ICCJ. Decizia nr. 1730/2009. Penal

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1730/2009

Dosar nr. 6417/121/2008

Şedinţa publică din 12 mai 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 14/ A de la 4 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 6417/121/2008, a fost admis apelul declarat de inculpatul E.M. zis „P" împotriva sentinţei penale nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galaţi.

A fost desfiinţată sentinţa penală nr. 56 din 2 februarie 2009 a Tribunalului Galaţi şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv Tribunalul Galaţi.

Conform art. 383 alin. (3) C. proc. pen., au fost menţinute actele procedurale efectuate în cauză până la termenul de judecată din 2 septembrie 2008 inclusiv.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

Conform art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen., pe durata obligării de a nu părăsi localitatea, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, în a cărei rază teritorială locuieşte, respectiv Postul de poliţie al comunei Frumuşiţa, judeţul Galaţi conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici-o categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1²) lit. c) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să nu se apropie de victimele infracţiunii, de membrii familiilor acestora, de martorii din lucrări şi să nu comunice cu aceştia în mod direct sau indirect.

S-a atras atenţia inculpatului că, în cazul încălcării cu rea-credinţă a măsurii aplicate şi a obligaţiilor care-i revin, măsura obligării de a nu părăsi localitate va fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatului E.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 119/ U din 29 septembrie 2006 emis de Tribunalul Galaţi, dacă nu este arestat în altă cauză.

Copia prezentei hotărâri va fi comunicată instituţiilor prevăzute de art. 145 alin. (2¹) C. proc. pen.

S-a constatat că inculpatul E.M. a fost arestat preventiv în prezenta cauză începând cu data de 29 septembrie 2006.

În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentului apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în considerentele hotărârii pronunţate a arătat în detaliu situaţia ciclurilor procesuale ale cauzei, făcând referiri la conţinutul sentinţei penale nr. 56 de la 2 februarie 2009 a Tribunalului Galaţi, pronunţată în rejudecarea cauzei, după casarea dispusă anterior de instanţa supremă, a menţionat motivele de apel ale apelantului inculpat împotriva sentinţei indicate, prezentând amplu argumentele privind soluţia dispusă.

Cu privire la starea de arest a inculpatului, instanţa de apel a considerat că se impune înlocuirea acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru următoarele considerente:

C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauza „C. c. Italia", hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza „D. c. Turcia", hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza „. c. Franţa", hotărârea din 26 iunie 1991).

În speţă, inculpatul E.M. a fost arestat preventiv la data de 29 septembrie 2006, dată de la care această măsură a fost prelungită şi respectiv menţinută până în prezent.

Inculpatul a fost condamnat în primul ciclu procesual, prin sentinţa penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, pentru cele trei infracţiuni deduse judecăţii.

Prin Decizia 2027 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată Decizia 85 din 27 decembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi şi sentinţa penală 337 din 22 iunie 2007 a Tribunalului Galaţi, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, sub aspectul incidenţei unui caz de nulitate absolută (încălcarea dispoziţiilor vizând publicitatea şedinţei de judecată), situaţie ce a afectat întreaga cercetare judecătorească.

În rejudecare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, hotărâre pe care curtea de apel a considerat-o, aşa cum a arătat mai sus, de asemenea lovită de nulitate absolută, ceea ce impune din nou desfiinţarea şi trimiterea spre rejudecare pentru efectuarea cercetării judecătoreşti.

Revenind la măsura arestării preventive a inculpatului, instanţa de apel a considerat că la începutul procesului penal, această măsură a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal. Având în vedere infracţiunile deduse judecăţii, prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP); art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/200, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP); art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), fapte comise în perioada 2004 - 2005; presupusele modalităţi de comitere a acestor fapte (aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare); pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, a considerat că în cauză erau incidente faţă de inculpat dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., justificându-se menţinerea acestei măsuri.

Având în vedere soluţia vizând fondul cauzei a considerat că la acest moment nu se mai impune menţinerea inculpatului în stare de arest.

Astfel, de la data arestării inculpatului, 29 septembrie 2006 şi până în prezent, instanţele nu au reuşit să administreze nemijlocit, în condiţii de legalitate, probatoriile necesare pentru stabilirea vinovăţiei ori nevinovăţiei acestuia.

