ICCJ. Decizia nr. 2351/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2351/2009
Dosar nr. 668.8/42/2008
Şedinţa publică din 22 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. 668/42/2009, în fond după casare, petiţionarul S.G. a criticat rezoluţia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În cuprinsul plângerii formulate, petiţionarul a precizat că intimata I.M., judecător, în cadrul Judecătoriei Pucioasa, pronunţând sentinţa civilă nr. 229 din 13 martie 2007 a încălcat dispoziţiile legale ce prevăd condiţiile de admisibilitate a somaţiei de plată prev. de OG nr. 5/2001, deoarece acea creanţă menţionată în cererea sa era certă, lichidă şi exigibilă.
Petiţionarul a mai arătat că judecătorul şi-a exercitat sarcinile de serviciu în mod nelegal, motiv pentru care a apreciat că erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), solicitând tragerea la răspundere penală a acesteia.
Prin sentinţa penală nr. 134 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă ca nefondată această plângere, soluţie ce a fost recurată de către petiţionar.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 3843 din 21 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de petiţionar şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, constatând că motivarea deciziei contrazice dispozitivul, deoarece în considerente judecătorul a analizat rezoluţia 378/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în vreme ce dispozitivul se referea la rezoluţia nr. 178/P/2008 a aceleiaşi unităţi de parchet.
În rejudecare, în fond după casare, cauza a format obiectul dosarului nr. 668,8/42/2008, reînregistrat la data de 19 martie 2009 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prima instanţă, examinând plângerea formulată, atât prin prisma criticilor invocate, dar şi a actelor premergătoare în dosarul nr. 178/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a apreciat-o ca fiind nefondată şi prin sentinţa penală nr. 65 din 9 aprilie 2009, în baza în baza disp. art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca atare plângerea formulată de petiţionarul S.G., împotriva rezoluţiei nr. 178/P/2008 din data de 29 aprilie 2008 a procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi a rezoluţiei nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţinând soluţiile dispuse prin rezoluţiile atacate.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost obligat petiţionarul la plata sumei de 150 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut, din plângerea iniţial formulată că petiţionarul a fost nemulţumit de soluţia dată de către intimata judecător I.M., având în vedere anumite articole apărute în presă (depuse în copii, filele 7 şi 8 d.u.p.) ce defineau contractul de împrumut şi actul sub semnătură privată.
Prima instanţă, a apreciat că nemulţumirea petiţionarului era nejustificată, deoarece judecătorul în niciun caz nu poate da o soluţie în considerarea unor comentarii apărute în presă asupra unor instituţii juridice, ci el este obligat să pronunţe soluţia numai în baza textelor legale ce definesc şi interpretează respectivele instituţii juridice, constatând că, în speţa de faţă, hotărârea pronunţată de către judecătorul I.M. prin sentinţa civilă nr. 229/2007 a Judecătoriei Pucioasa a avut la bază exclusiv prevederile art. 1 din OG nr. 5/2001 şi interpretările date termenului de creanţă, cu referire exactă la daunele moratorii.
Astfel, Curtea a conchis că rezoluţia pronunţată de către procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 178/P/2008 la 29 aprilie 2008 şi confirmată prin rezoluţia nr. 959/II/2/2008 din 2 iunie 2008 a Procurorului General a fost legală şi temeinică, motiv pentru care le-a menţinut în continuare, respingând ca nefondată plângerea petiţionarului.
Împotriva sentinţei penale mai sus menţionată, în termen legal, petiţionarul a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele inserate în memoriul depus la dosar, prin fax, existent la fila 9 dosar recurs.
Pe rolul Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a înregistrat dosarul nr. 668,8/42/2008, fixându-se prim termen la 22 iunie 2009 .
