ICCJ. Decizia nr. 1441/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1441/2009
Dosar nr. 72/42/200.
Şedinţa publică din 16 aprilie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 32 din 20 februarie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionara D.F. împotriva rezoluţiilor nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 şi nr. 17/11/2/2009 din 08 ianuarie 2009, ambele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată petiţionara la plata sumei de 40 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 278/1 C. proc. pen., petiţionara D.F., a solicitat desfiinţarea rezoluţiilor nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 şi nr. 17/11/2/2009 din 08 ianuarie 2009 prin care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul-procuror G.N. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246, art. 247 şi art. 266 C. pen., întrucât faptele nu există.
În plângerea adresată instanţei, s-a susţinut că soluţia este neîntemeiată întrucât procurorul G.N. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor reclamate, că acesta nu a ţinut seama de probele administrate, reţinând o altă situaţie de fapt decât aceea care rezulta din probe. S-a mai susţinut că fiul său, inculpatul D.C., a fost condamnat pe nedrept deoarece nu a săvârşit infracţiunea de viol, că este nemulţumită de cercetarea făcută la parchet, că au fost audiaţi martorii "falşi" şi că toate probele de la dosar sunt „false", considerând că trebuie audiaţi martorii din dosarul cauzei sau să se propună alţi martori.
În final, s-a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea rezoluţiilor la care a făcut trimitere şi suspendarea din funcţie a procurorului G.N.
În urma examinării actelor premergătoare, prima instanţă a constatat că plângerea formulată de petiţionară, conform art. 278/1 C. proc. pen., nu este fondată pentru următoarele considerente:
Prin plângerea înregistrată sub nr. 72/42/2009 din 26 ianuarie 2009 numita D.F. a susţinut că rezoluţiile nr. 615/P/2008 din 02 decembrie 2008 şi nr. 17/II/2/2009 din 08 ianuarie 2009, ambele emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, sunt netemeinice şi nelegale, întrucât procurorul G.N., la care s-a referit, se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 şi art. 266 C. pen.
În esenţă, s-a susţinut că infracţiunile reclamate ar fi fost comise cu ocazia cercetărilor efectuate în dosarul penal nr. 389/P/2005, înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, întrucât procurorul G.N. a reţinut o altă situaţie de fapt; alta decât cea reală, ţinând seama de probe „false", că au fost audiaţi martori "falşi", activităţi judiciare care au avut ca finalitate trimiterea în judecată şi condamnarea numitului D.C., fiul petentei, la 8 ani închisoare, el fiind nevinovat.
Curtea de Apel Ploieşti, verificând actele premergătoare efectuate în cauză, a constatat că prin rechizitoriul nr. 389/P/2005 din 21 iunie 2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pucioasa, întocmit de procurorul G.N., s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului D.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1) şi alin. (2) lit. b/1) C. pen. şi art. 203 C. pen., constând în aceea că, la data de 19 mai 2005, prin exercitarea violenţei şi prin ameninţări, a constrâns pe sora sa D.G., în vârstă de 17 ani, la raport sexual.
Această situaţie de fapt, prezentată în rechizitoriu, a fost stabilită pe baza probelor administrate şi anume: procesul verbal de consemnare a plângerii orale, proces verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile părţii vătămate D.G., declaraţiile martorilor, raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză psihiatrică.
Prin sentinţa penală nr. 313 din 20 iulie 2005, Judecătoria Pucioasa a dispus condamnarea inculpatului D.C. la 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate, sentinţă care a confirmată pe căile de control judiciar.
Prin rezoluţia nr. 615/P/2008, din 02 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de intimatul-procuror G.N., pentru infracţiunile prevăzute art. 246, art. 247 şi art. 266 C. pen., argumentându-se că atât actele şi măsurile dispuse de procuror, cât şi hotărârile judecătoreşti adoptate, au fost menţinute pe căile de atac exercitate, în urma efectuării, în prezenta cauză, a actelor premergătoare nefiind relevate indicii care să confirme existenţa actelor materiale ce intră în conţinutul legal al infracţiunilor reclamate.
S-a mai constatat, de asemenea, că soluţia apreciată ca nelegală şi netemeinică, trimiterea în judecată a inculpatului care ar fi nevinovat, reprezintă rezultatul propriei convingeri a petiţionarei, situaţie în care verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia excede anchetei penale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, hotărârea de condamnare s-a confirmat pe căile ordinare de atac.
Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimatul-procuror a fost confirmată prin rezoluţia nr. 17/11/2/2009, din data de 8 ianuarie 2009, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, respingându-se ca neîntemeiată plângerea formulată conform art. 278 C. proc. pen., de către aceeaşi petiţionară.
