ICCJ. Decizia nr. 1871/2009. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1871/2009
Dosar nr. 1425/2/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 113 din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca neîntemeiată, sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte cererea formulată de persoana condamnată N.L.A.R., având ca obiect transferarea sa pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani închisoare într-un Penitenciar din Belgia.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că prin adresa nr. 112/II/5/2009, din data de 13 februarie 2009, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 1425/2/2009 din 16 februarie 2009, a fost trimis, în temeiul art. 139 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 modificată, dosarul cu numărul de mai sus privind persoana condamnată N.L.A.R., în vederea soluţionării cererii de transfer pentru continuarea executării, de către condamnat, a pedepsei închisorii într-un Penitenciar din Belgia.
Din adresa nr. 49708/2007/AT/C.M din 22 aprilie 2009 emisă de D.D.I.T. din cadrul Ministerului Justiţiei rezultă că persoana condamnată are cetăţenie belgiană.
A mai reţinut Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, că prin sentinţa penală nr. 398 din 15 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală, modificată prin Decizia penală nr. 32 din 05 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 2278 din 24 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, numitul N.L.A.R. a fost condamnat, la pedeapsa de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 C. pen.
De asemenea, persoana condamnată a fost obligată la plata de despăgubiri civile în cuantum de 110.000 euro în echivalent în lei către partea vătămată G.S., a unei prestaţii lunare de 100 euro cu începere de la 02 ianuarie 2006 către aceeaşi parte vătămată, a sumei de 879,11 lei plus dobânda legală către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă, a sumei de 25 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea vătămată, precum şi la plata sumei totale de 1100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Persoana condamnată a început executarea pedepsei la data de 03 ianuarie 2006, fiind propozabil pentru a fi discutat în comisia de liberare condiţionată la data de 01 septembrie 2012.
Din adresa nr. 6/ TRA/1630 din 19 octombrie 2008 a S.P.F.J. din Bruxelles rezultă că, în Belgia, un deţinut este liberat condiţionat după ce a executat fracţia de 1/3 din pedeapsa cu închisoarea, tribunalele fiind, însă, cele care decid pedeapsa care se va executa.
Conform art. 59 alin. (l) C. pen. român, după ce a executat cel puţin 2/3 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, condamnatul poate fi liberat condiţionat.
De asemenea, din referatul întocmit în cauză rezultă că persoana condamnată nu a achitat cheltuielile judiciare la plata cărora a fost obligată.
Totodată, nu s-a făcut dovada reparării pagubelor produse prin infracţiune şi nici nu s-a garantat plata despăgubirilor, condamnatul precizând personal că nu are, momentan, posibilitatea achitării despăgubirilor civile.
Faţă de aspectele reţinute, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în cauză, sunt incidente motivele de refuz opţional al transferării prevăzute de art. 140 lit. c) şi d) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Astfel, potrivit lit. c) a articolului sus-menţionat, cererea de transferare poate fi refuzată în principal, când există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămasă de executat potrivit legii române, ori, durata împlinirii a 1/3 din pedeapsă este net inferioară fracţiei de 2/3 din pedeapsă.
Conform lit. d) din acelaşi articol, un alt motiv de refuz al transferării îl constituie împrejurarea că persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care a fost obligat prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana transferabilă N.L.A.R., în susţinerea orală, solicitând admiterea recursului şi solicitând transferul său într-un Penitenciar din Belgia, întrucât Ambasada Belgiei va plăti sumele de bani stabilite în sarcina sa pentru a le achita părţii vătămate.
Examinând hotărârea atacată, motivele de recurs invocate în motivarea orală, cât şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul persoană transferabilă N.L.A.R. nu este fondat.
Aprecierea probelor într-o cauză dedusă judecăţii este rezultatul unui proces de cunoaştere a realităţii obiective.
Din întregul material probator nu rezultă că recurentul persoană transferabilă a reparat pagubele produse prin infracţiune şi că a plătit cheltuielile la care a fost obligat prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Simpla afirmaţie a recurentului persoană transferabilă că suma de bani la care a fost obligat de instanţa română către partea vătămată, va fi achitată de Ambasada Belgiei nu prezintă o garanţie a achitării sumelor respective.
În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a stabilit incidenţa în cauză a motivelor de refuz opţional al transferării prevăzută de art. 140 lit. c) şi d) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană transferabilă N.L.A.R.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul persoană transferabilă la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă N.L.A.R. împotriva sentinţei penale nr. 113 din 27 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Obligă recurenta persoană transferabilă la plata sumei de 520 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Onorariul cuvenit interpretului de limba franceză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 1870/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 1886/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