Conform jurisprudenţei constate a C.E.D.O., caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.

În speţă, chiar dacă infracţiunile deduse judecăţii sunt încadrate într-o lege specială, vizând în mod general şi abstract criminalitatea organizată, instanţa de apel a considerat că această cauză nu poate fi considerată complexă, întrucât cadrul procesual se referă la un singur inculpat, şapte victime şi trei martori, situaţii ce nu justifică întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani.

În ceea ce priveşte atitudinea inculpatului, nu se poate aprecia în niciun caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii.

În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor de judecată, instanţa de apel a considerat că măsurile adoptate de instanţa investită cu rejudecarea cauzei nu au fost conforme cu exigenţele statuate de C.E.D.O. Practic, începând cu data de 2 septembrie 2008, instanţa nu a mai depus nici-o diligentă pentru soluţionarea corectă a cauzei şi pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-şi exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să menţină măsura arestării preventive.

Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai are de timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, C.E.D.O. a statuat că se impune şi verificarea diligentelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele N. c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; H. c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; H. c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; K. c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (K. c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; V. c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; L. c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; K. c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005).

În cauza de faţă s-a constatat că, la finalul unei perioade de detenţie preventivă îndelungată, de 2 ani, 7 luni şi 6 zile, nu mai subzistă condiţia reglementată de art. 148 lit. f) teza a II-a C. proc. pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea şi respectiv menţinerea până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, întrucât:

De la luarea măsurii arestării preventive a trecut o perioadă mare de timp (aşa cum s-a arătat mai sus, de 2 ani, 7 luni şi 6 zile), împlinindu-se un termen rezonabil, în sensul practicii C.E.D.O. şi a dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O.

De asemenea, a trecut o perioadă mare de timp de la data la care se reţine presupusa activitate infracţională, 2004 - 2005, sens în care se poate aprecia că rezonanţa infracţiunilor în rândul opiniei publice s-a estompat.

În speţă, nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute de art. 148 C. proc. pen., ce ar impune menţinerea inculpatului în stare de arest.

Nici-o probă administrată în cauză nu confirmă împrejurarea că inculpatul ar încerca să se sustragă de la judecată, atâta timp cât acesta s-a prezentat iniţial arestării la organele de urmărire penală, este căsătorit, are doi copii minori, are un domiciliu stabil.

Probatoriile administrate până în prezent nu confirmă nici împrejurarea că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, simplul fapt că inculpatul (în condiţiile în care ar fi condamnat pentru faptele din prezenta cauză) se află în stare de recidivă postexecutorie, nu poate conduce la concluzia că ar încălca din nou cu vinovăţie legea penală.

De asemenea, probatoriile administrate nu conduc la concluzia că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

Însă, având în vedere dispoziţiile art. 145 alin. (1¹) şi (1²) lit. c) C. proc. pen., prin impunerea faţă de inculpat a respectării unor anumite obligaţii, se pot lua măsurile necesare pentru o eventuală incidenţă pe viitor a temeiului prevăzut de art. 148 lit. b) şi e) C. proc. pen.

Mai mult, trebuie amintit faptul că unele victime audiate în primul ciclu procesual la instanţa de fond şi instanţa de apel (deşi aşa cum s-a arătat acele probatorii au fost anulate prin casarea hotărârilor pronunţate în cauză) şi-au modificat depoziţiile, în condiţiile în care inculpatul se afla în stare de arest, neputând lua legătura cu ele, însă oricum conform art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Nu trebuie omisă împrejurarea că, faţă de soluţia vizând fondul cauzei, se va impune reluarea cercetării judecătoreşti de la primele momente ale acestei faze procedurale, respectiv cele ulterioare constatării legalei sesizări a instanţei de judecată.

În concret, o astfel de activitate procesual penală, implicând audierea tuturor părţilor, a martorilor din lucrări şi eventual administrarea probatoriilor propuse de inculpat în apărare, se va derula pe parcursul unei perioade mari de timp, situaţie ce va conduce în mod clar la depăşirea rezonabilităţii duratei arestării preventive şi poate chiar a duratei procesului penal.

