ICCJ. Decizia nr. 1883/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1883/2009
Dosar nr. 14581/245/2008
Şedinţa publică din 21 mai 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 8 octombrie 2008, Judecătoria Iaşi respins, ca nefondată cererea de extindere a plângerii penale formulată de petenţi.
În temeiul dispoziţiilor art. 23 alin. (1), (3) din Legea nr. 47/1992 cu modificările ulterioare a respins, ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din „legea de funcţionare a judecătorilor şi din legea de funcţionare a avocaţilor care-i permit fostei doamne judecător M.M. să pledeze în instanţele ieşene."
În temeiul dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 a suspendat soluţionarea cererii de recuzare a întregii instanţe formulate de petenţi până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. A fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2), (3) C. proc. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 52 C. proc. pen. a înaintat cererea de recuzare a preşedintelui completului P 11 şi a reprezentantului M.P. formulată de petenţi, completului imediat următor pentru a dispune.
A fost amânată pronunţarea asupra excepţiei tardivităţii formulării plângerii împotriva rezoluţiei procurorului pentru data de 15 octombrie 2008.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut că petenţii B.E. şi R.C. au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 C. proc. pen. potrivit cărora „(1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate.
(2) Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată.
(3) Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alin. (2) sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat."
S-a arătat în motivarea excepţiei că textul de lege care îi împiedică să recuze judecătorii întregii instanţe aduce atingere drepturilor constituţionale.
Potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege." A rezultat, aşadar, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unic autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată. Aşa fiind, iar procedura de soluţionare a cererilor de recuzare făcând parte integrantă din procedura de judecată, reglementarea acesteia este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale.
Instanţa a mai reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Ca urmare, nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei, întrucât dispoziţiile legale privitoare la procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3 ) din Constituţie, republicată, respectiv de cele ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci, dimpotrivă, dau expresie preocupării legiuitorului de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin împiedicarea tergiversării acestora, corespunzător cerinţelor unui proces echitabil.
Faţă de aceste aspecte, având în vedere şi practica unitară a Curţii Constituţionale, instanţa a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 C. proc. pen. este neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri, în termenul legal au declarat recurs petenţii B.E. şi R.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Petentul B.E. a criticat încheierea de şedinţă pronunţată la data de 8 octombrie 2008 în Dosarul nr. 14581/245/2008, motivat în esenţă de următoarele:
- starea de incompatibilitate în care se găsea magistratul care a pronunţat încheierea de şedinţă; faptul că acesta s-a antepronunţat, deşi a fost imediat recuzat;
- refuzul de a trimite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale legate de recuzare la Curtea Constituţională;
- refuzul de a trimite spre soluţionare cererile de recuzare formulate în şedinţa din 8 octombrie 2008;
- refuzul de a trimite spre competentă soluţionare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, plângerile penale formulate şi depuse oficial la dosarul parchetului şi dosarul cauzei, care sunt legate de faptele penale săvârşite de învinuiţi în cadrul şi în legătură directă indiscutabilă cu dosarul cauzei;
- completul nu a ţinut cont că s-a înscris cu declaraţii în fals şi a defăimat ca false înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către învinuiţi şi nu a trimis spre competentă cercetare la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi aceste înscrisuri;
- încălcări ale legii legate de modul de întocmire a citativului şi a citaţiilor, fără însă a preciza în ce constau acestea, cu menţiunea că solicită întocmirea unui citativ corect în care să fie trecuţi toţi învinuiţii cărora să le fie emise citaţii în mod corect şi legal. Fără completarea citativului şi citarea tuturor petenţilor şi învinuiţilor cauza a fost judecată în condiţii de lipsă de procedură;
- instanţa de fond nu a luat în considerare probele administrate în dosarul cauzei şi că învinuiţii au introdus fraudulos înscrisuri falsificate, făcându-se astfel vinovaţi de săvârşirea faptelor penale de fals, uz de fals.
