ICCJ. Decizia nr. 1679/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 1679/2009
Dosar nr.3610/1/2009
Şedinţa publică din 20 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rezoluţia nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de G.M.S. şi D.M. judecători la Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât faptele reclamate nu există.
Pentru a dispune astfel s-a reţinut că la data de 22 iulie 2008 numitul T.C.A. a formulat plângere penală împotriva magistraţilor G.M.S. şi D.M., judecători la Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, care au soluţionat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 186 din 24 iunie 2003 pronunţată de Tribunalul Arad, prin care s-a dispus, în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), cu motivarea că fapta nu există; în baza art. 10 lit. h) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 193 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 205 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., împotriva aceluiaşi inculpat, întrucât partea vătămată şi-a retras plângerea penală; S-a mai dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat in altă cauză.
Cu prilejul soluţionării cererii de recurs completul de judecată format din magistraţii mai sus menţionaţi a admis recursul parchetului şi a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 12 ani cu executare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 13 alin. (1) şi (3) din Legea 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În plângerea formulată la data de 22 iulie 2008 petentul a susţinut că în cauza sa au fost încălcate reguli de procedură penală în sensul că la judecarea cauzei, judecătorul este obligat să asigure asistentă juridică inculpatului în condiţiile art. 171 C. proc. pen., şi nu reprezentare, trebuie să se emită mandat de aducere, dacă inculpatul nu răspunde citării, dacă inculpatul nu este de găsit judecarea speţei se face în lipsă, după încheierea dezbaterilor, nu se mai pot administra probe scrise, dar judecătorii au amânat pronunţarea deciziei tocmai pentru a fi depuse concluzii scrise.
În continuarea plângerii sale, petentul a invocat faptul că unele dintre menţiunile consemnate de judecători în cuprinsul deciziei penale nu corespund realităţii, fiind false, precizând că: „intenţia infracţională este relevată de consecinţa juridică a transformări unui indiciu în probă certă".
Referitor la susţinerile petentului, arătate anterior, din verificarea efectuată în cauză, Parchetul a reţinut că afirmaţiile deţinutului petent sunt lipsite de suport probator şi tendenţioase motivând că în încheierea de şedinţă din 5 noiembrie 2003 s-a consemnat că la apelul nominal s-a prezentat inculpatul intimat personal şi asistat de avocat, caz în care s-a constatat că au fost respectate de către instanţă dispoziţiile art. 171 C. proc. pen. privind asistenţa juridică a inculpatului, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu reprezentarea aşa cum a insinuat deţinutul. Instanţa poate emite mandat de aducere, în condiţiile art. 183 C. proc. pen. dar numai atunci când cel citat nu se prezintă iar ascultarea ori prezenţa sa este necesară. Aşa cum s-a menţionat inculpatul a fost prezent la judecarea apelului, fapt pentru care nu a mai fost necesară aducerea cu mandat.
Potrivit art. 342 C. proc. pen. instanţa, când socoteşte necesar, poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise. Procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă.
Faptul că instanţa a amânat pronunţarea pentru a fi depuse concluzii scrise de către părţi nu echivalează cu administrarea de noi probe după încheierea dezbaterilor.
Totodată în cuprinsul plângerii sale petentul a solicitat ca cercetările şi administrarea probelor - confruntări, audieri de martori, să fie efectuate în termen de 3 zile, iar soluţia să fi fost pronunţată în termen de 20 zile.
La data de 18 august 2008, petentul a revenit cu o nouă plângere şi a reclamat, pe de o parte parchetul care nu s-a conformat solicitărilor sale, de a fi efectuate cercetări în termen de trei zile, potrivit art. 244 C. proc. pen., iar pe de altă parte faptul că nu s-a dispus prin rezoluţie sau ordonanţă o soluţionare a plângerii penale în termenul prezumat de 20 de zile potrivit art. 278 C. proc. pen.
Cele reclamate de petent nu au putut fi luate în considerare întrucât, pe de o parte acesta a făcut o grava confuzie între faza de cercetare penală, urmărire penală, şi judecata în calea de atac a apelului, iar pe de altă parte în cazul soluţionării plângerilor penale termenul prevăzut de art. 278 C. proc. pen. nu se aplică.