Pentru toate aceste considerente, conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., s-a impus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar măsurile de supraveghere ce vor fi impuse inculpatului vor asigura buna desfăşurare a procesului penal în sensul prevederilor art. 136 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi comuna Frumuşiţa, dispusă în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a declarat, în termenul legal, recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, criticând-o sub aspectul temeiniciei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că instanţa de apel a reţinut că, deşi la începutul procesului penală, măsura arestării preventive a fost luat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, în prezent nu se mai impune menţinerea inculpatului în stare de arest, având în vedere soluţia ce vizează fondul cauzei, respectiv aceea de trimitere spre rejudecare la prima instanţă. S-a motivat faptul că în cauză s-a împlinit termenul rezonabil al duratei măsurii arestării preventive, analizat din perspectiva C.E.D.O. şi a jurisprudenţei comunitare, deoarece cauza nu este una complexă, fiind vorba despre un singur inculpat, şapte victime şi trei martori, iar instanţele naţionale nu au depus diligentele necesare pentru judecarea cauzei cu celeritate. Totodată, s-a constatat că inculpatul a fost arestat o perioadă îndelungată, 2 ani 7 luni şi 6 zile, şi nu mai subzistă condiţia reglementată de art. 148 lit. f) C. proc. pen., conform căreia lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

Parchetul a apreciat că în mod neîntemeiat s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În sarcina inculpatului s-a reţinut faptul că, neavând ocupaţie, în perioada 2004 - 2005, în baza unei rezoluţii infracţionale unice a obţinut diverse sume de bani prin exploatarea unor tinere pe care le racola pe teritoriul României, le transporta în Spania şi le obliga la practicarea prostituţiei.

În perioada anilor 2003 - 2004, acesta s-a ocupat de racolarea a 7 victime majore şi una minoră, despre care avea cunoştinţă că au mari probleme financiare, prezentându-le posibilitatea obţinerii unor venituri substanţiale în Spania, inducându-le însă în eroare cu privire la scopul deplasării şi folosind inclusiv mijloace de constrângere fizică şi morală pentru determinarea lor la practicarea prostituţiei. Infracţiunea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen., s-a reţinut în raport cu martora C.L.E.

Motivul de arestare preventivă privind pericolul prezentat pentru ordinea publică în cazul lăsării inculpatului în libertate, este acceptat în practica C.E.D.O., deşi nu este prevăzut ca atare în textul C.E.D.O.

Astfel, instanţa europeană a arătat: „Curtea admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie cel puţin o perioadă de timp. Un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient, decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea deţinutului ar tulbura, în mod real, ordinea publică."

Atât Constituţia, cât şi Codul de procedură penală reglementează instituţia termenului rezonabil al arestării preventive doar cu privire la faza de urmărire penală, fără a prevedea aplicabilitatea acestei instituţii în faza de judecată a cauzei.

În consecinţă, aplicarea ei în faza judecăţii se poate realiza numai în temeiul Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii, prin aplicarea şi interpretarea art. 5 din C.E.

Art. 5 § 3 din Convenţie se referă numai la persoanele arestat preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii în primă instanţă şi are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenţie.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut de art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune, atât o constatare a vinovăţiei, consecutivă a stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.

În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva articolului 6 din C.E., privind dreptul la un proces echitabil.

În acest context, se observă că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze noţiunea de rezonabilitate din ambele perspective, deoarece, deşi la o primă vedere durata arestării preventive a inculpatului E.M. ar putea fi criticată sub acest aspect, nu poate fi ignorat faptul că ea acoperă, atât faza de urmărire penală, cât şi multe faze procesuale ale judecăţii (fond, apel, recurs), fiind justificată de particularităţile de reglementare ale procedurii penale române.

Pe de altă parte, instanţa de apel ar fi trebuit să aprecieze asupra caracterului rezonabil, analizând măsura preventivă exclusiv, în raport cu stadiul procesual cu privire la care avea competenţe de apreciere (respectiv judecata cauzei în apel).