precum şi de infracţiunile prevăzute de art. 271, art. 246, art. 248 1, art. 264, art. 193, art. 205, art. 206, art. 242, art. 257 ş.a. C. pen.;
- manifestarea de presiuni şi intervenţii nelegale exercitate de „clanul mafiot Mihai", având ca efect neluarea în considerare de către instanţa de fond a precizărilor depuse de petent în dosarul de fond şi protejarea unor persoane având calitatea de poliţişti, precum şi a unor „infractori afacerişti", ori lipsa de cercetări în ce priveşte pe procurorul A.B. Funcţiile deţinute de unii învinuiţi determină competenţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi;
- împrejurarea că dosarul nu s-ar fi judecat în şedinţă publică în sensul că preşedintele completului nu a luat dosarul la ordine (la poziţia 37), lăsându-l la urmă, astfel încât sala să fie goală, precum şi împrejurarea că deşi solicită să i se dea înregistrarea audio a şedinţei, precum şi o copie de pe notele grefierului, preşedintele completului nu a dat curs acestei cereri şi nu i-a permis să studieze dosarul cauzei;
- încălcarea dispoziţiilor privind repartizarea aleatorie a dosarului, având în vedere repartizarea frauduloasă a dosarului la judecătorul care a pronunţat soluţia atacată şi nerespectarea principiului continuităţii.
Petentul recurent a invocat la nivel declarativ încălcarea legii prin încălcarea drepturilor sale procesuale, a dreptului la un proces echitabil, prin refuzul instanţei de a trimite întâi la Tribunalul Iaşi, cererile de recuzarea pe care le-a formulat înainte de trimiterea excepţiilor de neconstituţionalitate în vederea soluţionării de către Curtea Constituţională.
Petentul recurent Radu Constantin a criticat încheierea recurată motivat de împrejurarea că preşedinta completului de judecată a respins personal cererea sa de recuzare a completului, prin care a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate pe care de asemenea judecătorul le-a respins, fără a da o încheiere pentru a motiva netrimiterea la Curtea Constituţională.
La finalul motivelor de recurs formulate recurentul B.E. a invocat excepţia de absolută neconstituţionalitate a „textului de lege din legea de funcţionare a judecătorilor şi din legea de funcţionare a judecătorilor şi din legea de funcţionare a avocaţilor care-i permite fostei judecătoare M.M. - fosta şefă a secţiei penale de la Curtea de Apel Iaşi să funcţioneze ca avocată la instanţele de judecată din Iaşi."
Totodată, petentul a depus pentru termenul de judecată acordat la 11 noiembrie 2008 o cerere de amânare a cauzei, precum şi o cerere prin care a făcut precizări cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată în cadrul motivelor de recurs, în sensul indicării ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995.
Prin Decizia penală nr. 756 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale ( republicată ) a respins cererea formulată de petentul B.E., privind sesizarea Curţii Constituţionale a Românei, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, excepţie pe care a constatat-o inadmisibilă.
A fost respins, ca nefondat recursul declarat de petenţii B.E., domiciliat în Iaşi, şi R.C., domiciliat în Iaşi, împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 octombrie 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 14581/245/2008, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării cererii de recuzare a întregii instanţe, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.
În baza dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare dintre recurenţi să plătească statului câte 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de petentul B.E., a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în faţa instanţei de recurs, tribunalul a apreciat că aceasta este inadmisibilă şi ca atare a respins cererea petentului de suspendare a cauzei şi înaintare a acesteia la Curtea Constituţională.
Neconstituţionalitatea dispoziţiilor din Legea nr. 51/1995 a fost invocată şi la prima instanţă, cu privire la care aceasta s-a pronunţat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, soluţie care a făcut obiectul dosarului de faţă.
În faţa instanţei de recurs, petentul a circumstanţiat cererea, invocând expres neconstituţionalitatea art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, conform căruia „Dobândeşte calitatea de avocat definitiv, în condiţiile art. 16, cel care înainte de primirea în profesie a îndeplinit funcţii juridice timp de cel puţin 5 ani.
(2) Foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din localitate timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective.
În deliberare asupra excepţiei invocate, tribunalul a reţinut că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului."
Potrivit art. 10 din Legea nr. 47/1992 „Curtea Constituţională poate fi sesizat în cazurile expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, (republicată), sau de legea sa organică. Sesizările trebuie făcute în forma scrisă şi motivate."
În aplicarea acestui text, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa constantă, că excepţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi cu privire la care autorii excepţiei nu formulează nici un motiv prin care să susţină neconstituţionalitatea textelor de lege criticate, ci s-a limitat doar la indicarea textelor constituţionale pretins încălcate, sunt inadmisibile.
Aşa cum s-a arătat, curtea a reţinut că, potrivit art. 10 alin. (2 ) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie în formă scrisă şi motivate. Coroborând acest text de lege cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 a rezultat că de esenţa controlului de constituţionalitate este exercitarea acestuia numai în limitele sesizării. Prin urmare, Curtea Constituţională nu s-ar putea substitui părţii cu privire la invocarea unor motive de neconstituţionalitate, raportând dispoziţiile legale criticate la textele constituţionale indicate de către autor. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile Legii nr. 47/1992.
