ICCJ. Decizia nr. 254/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 254/200.
Dosar nr. 398/39/200.
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei constată următoarele:
1. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, în rejudecare în fond prin sentinţa penală nr. 76 din 6 noiembrie 2008, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul S.M. domiciliat în municipiul Suceava, şi în consecinţă;
A fost menţinută ordonanţa nr. 151/P/2006 din 13 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, confirmată în procedura administrativă de control ierarhic prev. de art. 278 C. proc. pen. prin Ordonanţa nr. 357/II/2 din 5 septembrie 2008 a aceluiaşi organ judiciar, s-a dispus în baza art. 249, art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. [„fapta nu există"] scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii în participaţie a infracţiunilor de tortură şi supunere la rele tratamente prev. de art. 267 şi art. 2671 C. pen. a învinuiţilor P.V. (inspector şef, director adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar la Penitenciarul Botoşani); M.V. (inspector şef principal, şef serviciu, aplicarea regimurilor la Penitenciarul Botoşani),; P.C. (agent şef, şef escortă la Penitenciarul Botoşani); B.M.D. (agent şef, supraveghetor la Penitenciarul Botoşani); B.D. (agent şef adjunct, supraveghetor la Penitenciarul Botoşani); P.F.I. (agent şef adjunct, operativ principal la Penitenciarul Botoşani); T.S.P. (agent, supraveghetor secţie la Penitenciarul Botoşani) şi P.I.D. (agent operativ principal la Penitenciarul Botoşani).
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petiţionarul la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului.
Hotărând astfel, judecătorul cauzei a verificat probele strânse în dosarul nr. 151/P/2006 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava confirmând concluzia de ordin juridic privind inexistenţa faptelor ilicite sesizate, impediment legal la exercitarea acţiunii penale prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen. pe baza căreia procurorul a adoptat soluţia de scoatere de sub urmărire penală prin rezoluţia atacată, în care sens au fost constatate următoarele:
1.1. În fapt, la 14 februarie 2006 numitul S.M., la acea dată deţinut în Penitenciarul Botoşani în executarea unei pedepse de libertate de 5 ani închisoare pentru trafic de influenţă, a solicitat efectuarea de cercetare sub aspectul săvârşirii de tortură şi supunere la rele tratamente prev. de art. 267 şi art. 2671 C. pen. faţă de conducerea I.M.S. Botoşani şi gardienii acestei unităţi cărora le-a imputat că în zilele de 30 şi 31 mai 2005, cu ocazia internării acestuia în Spitalul civil „Mavromatii" din Botoşani, au dispus/executat măsuri de siguranţă/supraveghere împotriva acestuia cu încălcarea Regulamentului nr. 1165 din 19 mai 1997 al D.G.P. aprobat de Ministerul Justiţiei şi Recomandarea R (87)3 a Consiliului Europei privind Regulile minime privind tratamentul deţinuţilor întrucât „pe toată perioada spitalizării de 48 ore am fost complet imobilizat la pat, prin încătuşarea de mâini şi de picioare şi legat cu lanţuri de pat prin înfăşurarea toracelui. Practic, am fost încătuşat şi imobilizat solicar de structura metalică a patului, fără posibilitatea de armă mişca în vreun fel din cauza ştrangulării brăţărilor metalice, producând înţepenirea tuturor încheieturilor şi obstrucţionarea circulaţiei sanguine la extremităţi.
Maniera de imobilizare a unui om de 51 ani bolnav de coloană vertebrală, cu dublă hernie de disc, cardiopatie ischemică, steatoză hepatică, pancreatită cronică reprezintă după opinia mea un act de barbarie şi nu o măsură de siguranţă. În plus, nu eram condamnat pentru fapte violente, nu au existat indicii că aş fi pregătit sau organizat fuga de sub escortă sau evadare, anterior măsurii reţinerii fusesem ofiţer superior în poliţia română, cu funcţie de conducere, am funcţionat în sistemul judiciar şi eram în cunoştinţă de prev. art. 269 C. pen. privind evadarea şi consecinţele nerespectrării normelor de detenţie.