Constatând însă că trimiterea cauzei spre rejudecare va presupune reluarea cercetării judecătoreşti, instanţa de apel a făcut aprecieri care exced competenţele sale, anticipând fără un fundament concret că „o astfel de activitate procesual penală, implicând audierea tuturor părţilor, a martorilor din lucrări şi eventual administrarea probatoriilor produse de inculpat în apărare, se va derula pe parcursul unei perioade mari de timp, situaţie ce va conduce în mod clar la depăşirea rezonabilităţii duratei arestării preventive."

Instanţa de apel nu numai că s-a pronunţat asupra rezonabilităţii prin invocarea unor argumente incerte şi viitoare, asupra cărora ar fi putut aprecia eventual instanţa de fond la o dată ulterioară, dar şi-a contrazis propriile argumente legate de lipsa de complexitate a cauzei, recunoscând practic că natura infracţiunii, tipul de activităţi procesuale ce trebuie efectuate şi multitudinea acestora necesită un interval de timp apreciabil.

O dovadă în plus că un asemenea raţionament este corect este şi faptul că instanţa de recurs a menţinut măsura arestării preventive, deşi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Reproşând organelor judiciare lipsa de diligentă şi culpa în reluarea judecăţii, trebuie observat că timpul scurs de la pronunţarea hotărârii ce a fost desfiinţată de instanţa de apel este unul foarte redus şi nu ar trebui să influenţeze într-o manieră, atât de exigentă aprecierea caracterului rezonabil al duratei arestării preventive.

În ceea ce priveşte pericolul prezentat pentru ordinea publică de lăsare în libertate a inculpatului, care a fost recunoscut de instanţa de judecată până la ultima dispoziţie a măsurii arestării preventive (19 martie 2009), actualitatea acestuia derivă din complexitatea cauzei, coroborată cu aspecte legate de persoana inculpatului (recidivist), poziţia lui procesuală, revenirea nejustificată a unora din victimele ce au putut fi audiate până în prezent asupra declaraţiilor iniţiale cu conţinut incriminatoriu dar mai ales cu starea de nelinişte, de teamă şi dezaprobare ce s-ar putea naşte în rândul opiniei publice ce şie-ar putea forma convingerea că durata procedurilor sau simpla trecere a timpului, indiferent de cauză, este întotdeauna în avantajul persoanelor cercetate pentru comiterea de infracţiuni şi că justiţia este ineficientă chiar şi în cazul infracţiunilor de o gravitate deosebită.

În mod evident, derularea cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe este susceptibilă de a se prelungi în timp, având în vedere natura infracţiunilor deduse judecăţii, în mod preponderent datorită dificultăţii de a determina prezentarea în faţa instanţei a victimelor infracţiunii (care, fie sunt plecate în străinătate, fie nu doresc să se prezinte dată fiind natura relaţiilor pe care le-au avut cu autorii infracţiunilor); instanţele de judecată trebuie însă să creeze un echilibru între necesitatea asigurării dreptului la apărare al inculpatului prin respectarea principiului contradictorialităţii şi necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzei, şi nu în ultimul rând cu necesitatea respectării drepturilor procesuale recunoscute victimelor infracţiunilor.

De aceea, rezonabilitatea măsurii preventive ar trebui apreciată de fiecare instanţă în parte, în raport de actualitatea criteriilor analizate şi nu în mod anticipativ, instituţia reglementată de art. 300² C. proc. pen., permiţând o apreciere periodică a necesităţii menţinerii stării de arest.

Pentru aceste considerente, parchetul, în temeiul art. 385⁶ alin. (3) şi art. 141 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în parte a deciziei penale nr. 14 de la 4 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 6417/121/2008, numai sub aspectul dispoziţiei de înlocuire a măsurii preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea şi în rejudecare a se dispune menţinerea stării de arest a inculpatului E.M., în temeiul art. 383 alin. (2) în referire la ari. 350 C. proc. pen.

La termenul de astăzi, în recurs, reprezentantul Ministerului Public, în concluziile orale, în dezbateri, cu privire la recursul declarat a solicitat casarea, în parte, a hotărârii atacate şi rejudecând, menţinerea arestării preventive a inculpatului, în temeiul art. 383 alin. (2) cu referire la art. 350 C. proc. pen., argumentând că instanţa de apel a făcut o evaluare necorespunzătoare a criteriilor art. 143 – art. 148 C. proc. pen., dispunând înlocuirea măsurii arestării preventive, deşi existau temeiuri care impuneau privarea de libertate în continuare.