De altfel, chiar instanţa, care are obligaţia formulării punctului propriu de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată, a fost pusă în imposibilitate să-şi îndeplinească sarcina, prin nemotivarea de către autorul excepţiei.
De aceea, instanţele în faţa cărora s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu au doar un simplu rol decorativ, de suspendare a cauzei şi de înaintare a dosarului la Curtea Constituţională, ci au un rol de filtru, respectiv de a aprecia asupra oportunităţii şi necesităţii sesizării Curţii Constituţionale, în special din perspectiva art. 6 § 1 din C.E.D.O.
Mai mult, în speţă, instanţa a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, enunţat mai sus, este inadmisibilă şi întrucât soluţionarea cauzei nu depinde indisolubil de acest text, numita M.M., neavând calitate procesuală în cauză, iar calitatea de avocat sau fost judecător a acesteia nu are legătură cu prezenta cauză.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins cererea formulată de petentul B.E., privind sesizarea Curţii Constituţionale a României, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, excepţie pe care a constatat-o inadmisibilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, în limitele şi condiţiile prevăzute de art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., tribunalul a constatat că recursurile de faţă sunt nefondate şi le-a respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Judecătoria Iaşi a fost investită la 25 iulie 2008 cu plângerea petenţilor B.E. şi R.C. împotriva rezoluţiei date în Dosarul nr. 3465/P/2006, 663/II/2/2008 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.
În şedinţa publică din 8 octombrie 2008, petentul a solicitat extinderea procesului penal (învederând instanţei că aceeaşi cerere a depus-o şi la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de pe lângă Judecătoria Iaşi, cerere care a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, precum şi legalitatea cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit prin dispoziţiile art. 278 1 C. proc. pen. ).
Apreciind în conformitate cu dispoziţiile art. 317 şi art. 278 1 C. proc. pen. asupra obiectului cauzei de faţă, instanţa a constatat că în cauză, calitate procesuală au petenţii B.E. şi R.C., precum şi persoanele faţă de care s-a pronunţat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, respectiv P.R. şi U.S.
În ce priveşte cererile de extindere a procesului penal, prima instanţă a apreciat că nu poate opera această instituţie în această etapă procesuală, cadrul procesual fiind strict şi expres delimitat de obiectul cauzei, plângere împotriva rezoluţiei procurorului, nefiind incidente dispoziţiile referitoare la extinderea urmăririi penale şi a acţiunii penale. Faptul că petentul a formulat mai multe plângeri, astfel cum a rezultat şi din conţinutul dosarului, nu a putut conduce la extinderea acţiunii penale în faza de judecată. În cauză urmărirea penală nici nu a fost începută şi cu atât mai mult acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare. Nu s-a putut aşadar vorbi, nici de extinderea urmăririi penale, nici de extinderea acţiunii penale. Astfel, referitor la faptul că nu ar fi fost cercetate mai multe persoane, precum şi susţinerile referitoare la o cercetare incompletă, prima instanţă a reţinut că acestea privesc fondul cauzei şi a respins cererea privind extinderea acţiunii penale şi de citare a altor persoane.
Petentul a mai invocat şi lipsa de publicitate a şedinţei, din conţinutul încheierii atacate, rezultând că în sală se aflau mai multe persoane.
În aceste împrejurări, petentul a susţinut că i s-au încălcat toate drepturile procesuale, înţelegând să formuleze cerere de recuzare împotriva întregului colectiv de judecători a Judecătoriei Iaşi, precum şi împotriva preşedintelui completului de judecată, apreciind că şi acesta s-a antepronunţat.
Petentul a formulat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., precum şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii Avocaţilor şi a Legii Magistraţilor care permite fostei şefe a Curţii de Apel Iaşi să funcţioneze ca avocat la instanţele ieşene.
În mod corect prima instanţă, în compunerea prevăzută de lege a acordat cuvântul cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate, având în vedere că simpla formulare a cererii de recuzare nu conduce la incompatibilitatea celor recuzaţi.
