ICCJ. Decizia nr. 1423/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1423/2009
Dosar nr. 1423/59/2008
Şedinţa publică din 15 aprilie 2009
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 30/Pi din 4 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta S.S. împotriva ordonanţei din 4 noiembrie 2008 dată în Dosarul nr. 245/P/2008 şi ordonanţei din 3 decembrie 2008 dată în Dosarul nr. 1219/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pe care le-a menţinut.
Petenta a fost obligată să plătească 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin ordonanţa din 4 noiembrie 2008, dată în Dosar nr. 245/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitei S.S. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 249 alin. (1) C. pen. şi s-a dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, respectiv amendă în cuantum de 1000 lei.
În motivarea rezoluţiei s-a arătat că Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiş a sesizat I.P.J. Timiş cu privire la faptul că la apartamentul nr. X situat în imobilul din Timişoara, s-au executat lucrări de construcţie, respectiv demolare de pereţi fără ca proprietarul să solicite avizul de specialitate pentru efectuarea acestora şi fără a poseda autorizaţie de construire eliberată de Primăria Municipiului Timişoara.
S-a mai arătat că prin rezoluţia din 15 octombrie 2008 s-a început urmărirea penală faţă de notarul public S.S. cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen. pentru faptul că a autentificat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007, fără să observe că imobilul ce făcea obiectul tranzacţiei putea fi înstrăinat numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune de către statul român, întrucât era cuprins în lista monumentelor istorice.
Din cercetări a rezultat faptul că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, notarul public S.S. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul nr. X situat în imobilul din Timişoara, înscris în CF 120021 Timişoara cu nr. cadastral 17216-17217/II.
S-a reţinut faptul că Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiş a comunicat că acest imobil se află în zona de protecţie a sitului urban vechiul I. cod TM fiind cuprins în lista monumentelor istorice 2004 jud. Timiş.
S-a mai arătat că pe lista monumentelor istorice publicată în M. Of. s-a constatat că Splaiul X se regăseşte la poziţia nr. 63 şi face parte din Situl urban „V.C.I.".
Procurorul a arătat că din verificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1710 din 27 iulie 2007 autentificat de notarul public S.S. şi a actelor care au stat la baza autentificării acestuia, nu rezultă că statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul ce făcea obiectul tranzacţiei.
Cu privire la învinuirea ce i s-a adus numitei S.S. aceasta a susţinut că în actul de proprietate şi în extrasul de carte funciară ce i-au fost prezentate de către vânzător nu se menţionează faptul că imobilul este trecut pe lista monumentelor istorice, dar şi faptul că verificând această listă a constatat că imobilul în speţă nu este explicit nominalizat, situaţie în care a considerat că nu există nici un impediment pentru a încheia şi autentifica contractul de vânzare-cumpărare.
Procurorul a arătat că apărarea numitei S.S. nu poate fi luată în considerare, deoarece în conţinutul listei monumentelor istorice 2004 judeţul Timiş rezultă în mod expres că la poziţia nr. 63 este evidenţiat Splaiul X care face parte din Situl urban „V.C.I.", iar prin nominalizarea generică a străzii, au fost incluse în categoria monumentelor istorice toate imobilele care se găsesc în perimetrul acesteia şi au un regim juridic special, intrând sub incidenţa legii nr. 422/2001.
S-a reţinut că în conformitate cu disp. art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, modificată şi completată de Legea nr. 259/2006, apartamentul nr. X din imobilul nr. 18 de pe strada X din Timişoara putea fi înstrăinat numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului român, sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.
Procurorul a concluzionat că notarul public nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de a verifica în conformitate cu disp. art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul ce urma a fi înstrăinat, responsabilitatea penală a acesteia fiind antrenată deoarece a autentificat un act sub sancţiunea nulităţii absolute.
În aceste condiţii procurorul a apreciat că fapta a fost comisă din culpă, iar învinuita nu are antecedente penale, fiind la prima încălcare a legii penale, sunt întrunite condiţiile pentru a se face aplicarea disp. art. 181 C. pen. şi este suficientă sancţionarea acesteia cu amendă administrativă.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petenta S.S. care a fost respinsă prin ordonanţa din 03 decembrie 2008 dată în Dosar nr. 1219/2/II/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara arătându-se că în mod corect procurorul de caz a apreciat că petenta nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile, respectiv obligaţia de a respecta cu atenţie dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune şi că împrejurarea că Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Timiş şi-a îndeplinit sau nu atribuţiile specifice nu are relevanţă asupra îndeplinirii atribuţiilor specifice de către notarul public.
Nemulţumită de soluţia procurorului, petenta S.S. s-a adresat cu plângere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., instanţei de judecată competentă, susţinând că în mod greşit s-a reţinut culpa sa în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), întrucât nu se putea imputa notarului neîndeplinirea obligaţiilor legale de către Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a judeţului Timiş.
Finalizând plângerea petentei formulată împotriva celor două rezoluţii arătate mai sus, instanţa a apreciat, că aceasta este nefondată.