În acelaşi sens, a arătat că instanţa de apel nu trebuia să se raporteze la împrejurări care se pot sau nu ivi în faţa altei instanţe, ci să cerceteze dacă subzistă la momentul pronunţării hotărârii, motivele avute în vedere la luarea şi ulterior menţinerea arestării preventive şi anume cele referitoare la datele privind persoana inculpatului, cercetat în stare de recidivă postcondamnatorie, gravitatea infracţiunilor de proxenetism şi trafic de persoane desfăşurate pe o perioadă mare de timp, precum şi probele şi indiciile avute în vedere iniţial la luarea măsurii, în raport cu care ar fi trebuit să constate că toate aceste criterii erau de actualitate.

Totodată, a învederat că rezonanţa infracţiunilor săvârşite în ce priveşte pericolul pentru ordinea publică impunea instanţei aceeaşi concluzie, că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Sub acest aspect, a arătat că sunt reacţii ineficiente ale organelor judiciare, faţă de simpla scurgere a unui interval mai mare de timp, cauzate de unele apărări ce nu ţin de fondul cauzei.

În concluzie a solicitat casarea hotărârii numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive şi, drept urmare, menţinerea arestării preventive a inculpatului.

Apărătorul intimatului inculpat, avocat H.D., având cuvântul asupra recursului parchetului, a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea hotărârii atacate, ca temeinică şi legală, arătând că, potrivit practicii judiciare şi literaturii de specialitate, instanţa are obligaţia să dispună înlocuirea măsurii arestării preventive dacă durata acesteia a depăşit termenul rezonabil, care se apreciază funcţie de trei criterii: complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a inculpatului şi modul în care cazul este instrumentat de autorităţile judiciare.

În cauză, deşi parchetul a afirmat în motivele scrise că este o cauză complexă, există un singur inculpat, care a săvârşit infracţiunile fără concursul altor persoane, într-o perioadă scurtă de timp 2004 - 2005. Or, pe baza acestor criterii, nu se poate aprecia cauza ca fiind deosebit de complexă. în acelaşi sens, a arătat că se face confuzie între complexitatea cauzei şi trenarea acesteia la instanţa de fond pe o perioadă îndelungată, din cauza conduitei procesuale a victimelor şi a martorilor indicaţi în rechizitoriu.

În ce priveşte al doilea criteriu, referitor la atitudinea procesuală a inculpatului, a precizat că aceasta a fost una corectă, inculpatul a dat declaraţii succesive la instanţă, iar amânările nu au fost cauzate de lipsa sa de apărare.

Referitor la modul în care instanţele au instrumentat cauza, a arătat că anterior s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, iar, ulterior, s-a pronunţat o hotărâre nelegală, impunându-se din nou trimiterea pentru efectuarea cercetării judecătoreşti. Or, apărătorii s-au opus vehement modului de soluţionare în al doilea ciclu procesual de către prima instanţă.

Faţă de cele arătate, a menţionat că termenul rezonabil a fost depăşit, inculpatul fiind arestat preventiv timp de 2 ani şi circa 8 luni, iar faptele reţinute în sarcina sa au fost săvârşite în urmă cu 4 ani, astfel că rezonanţa socială în rândul comunităţii s-a diminuat şi nu mai justifică măsura arestării preventive.

În ce priveşte temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive, a arătat că, consistenţa acestuia s-a diluat după trecerea acestui interval de timp. A mai argumentat că nici persoana inculpatului nu justifică menţinerea arestării preventive, întrucât acesta a săvârşit faptele în stare de recidivă postexecutorie, al cărei prim termen îl constituie o condamnare din anul 1996 pentru furt, pedeapsă executată integral, iar distanţa mare de timp demonstrează că nu poate fi caracterizat din punct de vedere al conduitei viitoare în raport cu acea condamnare.

Acelaşi apărător a mai menţionat că inculpatul este căsătorit, are doi copii minori în întreţinere, iar posibilităţile de exercitare a unor presiuni asupra martorilor sunt nule, întrucât aceştia nu pot fi aduşi la instanţă nici de organele judiciare.