Având în vedere că raportat la dispoziţiile art. 23 alin. (1), (6) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a textelor din Legea nr. 51/1995 şi Legea nr. 303/2004 care permit numitei M.M. să funcţioneze ca avocat la instanţele din Iaşi, este inadmisibilă ca urmare a împrejurării că această persoană este străină de cauza de faţă, instanţ.
de fond a constatat în mod corect că de textele invocate ca neconstituţionale nu depinde modul de soluţionare a cauzei de faţă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată de petenţi, tribunalul a constatat că supusă recursului de faţă nu poate fi decât dispoziţia din încheierea pronunţată la data de 8 octombrie 2008 în dosarul nr. 14581/245/2008 prin care Judecătoria Iaşi a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Legea de funcţionare a judecătorilor şi din Legea de funcţionare a avocaţilor „care-i permit fostei doamne judecător M.M. să pledeze la instanţele ieşene", precum şi dispoziţia de suspendare în temeiul art. 29 din Legea nr. 42/1992 a soluţionării cererii de recuzare a întregii instanţe formulate de petenţi, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen. şi de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate.
În consecinţă, instanţa nu a răspuns criticilor petenţilor decât cu privire la dispoziţiile din încheierea de şedinţă atacată care pot fi recurate aşa cum s-a menţionat mai sus, cu precizarea că celelalte critici vor putea fi valorificate de petenţi odată cu o eventuală cale de atac împotriva sentinţei ce se va da pe fondul cauzei.
Astfel, în ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din „legea de funcţionare a avocaţilor, care-i permit fostei doamne judecător M.M. să pledeze la instanţele ieşene" tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Potrivit art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa a respins printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale."
Or, în speţă, instanţa a constatat că numita M.M. nu are calitate procesuală în cauză, iar calitatea de avocat sau fost judecător a acesteia nu are legătură cu prezenta cauză, condiţii în care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate de petent este inadmisibilă, întrucât soluţionarea cauzei nu depinde indisolubil de acest text şi ca atare, soluţia de constatare ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate invocate este legală şi temeinică.
În ce priveşte dispoziţia instanţei de suspendare a soluţionării cererii de recuzare a întregii instanţe până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen. şi de sesizare a Curţii Constituţionale, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, având în vedere că această cerere întruneşte condiţiile impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, fiind o dispoziţie dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, criticile petenţilor referitoare la refuzul de a trimite excepţia de neconstituţionalitate legate de recuzare la Curtea Constituţională sunt nereale, instanţa prin încheierea din 8 octombrie 2008, sesizând Curtea Constituţională tocmai în vederea soluţionării acestei excepţii.
Celelalte critice ale petenţilor legate de încheierea din 8 octombrie 2008, referitoare la momentul soluţionării cererilor de recuzare, la refuzul de a trimite dosarul la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi altele aşa cum au fost ele evidenţiate în motivele de recurs formulate nu pot face obiectul controlului de faţă.
Pentru toate aceste considerente, constatând legalitatea şi temeinicia încheierii criticate, tribunalul a respins, ca nefondate, recursurile declarate de petenţii B.E. şi R.C. împotriva încheierii de şedinţă din 8 octombrie 2008 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 14581/245/2008.
În termen legal hotărârea tribunalului a fost recurată, în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei privind respingerea de sesizare a Curţii Constituţionale, de către petentul B.E., fiind reiterate aceleaşi motive de nemulţumire formulate, atât la instanţa de fond, cât şi la cea de recurs, inclusiv reluarea excepţiilor de neconstituţionalitate. De altfel, acestea sunt tip, însoţind, inclusiv în ceea ce priveşte cererile de amânare a cauzei, toate cererile adresate de către petent instanţelor.
Prin Decizia penală nr. 120 de la 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 14581/245/2008 a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de petentul B.E. împotriva Deciziei penale nr. 756 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o, fiind obligat recurentul să plătească statului suma de 150 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, oricare dintre părţi poate ridica în faţa instanţei de judecată excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Însă pentru a împiedica transformarea acestui drept constituţional într-un abuz de drept sau o modalitate de împiedicare a continuării cursului unui litigiu pendinte - prin suspendarea judecării cauzei, legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale conferă, prin dispoziţiile art. 29 alin. (6), instanţei de judecată de a aprecia cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei excepţii ce a fost ridicată în faţa ei.
Raportat, atât la obiectul cauzei cu care a fost investită instanţa de fond - plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, cât şi la textul asupra căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate - art. 303 C. proc. pen. - în mod judicios prima instanţă a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată de petent nu este admisibilă, fiind contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Nefiind îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale, dat fiind faptul că excepţia invocată nu are legătură cu judecarea cauzei pe fond, în mod corect instanţa de fond a respins solicitarea petentului de sesizare a Curţii Constituţionale privind soluţionarea excepţiei invocate.