Notarul public în momentul în care autentifică un contract de vânzare-cumpărare este obligat să verifice dacă imobilul care face obiectul tranzacţiei figurează sau nu pe lista monumentelor istorice publicată în M. Of., iar în cazul în care sesizează că imobilul în cauză este monument istoric, figurează pe această listă, trebuie să treacă la verificarea faptului dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la acel imobil.
În speţa de faţă notarul public petenta S.S. în mod eronat a apreciat că imobilul care era obiectul tranzacţiei nu figurează pe lista monumentelor istorice, şi în consecinţă, nu a verificat dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune asupra imobilului în cauză, încheind astfel un contract de vânzare-cumpărare supus nulităţii absolute.
În cauza de faţă, petenta notarul public S.S. a ignorat aceste obligaţii care îi reveneau în calitate de notar public şi care sunt reglementate de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale, iar fapta sa în mod formal îndeplineşte infracţiunea de neglijenţă în serviciu prev. şi ped. de 249 alin. (1) C. pen. Apărările petentei, că statul român nu şi-a exercitat efectiv dreptul de preemţiune, nefăcându-se nici un fel de menţiune în extrasul de carte funciară, nu pot fi primite, deoarece aceste verificări trebuiau făcute din oficiu de către notarul public care a autentificat contractul de vânzare-cumpărare.
Procurorul în mod corect a apreciat că în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C. pen., deoarece în cauză s-a adus o atingere minimă valorilor apărate de legi şi prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, fapta nu prezint gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind comisă din culpă, iar petenta nu are antecedente penale, fiind la prima abatere de natură penală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs petenta S.S.
Prin motivele scrise de recurs, petenta a solicitat casarea sentinţei, infirmarea soluţiilor pronunţate de procuror, schimbarea temeiului juridic al soluţiei de scoatere de sub urmărire penală din art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. în art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
Examinând hotărârea atacată sub aspectele invocate de petentă, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluţia primei instanţe fiind legală şi temeinică.
Potrivit art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), constituie infracţiunea de neglijenţă în serviciu încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare împotriva intereselor legale ale unei persoane.
Rezultă că infracţiunea de neglijenţă în serviciu constă, sub aspectul laturii obiective, în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, încălcare care a produs una dintre urmările prevăzute în textul legii.
Prin „îndatorire de serviciu" se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public sau a altui funcţionar, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, norme care sunt cuprinse în legi, hotărâri ale guvernului, regulamente, instrucţiuni etc., funcţionarul fiind obligat să-şi cunoască îndatoririle care alcătuiesc conţinutul funcţiei pe care o îndeplineşte.
În cauză, din cercetările efectuate, a rezultat că prin încheierea nr. 1710 din 27 iulie 2007, recurenta, în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia G.D. i-a vândut lui G.I. apartamentul nr. X, situat în imobilul din Timişoara, înscris în C.F. nr. 120021 Timişoara, cu numărul cadastral 17216-17217/II.
Din lista monumentelor istorice publicată în M. Of. nr. 646 bis din 16 iulie 2004 rezultă că Splaiul X se regăseşte la poziţia 63 şi face parte din Situl urban „V.C.I.".
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute, numai în condiţiile executării dreptului de preemţiune al statului român sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării.
Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, notarul trebuie să ceară părţilor, ori de câte ori este cazul, documentele justificative şi autorizaţiile necesare pentru încheierea actului sau, la cererea acestora, va putea obţine el însuşi documentaţia necesară.
Notarul public este obligat să cunoască îndatoririle care alcătuiesc conţinutul funcţiei pe care o îndeplineşte, astfel că omiterea unor astfel de îndatoriri nu poate echivala cu o eroare de fapt (cum a încercat recurenta să se apere în sensul că din actele prezentate de părţi nu a rezultat faptul că imobilul era trecut pe Lista monumentelor istorice), deoarece necunoaşterea a fost rezultatul însuşi al culpei recurentei.
Astfel, aceasta în calitatea sa de notar public, nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de a verifica dacă statul român şi-a exercitat dreptul de preemţiune cu privire la imobilul care a fost înstrăinat, autentificând un act sub sancţiunea nulităţii absolute. În condiţiile în care dreptul de preemţiune au natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă rezultă că dreptul de preemţiune trebuie ocrotit, ca orice drept patrimonial, indiferent de titularul lui sau persoana celui obligat să-l respecte, fiind opozabil ergo omnes.
În consecinţă, în cauză fiind dovedită culpa recurentei în îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor de serviciu, corect s-a reţinut, în raport de împrejurările concrete în care s-a comis fapta (care au fost anterior redate, motiv pentru care nu vor mai fi reluate), că fapta există, dar nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de neglijenţă în serviciu, fiind întrunite cerinţele art. 181 C. pen.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este corectă, motive pentru care în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petentă.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara S.S. împotriva sentinţei penale nr. 30 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta petiţionară la 160 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3319/2009. Penal. Deţinerea de instrumente... | ICCJ. Decizia nr. 1434/2009. Penal → |
|---|