La termenul acordat, deşi a fost legal citat recurentul petiţionar S.G. nu s-a prezentat pentru a-şi formula apărările în faţa instanţei de recurs. Prin cererea depusă la dosar( fila 9 dosar recurs) recurentul petiţionar a solicitat, admiterea recursului astfel cum au fost formulat, casarea sentinţei penale atacate şi, pe fond, infirmarea rezoluţiilor dispuse în cauză şi trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru efectuarea de cercetări faţă de intimata I.M., apreciind că acesta este vinovată de săvârşirea infracţiunii pentru care a formulat iniţial plângere şi că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Examinând recursul declarat de petiţionar, sub toate aspectele conform art. 3856 alin. (3) coroborat cu art. 38514 C. proc. pen. şi art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora.
În concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiţionar, apreciind ca fiind legală şi temeinică rezoluţia nr. 178/P/2007 din data de 29 aprilie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin care s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul I.M., judecător în cadrul Judecătoriei Pucioasa, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât, corect, s-a apreciat că în speţă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
De altfel, Înalta Curte constată că prin rezoluţia nr. 959/II/2/2008 dată la 29 aprilie.2008 în dosarul nr. 178/P/2007, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, a confirmat soluţia dispusă de procuror, faţă de numita I.M., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), apreciindu-se, în mod corect, că, aceasta prin pronunţarea sentinţei civile nr. 229 din 13 martie 2007 în dosarul nr. 239/283/2007 al Judecătoriei Pucioasa nu a săvârşit vreo faptă de natură penală şi, cu atât mai puţin pe cea de abuz în serviciu contra intereselor petiţionarului.
De asemenea, se constată că, din actele existente la dosar, dar şi urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, nu a rezultat faptul că la momentul soluţionării cererii adresată de petiţionar instanţei civile, respectiv Judecătoriei Pucioasa, magistratul judecător ar fi încălcat dispoziţiile legale în vigoare sau şi-ar fi exercitat în mod defectuos atribuţiile de serviciu, atunci când a pronunţat soluţia nefavorabilă petiţionarului, sentinţa civilă nr. 229 din 13 martie 2007, pronunţată în dosarul civil nr. 239/283/2007 având drept fundament juridic actele şi probatoriile administrate în dosarul civil.
Întrucât, în speţă, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de cercetare judecătorească în dosarul civil mai sus-menţionat, intimata I.M. ar fi săvârşit vreo faptă de natură a antrena răspunderea penală, atunci când a respins motivat acţiunea formulată de petiţionar şi a pronunţat sentinţa civilă nr. 229 din 13 martie.
Aşadar, nefiind relevate elemente care să ateste că intimata, pronunţând încheierea criticată, ar fi avut intenţia să producă vreo vătămare drepturilor petiţionarului sau ar fi săvârşit vreo altă faptă cu conotaţie penală, în mod justificat, s-a constatat că acesta nu şi-a încălcat atribuţiile de serviciu cu prilejul soluţionării dosarului civil nr. 239/283/2007 al Judecătoriei Pucioasa, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 din OG nr. 5/2001, în situaţia în care cererea creditorului a fost respinsă, acesta (petiţionarul în speţă) poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, la acest moment nefiind încă epuizate nici căile de atac prevăzute de legea procesual civilă, iar eventualele nelegalităţi ale unor hotărâri judecătoreşti pot fi cenzurate ori înlăturate de către instanţele de control judiciar, al căror principal rol este exact acela de a îndrepta o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că judecătorul nu poate fi sancţionat numai pentru activitatea specifică de judecată şi, cu atât mai puţin, nu-i poate fi imputată a faptă de natură penală, întrucât dacă s-ar da o interpretare contrară a dispoziţiilor relative la soluţionarea cauzelor, pronunţarea şi motivarea hotărârilor, respectiv procedura de judecată, aşa cum a dorit petiţionarul, s-ar încălca principiului independenţei judecătorului şi s-ar ajunge la anarhie, afectându-se grav însăşi actul de justiţie.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul S.G. împotriva sentinţei penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiţionar urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul S.G. împotriva sentinţei penale nr. 65 din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2349/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2355/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
