ICCJ. Decizia nr. 1605/2009. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1605/2009
Dosar nr. 786/1/2009
Şedinţa publică din 30 aprilie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
La data de 27 ianuarie 2009, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cererea de contestaţie în anulare formulată de condamnata C.L. împotriva deciziei penale nr. 3870 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. în cererea de contestaţie au fost invocate cazurile prevăzute de art. 386 lit. c) şi d) C. proc. pen., fără a se motiva aceste cazuri.
La primul termen, din data de 19 martie 2009, contestatoarea personal, prezentă la şedinţă, a solicitat amânarea judecăţii pentru a-şi angaja avocat, a pregăti apărarea şi pentru a motiva cazurile de contestaţie în anulare invocate în cerere.
La acest termen, apărătorii contestatoarei au precizat că renunţă la cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. şi că îşi întemeiază cererea pe cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., pe art. 6 din C.E.D.O., precum şi pe art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., astfel cum rezultă din cele menţionate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prealabil examinării contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
- prin sentinţa penală nr. 404 din 17 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, inculpata C.L. (avocat în Baroul Bucureşti) a fost condamnată, la 2 pedepse de câte 3 ani închisoare, pentru 2 infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C. pen., în final, s-a dispus pentru pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare suspendarea condiţionată a executării în condiţiile art. 81 C. pen.
În sinteză, s-a reţinut că inculpata ar fi pretins şi primit bani de la 2 persoane, lăsând să se înţeleagă că are influenţă asupra procurorului care instrumenta dosarul penal, cu scopul de a se dispune soluţii favorabile;
- prin Decizia penală nr. 374/ A din 08 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, a fost admis apelul inculpatei, desfiinţată sentinţa nr. 404/2006, reduse ambele pedepse la câte 2 ani închisoare, în final inculpata urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare în condiţiile art. 81 C. pen.
- prin Decizia penală nr. 189 din 16 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având în vedere interpretarea unor dispoziţii ale Legii nr. 78/2000, modificate prin Legea nr. 161/2003, referitoare la compunerea completului la judecarea cauzei în primă instanţă, stabilind că acesta trebuia compus dintr-un singur judecător, iar nu din 2 judecători, a casat ambele hotărâri (Decizia nr. 374/A/2006 şi sentinţa nr. 404/2006), dispunând rejudecarea cauzei de prima instanţă (Tribunalul Bucureşti);
- Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, reinvestit cu judecarea în primă instanţă a cauzei, prin sentinţa penală nr. l 177 din 06 septembrie 2007 şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti având în vedere modificarea normelor de competenţă după calitatea persoanei, respectiv cele cu privire la judecarea în primă instanţă a avocaţilor;
- prin sentinţa penală nr. 147 din 20 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, rejudecând cauza în primă instanţă, a dispus achitarea inculpatei în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen., pentru ambele infracţiuni;
- prin Decizia penală nr. 3870 din 25 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul Ministerului Public, a casat sentinţa şi a condamnat inculpata la 2 pedepse de câte 2 ani închisoare fiecare pentru cele 2 infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen., în final aceasta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani în condiţiile art. 81 C. pen.
Cu privire la soluţionarea cauzei în recursul finalizat prin Decizia contestată, Înalta Curte mai constată următoarele:
- pentru primul termen de judecată, inculpata a depus la dosar o cerere de amânare pentru angajarea unui apărător;
- la următorul termen, s-a prezentat inculpata personal, fiind asistată de apărător ales, şi s-a solicitat amânarea pentru pregătirea apărării;
- la noul termen, s-a prezentat inculpata, personal, asistată de apărător ales; cu acordul său, inculpata a fost ascultată, declaraţia fiind consemnată şi ataşată la dosar;
- din partea introductivă a deciziei contestate nu rezultă că inculpata sau apărătorul ales ar mai fi formulat alte cereri înainte de trecerea la dezbateri;
- având în vedere cererea apărătorului, Înalta Curte a dispus amânarea pronunţării hotărârii pentru a se depune concluzii scrise, acestea fiind depuse prin registratură la data de 20 noiembrie 2008, înainte de data pronunţării deciziei (25 noiembrie 2008);
Asupra prezentei cereri de contestaţie în anulare:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive, condiţiile şi cazurile în care poate fi exercitată aceasta fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.
I) asupra cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.:
Potrivit art. 386 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Acest caz de contestaţie în anulare are în vedere remedierea situaţiei când a fost încălcată autoritatea de lucru judecat al hotărârilor penale definitive.