De altfel, instanţa de fond a făcut în considerentele încheierii recurate o expunere exhaustivă a argumentelor şi temeiurilor de drept şi de fapt pe care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, argumente pe care instanţa de recurs, având în vedere justeţea acestora şi le-a însuşit în totalitate.
Astfel, cum a reţinut şi instanţa fondului, refuzul instanţei de a sesiza Curtea Constituţională nu a putut fi apreciat ca aducând atingere drepturilor constituţionale ale petentului, privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, câtă vreme dreptul instanţei de a aprecia asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii unei excepţii invocate şi, pe cale de consecinţă, de sesizare a Curţii Constituţionale, este reglementat de lege, aşa cum a arătat, fiind recunoscut şi de C.E.D.O. prin jurisprudenţa pronunţată în materie.
În altă ordine de idei, în cazul în care partea a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei de fond, acesta nu poate ridica o nouă excepţie de neconstituţionalitate, privind alte dispoziţii legale, în faţa instanţei de recurs, investită cu soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii prin care instanţa de fond a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. În acest caz, partea poate ridica o nouă excepţie de neconstituţionalitate numai în faţa instanţei de fond, investită cu soluţionarea în fond a cauzei (a se vedea în acest sens şi I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 48 din 9 ianuarie 2007).
Potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanţa, sesizată cu privire la neconstituţionalitatea unei prevederi legale, a procedat la respingerea acesteia, poate fi atacată cu recurs la instanţa imediat superioară.
Obiectul judecăţii în recurs îl constituie în exclusivitate verificarea legalităţii dispoziţiilor instanţei inferioare în legătură cu excepţia invocată de inculpat. De aceea, în faţa instanţei de recurs, chemată să se pronunţe asupra legalităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, nu se poate ridica o nouă excepţie de neconstituţionalitate a altor dispoziţii legale, cu privire la care nu s-a pronunţat prima instanţă. O nouă excepţie de neconstituţionalitate trebuie să fie invocată numai în legătură cu soluţionarea fondului cauzei şi numai în faţa instanţei investite cu judecarea pricinii.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel în temeiul dispoziţiilor art.
385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat recursul formulat de petentul B.E., văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, precum şi a încheierii separate dată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul penal nr. 14581/245/2008, prin care nu s-a trimis spre competentă soluţionare la Curtea Constituţională excepţiile de neconstituţionalitate invocate, a declarat recurs petiţionarul B.E., criticându-le, arătând în scris că în cauză datorită influenţelor exercitate de M.A. şi a colaboratorilor nu s-au făcut cercetări reale nici la parchet şi nici la instanţele de judecată din Iaşi.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a instanţei supreme sub nr. 18139 la 5 mai 2009, concluzii scrise ale intimatului U.S. în care a solicitat respingerea plângerilor formulate de petenţii B.E. şi R.C. apreciind că acestea sunt tardive, nefondate şi inadmisibile, ţinând cont de faptul că la Curtea de Apel Iaşi au fost două recursuri, Dosarul nr. 14581/245/2008 şi Dosarul nr. 14581/245/2008 cu acelaşi obiect, că la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt pe rol două procese cu acelaşi obiect şi aceleaşi persoane, unul cu termen la 13 mai 2009, iar altul cu termen la 21 mai 2009, solicitând a fi comasate, că în anul 2004, B.E. a făcut 10 plângeri penale la Judecătoria Iaşi la mai multe persoane din Asociaţia de locatari, fiind reclamat în două dosare penale, respectiv Dosarul nr. 15770/2004 şi Dosarul nr. 158882/2004 anexate la termenul din 22 ianuarie 2009 la Tribunalul Iaşi, împreună cu alţi vecini pentru săvârşirea majorităţii infracţiunilor prevăzute în codul penal. Totodată pe rolul judecătoriei Iaşi erau şi celelalte opt plângeri penală în care intimaţii erau tot vecini din asociaţia de locatari, că toate cele 10 plângeri aveau termen în aceeaşi zi, fiind hărţuiţi la zeci de termene cât au durat procesele, că în dosare a intrat şi R.C. ca intervenient în susţinerea lui B.E., făcând şi alte menţiuni cu privire la dosarele arătate, solicitând respingerea plângerii formulate ca inadmisibilă şi sancţionarea conform Cp. IV, art. 108 (1) alin. (1) C. proc. civ. cu amendă judiciară a lui B.E., amendă în cuantum de 700 lei pentru introducerea cu rea-credinţă a unei cereri vădit netemeinice şi obligarea la plata de cheltuieli judiciare către stat, solicitând judecarea cauzei în lipsă, concluzii aflate la filele 4-7 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de judecată de astăzi, în recurs, a lipsit recurentul petiţionar B.E., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Înalta Curte a pus în discuţie, din oficiu, admisibilitatea recursului declarat.