În concluzie a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de parchet, menţinerea deciziei şi dispunerea punerii de îndată în libertate a inculpatului.

Al doilea apărător ales al intimatului inculpat, avocat L.R.P. a adăugat le cele susţinute de colegul său, că inculpatul a fost arestat preventiv de la 29 septembrie 2006, perioadă ce pare o executare de pedeapsă, deşi soluţiile de condamnare au fost desfiinţate.

În acelaşi sens, a susţinut că parchetul a arătat greşit în motivele scrise de recurs că termenul de rezonabilitate îşi găseşte reglementarea în Codul de procedură penală doar în cursul urmăririi penale şi că etapa procesuală a luării măsurii arestării a avut loc la instanţa de apel, deoarece faţă de inculpat s-a luat măsura înlocuirii unei măsuri preventive cu o alta, ca urmare a faptului că temeiurile iniţiale s-au schimbat, astfel că este vorba de două instituţii diferite.

Astfel, instanţa a făcut aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., constatând că după 2 ani şi 8 luni, temeiurile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-au schimbat, întrucât trecerea timpului transformă anumite situaţii. Pe de altă parte, orice măsură preventivă este subordonată unui scop care, în cauză, s-a epuizat.

În concluzie a solicitat să se aprecieze că schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu mai justifică menţinerea acesteia, impunându-se respingerea recursului şi menţinerea soluţiei instanţei de apel, ca legală şi temeinică.

În ultimul cuvânt, intimatul inculpat a arătat că este de acord cu concluziile apărătorilor săi şi că va respecta toate obligaţiile impuse de instanţă.

Examinând recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei instanţei de apel, privind pe intimatul inculpat E.M., însă numai cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma dispoziţiilor art. 385¹ alin. (1) lit. e) C. proc. pen., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, cu referire la art. 141 şi art. 160^b alin. (4) din acelaşi cod, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. XVIII din 12 iunie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITE(M. Of. nr. 6/4.01.2007), precum şi din oficiu, potrivit art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., în limita investirii sale referitoare la măsura preventivă menţionată, Înalta Curte constată recursul parchetului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

C.A.D.O.L.F. prevede la art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chir nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale, având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauză de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii, restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 § 1 din C.E. se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa."

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală" a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei C.E. în cauza „E. contra R.F.G.", hotărârea din 15 iulie 1982 în § 73 şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate", iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetarea procesului penal.

C.E. în cauza „A,R. contra Franţei", hotărârea din 10 februarie 1995 în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 § 3, ci potrivit art. 6 § 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nici-o dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală cu modificările succesive începând cu anul 2003 reglementează prin dispoziţii concrete previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că instanţa de apel, prin Decizia pronunţată, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi prevăzută de art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 145 alin. (1¹) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum şi art. 145 alin. (1²) lit. c), cu atragerea atenţiei inculpatului, în cazul încălcării cu rea-credinţă a măsurii aplicate şi a obligaţiilor care-i revin, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, urmând a fi înlocuită cu măsura arestării preventive, art. 145 alin. (2¹) din acelaşi cod, examinând condiţiile prevăzute la art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Astfel, instanţa de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză faţă de apelantul inculpat E.M. sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, ţinând cont de stadiul procesual în care se afla, respectiv apelul inculpatului, în al doilea ciclu procesual, evaluarea întemeindu-se pe dispoziţiile Codului de procedură penală, referitoare la luarea măsurii arestării preventive şi anume a condiţiilor art. 148 lit. f), care au fost analizate de la momentul luării iniţiale a măsurii, respectiv 29 septembrie 2006 şi până la 4 mai 2009, când s-a pronunţat în apel, în sensul înlocuirii sale.

În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului E.M. pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, respectiv art. 12 alin. (1) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP); art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP); art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, respectiv 2004 - 2005 prin modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă prin trecerea timpului de la momentul dispunerii sale, scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni şi 6 zile, până la pronunţarea în apel, respectiv 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate şi anume, cea de-a doua condiţie prevăzută la art. 148 lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

În consecinţă, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării apelantului inculpat E.M., prin prisma dispoziţiilor Codul de procedură penală şi în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind faptele pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005 şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate că acestea se circumstanţiază cerinţei prevăzută la art. 143 C. proc. pen. şi a conferit în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut la art. 148 lit. f) din acelaşi cod şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi anume înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei asupra măsurii arestării preventive a apelantului inculpat E.M., prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudenţa instanţei de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut la art. 6 § 1 din C.E., chiar dacă nu a făcut o referire expresă la acest temei.