Faptul că petentul a fost nemulţumit de modul cum magistraţii au soluţionat cauza dedusă judecăţi lor, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârşite fapte penale care să atragă răspunderea penală, disciplinară a acestora atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părţi în vederea dispunerii de către instanţă a unei soluţii legale şi temeinice. De asemenea faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reţine că au fost săvârşite cu intenţie şi că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.
În acelaşi sens a dispus şi legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor şi procurorilor în dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „ judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali". Totodată art. 17 din aceiaşi lege stabileşte că desfiinţarea unei hotărârii judecătoreşti poate fi obţinută prin exercitarea căilor de atac, iar nu ca urmare a răspunderii penale a judecătorului care a pronunţat-o.
Întrucât aspectele reclamate de petent nu s-au confirmat, în cauză s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmării penale faţă de G.M.S. şi D.M.
Rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, în dosarul nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 a fost menţinută de către procurorul şef secţie al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin rezoluţia nr. 3575/1669/II/2/2009 din data de 09 aprilie 2009.
Împotriva rezoluţiei nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, a formulat plângere petiţionarul T.C.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 3610/1/2009.
În motivele de recurs formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei petiţionarul a susţinut că procurorii au fost în mod evident părtinitori, fapt relevat de consemnări contradictorii sau contrare realităţii. A mai arătat că la data de 11 noiembrie 2003 când s-au administrat probe împotriva sa, nu a fost prezent la judecarea cauzei, nu a fost reprezentat şi nu a beneficiat de dreptul la apărare, iar împrejurarea că hotărârea de condamnare a sa la 12 ani închisoare prin administrarea frauduloasă de probe este o vătămare gravă a intereselor sale legale şi garantate de Constituţia României.
A mai criticat rezoluţia dată de Parchet făcând referire la faptul că Parchetul a administrat, în secret, cu complicitatea unui judecător, în scopul evident de a justifica o condamnare ilegală, infracţiunea fiind certă şi săvârşită cu vinovăţie, aşa cum rezultă din corespondenţa oficială dintre procuror şi judecător.
A invocat dispoziţiile art. 3859 pct. 1 alin. (9) C. proc. pen. susţinând că rezoluţia atacată este nemotivată întrucât procurorul anchetator R.J. a omis cu rea-credinţă şi cu părtinire să citeze disp. art. 94 şi art. 99 din Legea nr. 303/2004.
În esenţă, petiţionarul T.C.A. a reiterat criticile precizate prin plângerea formulată iniţial la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, susţinând că intimaţii G.M.S. şi D.M. nu au depus toate diligentele necesare derulării corecte cauzei, a cererii de apel a petiţionarului, intimaţii făcând parte din completul de judecată legal constituit în soluţionarea cererii de recurs a petiţionarului, conducând la pronunţarea unei hotărâri defavorabile acestuia.
Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Împrejurarea că soluţionarea cauzei, în care intimaţii G.M.S. şi D.M. au făcut parte din completul de judecată legal constituit în soluţionarea apelului formulat de petiţionarul T.C.A., împotriva sentinţei penale nr. 186 din 24 iulie 2003 a Tribunalului Arad, a fost defavorabilă petiţionarului, nu poate determina începerea urmăririi penale faţă de intimaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.
Din actele premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr. 992/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, nu s-au identificat fapte sau împrejurări care să contureze existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor sesizate de către petiţionarul T.C.A. pretins săvârşite de către intimaţii G.M.S. şi D.M., astfel că soluţia de neîncepere a urmăriri penale dispusă în temeiul art. 288 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică şi legală.
Înalta Curte constată că, în considerentele rezoluţiei dispuse în cauză, au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiţionar, cu privire la faptele pentru care au fost analizate în mod detaliat toate aspectele invocate de petiţionar, cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaţilor, reţinându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiţionarului.
Motivul invocat de petiţionar respectiv, disp. art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. nu poate fi primit de Înalta Curte întrucât în prezenta cauză nu ne aflăm în calea de atac a recursului, obiectul cauzei fiind plângere împotriva măsurilor şi actelor procurorului de urmărire penală respectiv a ordonanţei procurorului, având ca temei prevederile art. 2781 C. proc. pen.
În consecinţă, respingând plângerea şi dispunând neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, a emis o rezoluţie temeinică şi legală.
În baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul T.C.A. împotriva rezoluţiei nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică.
Va menţine rezoluţia atacată.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul T.C.A. împotriva rezoluţiei nr. 992/P/2008 din 16 februarie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul să plătească suma de 300 lei cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1673/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1685/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