Reprezentantul M.P. a pus concluzii de respingere, ca inadmisibil a recursului declarat de petiţionar, hotărârea atacată fiind definitivă.
Examinând recursul declarat de petiţionarul B.E. împotriva deciziei instanţei de recurs, în raport cu excepţia invocată din oficiu, de către această instanţă, Înalta Curte constată recursul petiţionarului ca fiind inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta.
Legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., că „pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curţi de apel şi Curtea militară de Apel."
Din analiza cauzei a rezultat că a fost exercitat recurs de către petiţionarul B.E. împotriva încheierii de şedinţă de la 8 octombrie 2008 a Judecătoriei Iaşi, ocazie cu care în motivele de recurs a invocat excepţia de absolută neconstituţionalitate a „textului de lege din legea de funcţionare a judecătorilor şi din legea de funcţionare a judecătorilor şi din legea de funcţionare a avocaţilor care-i permite fostei judecătoare M.M. – fosta şefă a secţiei penale de la Curtea de Apel Iaşi să funcţioneze ca avocată la instanţele de judecată din Iaşi", iar prin Decizia penală nr. 756 din 11 noiembrie 2008, Tribunalul Iaşi, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (republicată) a respins cererea formulată de petentul B.E., privind sesizarea Curţii Constituţionale a Românei, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1991, excepţie pe care a constatat-o inadmisibilă şi a respins, ca nefundat recursul declarat de petenţii B.E. şi R.C. prin care s-a dispus suspendarea soluţionării cererii de recuzare a întregii instanţe, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare dintre recurenţi să plătească statului câte 50 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Decizia pronunţată de tribunal a fost recurată de către petiţionarul B.E., în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei privind respingerea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar prin Decizia penală nr. 120 de la 19 februarie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a respins, ca nefondat recursul formulat de petentul B.E. împotriva Deciziei penale nr. 756 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinut-o şi l-a obligat pe recurent să plătească statului suma de 150 lei, cheltuieli judiciare.
Împotriva acestei din urmă decizii dată de instanţa de recurs, respectiv Decizia penală nr. 120 de la 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 14581/245/2008, petiţionarul B.E. a declarat din nou recurs, ce face obiectul cauzei de faţă, arătând în declaraţia scrisă de recurs că exercită recurs şi împotriva încheierii separate dată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. 14581/245/2008.
Înalta Curte constată că, Decizia atacată de către petiţionarul B.E. a fost pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, ca instanţă de recurs, iar nu ca instanţă de apel, în limitele arătate, respectiv asupra dispoziţiei privind respingerea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivându-se în mod concret în considerentele deciziei, cadrul de examinare a criticilor formulate de petiţionar, respectiv verificarea exclusivă a legalităţii dispoziţiilor instanţei inferioare în legătură cu excepţia invocată, evidenţiindu-se imposibilitatea ridicării unei noi excepţii de neconstituţionalitate a altor dispoziţii legale cu privire la care nu s-a pronunţat prima instanţă, o nouă excepţie de neconstituţionalitate trebuind să fie invocată numai în legătură cu soluţionarea fondului cauzei şi numai în faţa instanţei investită cu judecarea pricinii, aşa încât în cauză a fost pronunţată numai Decizia expres arătată, al cărei caracter este definitiv, fiind exercitat controlul statuat de dispoziţiile art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992 republicată, în aplicarea cărora a fost pronunţată şi Decizia nr. 36 din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în M. Of., Partea I nr. 368 din 30 mai 2007, prin care s-a stabilit că „încheierile instanţelor de recurs de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, sunt supuse căii de atac a recursului."
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră că exercitarea în cauză, de către petiţionarul B.E. din nou a căii ordinare a recursului împotriva unei decizii pronunţate în recurs, ce are caracter definitiv, atrage inadmisibilitatea recursului declarat.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiţionar B.E. împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiţionar B.E. împotriva Deciziei penale nr. 120 din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 21 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1879/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2054/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