Or, în prezenta cauză, niciuna din deciziile invocate de contestatoare nu încalcă autoritatea de lucru judecat a alteia deoarece prin Decizia penală nr. 189/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu s-a dispus o soluţie pe fondul cauzei (cu privire la existenţa/inexistenţa faptelor, a persoanei care a săvârşit-o ori cu privire la vinovăţia acesteia), casarea hotărârilor fiind dispusă pentru un motiv procedural (compunerea completului de judecată), iar nu pentru motive substanţiale. De asemenea, în timp ce Decizia penală nr. 189/2007 a Înaltei Curţi este o hotărâre prin care au fost casate, prin intermediul căilor ordinare de atac, hotărârile instanţelor ierarhic inferioare şi s-a dispus rejudecarea cauzei, nefiind antamat fondul cauzei, Decizia penală nr. 3870/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, este o hotărâre pe fondul cauzei, aceasta din urmă fiind, la rândul ei, o hotărâre pronunţată într-o cale ordinară de atac împotriva sentinţei penale nr. 147/2008 a Curţii de Apel Bucureşti.
Invocarea de către apărare a deciziei penale nr. 235/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală, în susţinerea opiniei încălcării autorităţii de lucru judecat, este neîntemeiată deoarece, prin această hotărâre, nu s-a statuat asupra fondului cauzei (existenţei/ inexistenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia), ci a fost admis recursul inculpatei, casată încheierea primei instanţe şi respinsă propunerea de prelungire a duratei arestării preventive.
II) Având în vedere invocarea de către apărători a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., Înalta Curte, cu precizarea că nu se poate substitui C.E.D.O., singura instanţă competentă să statueze în limitele competenţei sale, constată, potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele:
a) referitor la invocarea art. 6 din C.E.D.O.:
- judecarea recursului a avut loc în şedinţă publică, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care a hotărât cu privire la temeinicia acuzaţiei în materie penală, în termen rezonabil;
- inculpata, de profesie avocat, a cunoscut natura şi cauza acuzaţiei adusă împotriva sa, a beneficiat de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, s-a apărat ea însăşi, dar a fost asistată şi de un apărător ales de ea, nefiind incidente chestiuni relative la prezenţa unui interpret şi nerezultând că ar fi solicitat administrarea unor probe (ascultarea unor martori);
- nu au fost invocate chestiuni privitoare la nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie;
- instanţa de recurs, potrivit art. 38514 alin. (11) C. proc. pen., şi prin observarea jurisprudenţei C.E.D.O., cu acordul inculpatei a ascultat-o, declaraţia fiind consemnată şi ataşată la dosar.
II) - referitor la invocarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O. (ratificat prin Legea nr. 30/1994 - M. Of. nr. 135/1994).
- în primul rând, Înalta Curte apreciază că este necesară reproducerea acestor texte, cu observarea art. 2, paragraful 2, ultima teză.
Astfel, potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., „orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o jurisdicţie superioară a hotărârii de condamnare".
Însă, în conformitate cu art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., acest drept „poate constitui obiectul unor excepţii când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs declarat împotriva achitării sale".
În al doilea rând, în completarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., se impune şi menţionarea dispoziţiilor legale naţionale (Constituţia României şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).
Astfel, în art. 126 alin. (l) din Constituţia României se prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
De asemenea, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale şi judecătorii.
Din coroborarea textelor de lege menţionate, Înalta Curte constată că judecarea cauzei a avut loc la nivelul celor mai Înalte instanţe ale sistemului judiciar din România: curtea de apel, cea mai înaltă instanţă dintre cele definite de Constituţie ca fiind „celelalte instanţe judecătoreşti" şi, respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a sistemului judiciar românesc.
În al treilea rând, Înalta Curte mai reţine şi un alt aspect ce interesează cauza:
După cum s-a menţionat anterior, una din chestiunile de drept ivite în cursul judecării cauzei a fost cea legată de modificarea normelor de competenţă după calitatea persoanei (ceea ce a impus declinarea competenţei judecării cauzei).
Legiuitorul a apreciat, modificând legea în acest sens, din motive care nu formează obiect al examinării actuale, că în cazul avocaţilor, judecata în fond (în primă instanţă) a acestora trebuie să revină curţilor de apel (cele mai înalte instanţe dintre cele definite de Constituţie ca fiind „celelalte instanţe judecătoreşti"), şi nu tribunalelor (instanţe ierarhic inferioare curţilor de apel, situate la nivelul 2 al sistemului judiciar), iar judecarea căii de atac împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţată de curtea de apel să revină Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a sistemului judiciar românesc.
Întrucât celelalte două critici cu privire la Decizia contestată (pag. 3 a înscrisului intitulat „note de şedinţă") nu se regăsesc printre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază că nu este necesară examinarea lor.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, potrivit art. 392 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatoarea va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C.L. împotriva deciziei penale nr. 3870 din 25 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă contestatoarea la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 159/2009. Penal. Furtul calificat (art. 209... | ICCJ. Decizia nr. 1609/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