Astfel, în mod expres, instanţa de apel a arătat „conform jurisprudenţei constate a C.E.D.O. (a se vedea cu titlu de exemplu cauza S. c. Lituania, cauza T. c. România), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor."

Ulterior, celor învederate, curtea de apel a raportat criteriile mai sus menţionate la contextul concret al cauzei, făcând referire, mai întâi la caracterul general şi abstract al legii speciale din care fac parte infracţiunile pretins a fi comise de inculpatul, cărora Ie-a dat concreteţe, în sensul că nu pot conduce la concluzia complexităţii cauzei, întrucât procesul vizează „un singur inculpat, şapte victime şi trei martori, situaţie ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 3 ani", faţă de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpatului, a evidenţiat faptul că aceasta „nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii", iar al treilea criteriu, privind comportamentul instanţelor de judecată, a considerat că „începând cu data de 2 septembrie 2008, instanţa nu a mai depus nici-o diligentă pentru soluţionarea corectă a cauzei şi pentru aflarea adevărului, paralizând orice încercare a inculpatului de a-şi exercita dreptul la apărare, nefăcând altceva decât să menţină măsura arestării preventive."

Aşadar, Înalta Curte apreciază că nu se susţine critica de netemeinicie invocată de către parchet cu privire la neanalizarea măsurii arestării preventive a apelantului inculpat şi din perspectiva noţiunii de nerezonabilitate prevăzută la art. 6 § 1 din C.E., deoarece instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, în condiţiile mai sus arătate la analizarea cauzală a criteriilor stabilite în jurisprudenţa C.E.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici critica vizând netemeinicia măsurii dispuse faţă de argumentele incerte şi viitoare cu privire la rejudecarea cauzei, respectiv a aspectelor legate de reaudierea tuturor părţilor, martorilor din lucrări şi administrarea probelor în apărare, care implică derularea cercetării judecătoreşti pe parcursul unei perioade lungi de timp, deoarece acestea au fost invocate numai sub aspectul evidenţierii consecinţelor măsurii dispuse asupra fondului procedurii, neputând nicidecum că ar fi constituit temeiul determinant al schimbării măsurii iniţial dispuse.

Înalta Curte, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul E.M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv comuna Frumuşiţa, judeţul Galaţi, prevăzută de art. 145 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, constată că această măsură este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa C.E. şi probele existente la dosarul cauzei, pentru infracţiunile pretins a fi comise în perioada 2004 - 2005, cu circa 4 ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la arestul preventiv de circa 2 ani şi 8 luni de zile, în condiţiile parcurgerii unui prim ciclu procesual în care s-au constatat încălcări neimputabile inculpatului, respectiv cele privind la desfăşurarea unui proces cu nerespectarea publicităţii şedinţei de judecată, gradul diminuat de complexitate al cauzei, circumstanţele personale ale inculpatului, care este căsătorit, are doi copii minori, statutul de recidivist al inculpatului, neputând avea o influenţă asupra conduitei viitoare a acestuia în derularea procedurii.

Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute de art. 383 cu referire la art. 350 C. proc. pen., încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 § 1 din C.E.D.O., care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Aşadar, dispoziţia mai sus arătată din Decizia atacată este legală şi temeinică sub toate aspectele.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 14/ A din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia minori şi familie, privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva deciziei penale nr. 14/ A din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia minori şi familie, privind pe intimatul inculpat E.M., numai referitor la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 50 lei, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 1687/2009. Penal. Menţinere măsură de...		ICCJ. Decizia nr. 234/2009. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 1617/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1680/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 1684/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 1687/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs ICCJ. Decizia nr. 234/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 295/2009. Penal. Violul (art.197 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 323/2009. Penal ICCJ. Decizia nr. 325/2009. Penal