În opinia primei instanţe, este de principiu că simplul fapt potrivit căruia soluţia dată de un procuror este nefavorabilă interesului părţilor implicate într-un proces penal, nu constituie temei pentru tragerea la răspundere penală sau disciplinară a acestuia. Legalitatea şi temeinicia rezoluţiilor adoptate şi, respectiv a hotărârilor judecătoreşti pronunţate se verifică de către instanţele de control judiciar competente, inclusiv competente să se pronunţe asupra respectării normelor procedurale ce asigură exercitarea dreptului la un proces echitabil.
Or, reţine prima instanţă, actele premergătoare efectuate nu confirmă susţinerile petentei. Trebuie observat că procurorii îşi exercită atribuţiile de serviciu potrivit legii, fiind datori ca prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia acesteia. De aceea, măsurile adoptate în cauzele repartizate, motivarea lor, cât timp se bazează pe actele procedurale şi probele administrate, nu reprezintă, prin ele înseşi, temei legal care să justifice reţinerea intenţiei sau culpei în comiterea infracţiunilor reclamante de petiţionară.
Împotriva sentinţei, petiţionara a declarat prezentul recurs.
Prealabil examinării recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- prezentă la soluţionarea în primă instanţă a plângerii (fil. 14, dosar instanţă), petiţionara a reiterat acuzaţiile aduse intimatului-procuror prin plângerea penală (pag. 1-2 a încheierii de dezbateri şi amânare a pronunţării sentinţei);
- în motivele scrise de recurs (fil. 7-8, 10), transmise prin serviciul poştal, petiţionara reia, în esenţă, nemulţumirile cu privire la trimiterea în judecată şi condamnarea fiului său (nu s-au luat „declaraţii mai detaliate", nu s-a desfăşurat o „activitate efectivă de judecată", nu a fost administrată „o probaţiune completă", sentinţa nu este motivată şi „nu cuprinde analiza probelor" etc.) şi, de asemenea, sunt aduse acuzaţii tuturor persoanelor care au avut legătură cu dosarul fiului ei (judecători, grefieri, avocaţi, poliţişti, criminalişti, medici - fil. 7 verso).
- recurenta-petiţionară nu s-a prezentat la instanţă pentru a susţine motivele de recurs.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi art. 5/2 C. proc. pen., precum şi cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituţia României, orice cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, deschiderea unei proceduri judiciare penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condiţiile prevăzute de lege.
Astfel, potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
Pentru soluţionarea plângerii penale formulată de petiţionară, procurorul, potrivit art. 224 C. proc. pen., a efectuat acte premergătoare. Actele premergătoare efectuate nu au relevat minime indicii ale săvârşirii de către intimatul-procuror a faptelor penale reclamate prin plângerea penală de către petiţionară.
Nemulţumirile cu privire la efectuarea urmăririi penale, inclusiv cu privire la probatoriul administrat şi la actele ori măsurile procurorului, pot fi invocate pe căile legale: fie prin plângerea adresată, după caz, procurorului ori procurorului ierarhic superior în cursul urmăririi penale; fie prin ridicarea excepţiilor ori formularea cererilor specifice în cursul judecăţii.
Aceste căi legale au fost la dispoziţia inculpatului (fiul petiţionarei), şi apărătorului acestuia, în tot cursul procesului penal (urmărire penală, judecata în primă instanţă şi judecata în căile ordinare de atac).
În aceste condiţii legale, nemulţumirea petiţionarei (mama inculpatului) cu privire la efectuarea urmăririi penale şi finalizarea acesteia prin trimiterea în judecată a fiului său de către intimatul-procuror, examinată singular, pe fondul lipsei minimelor indicii ale săvârşirii unor infracţiuni, nu este de natură să justifice declanşarea procedurii judiciare pentru tragerea la răspundere penală a procurorului.
Nemulţumirea petiţionarei privind condamnarea definitivă a fiului său, în urma examinării cauzei sale de către tribunale imparţiale şi independente (sent. pen. nr. 313/2005 a Judecătoriei Pucioasa, dec. pen. nr. 441/2005 a Tribunalului Dâmboviţa şi dec. pen. nr. 8/2006 a Curţii de Apel Ploieşti), pe fondul existenţei mijloacelor juridice pentru clarificarea tuturor susţinerilor sale cu privire la pretinsa nevinovăţie, nu este suficientă pentru a reţine săvârşirea de către procuror a unor fapte prevăzute de legea penală.
Neîntemeiate sunt şi criticile referitoare la nemotivarea sentinţei atacate (argumentele de fapt şi de drept ale soluţiei sunt menţionate la pag. 3 hotărârii) şi la probatoriul administrat [acesta fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 278/1 alin. (7) C. proc. pen.].
În consecinţă, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia soluţionării plângerii penale, plângerii contra actelor procurorului şi, respectiv, în materia plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor procurorului de netrimitere în judecată.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 385/15 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul petiţionarei.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara D.F. împotriva sentinţei penale nr. 32 din 20 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1439/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1479/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
