|---|