Înainte de a fi supus supliciului barbar, am cerut gardienilor şi şefilor acestora respectarea prevederilor legale privind măsurile de siguranţă care nu stipulează imperativ legarea cu cătuşe de mâini, concomitent cu încătuşarea picioarelor şi înfăşurarea cu lanţuri în jurul toracelui sau gâtului. În acest mod nu se leagă nici animalele sălbatice în captivitate sau circ, darămite un om total inofensiv, condamnat că ar fi promis o uşă ca folos necuvenit".
1.2. Sub aspect procesual prin rezoluţia din 7 martie 2006 dată în dosar nr. 280/P/2006 Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a dispus neînceperea urmăririi penale cauza reclamată de S.M., cu motivarea că faptele reclamate de acesta nu există.
Prin Ordonanţa nr. 495/II/2 din 21 martie 2006, primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani a respins plângerea formulată de S.M., conform art. 275 - 278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei din 7 martie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani în dosarul nr. 280/P/2006.
Prin sentinţa penală nr. 153 din 9 mai 2006, pronunţată în dosarul nr. 2234/2006, Tribunalul Botoşani a admis plângerea formulată de S.M., în baza art. 2781 C. proc. pen., a desfiinţat Rezoluţia din 7 martie 2006, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani în dosarul nr. 280/P/2006, şi a trimis cauza procurorului pentru completarea urmăririi penale, în sensul identificării şi audierii gardienilor care i-au asigurat paza deţinutului S.M. în Spitalul „MAVROMATI" Botoşani în zilele de 30 şi 31 mai 2005 şi l-au imobilizat pe timp de zi şi pe timp de noapte, cât şi a identificării şi audierii persoanelor care au dat dispoziţia de imobilizare a deţinutului S.M. în Spitalul „MAVROMATI" din Botoşani.
Prin Rezoluţia din 15 august 2006, dată în dosarul nr. 280/P/2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a dispus neînceperea urmăririi penale în cauza reclamată de deţinutul S.M., în legătură cu care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 267 C. pen., motivat de inexistenţa faptei reclamate.
Prin Ordonanţa nr. 1597 din 24 septembrie 2006, primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani a admis plângerea formulată de S.M. împotriva soluţiei mai sus menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a dispus continuarea cercetărilor şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.
După identificarea persoanelor ce au efectuat supravegherea deţinutului (P.C., B.M., B.D., P.F.I., T.S.P., P.I.D.) şi a celor ce au ordonat, au scris consemnul în caietul postului şi au verificat respectarea dispoziţiilor (P.V. şi M.V.), prin Rezoluţia nr. 280/P/2006 din 19 octombrie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, unde dosarul a fost înregistrat cu nr.151/P/2006.
Prin Rezoluţia nr. 151/P/2006 din 30 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus faţă de toţi cei 8(opt) făptuitori neînceperea urmăririi penale pentru faptele prev. de art. 267 şi art. 2671 C. pen. în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.
S.M. a formulat plângere împotriva soluţiei, iar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluţia nr. 109/11/2/2007 din 15 iunie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
O nouă plângere împotriva soluţiei procurorului, S.M. a adresat-o Curţii de Apel Suceava care, prin sentinţa penală nr. 30 din 22 august 2007 (pronunţată în dosarul nr. 288/39/2007), a respins-o ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, S.M. a declarat recurs iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4994 din 25 octombrie 2007, a admis recursul, a casat sentinţa Curţii de Apel Suceava şi rejudecând a admis plângerea lui S.M., a desfiinţat Rezoluţia nr. 151/P/2006 din 30 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava ca şi Rezoluţia nr. 109/11/2/2007 din 15 iunie 2007 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în vederea începerii urmăririi penale faţă de toţi făptuitorii pentru faptele prev. de art. 267 şi art. 2671 C. pen.
În motivarea deciziei se menţionează că soluţia procurorului a fost considerată nelegală întrucât în cauză cercetările nu erau complete în sensul că: (i) procurorul trebuie să stabilească nu numai legalitatea mijlocului de imobilizare tip „curea - lanţ" folosit, ci şi (ii) oportunitatea folosirii acestui tip de imobilizare, având în vedere starea de sănătate a deţinutului, comportamentul său anterior şi faptul că era condamnat pentru infracţiuni nonviolente [dacă tipul de mobilizare aplicat deţinutului S.M. pe durata internării în reţeaua civilă a fost disproporţionat, exagerat, şi dispus numai pentru a-i spori nivelul inevitabil de suferinţă, inerent stării de detenţie, să-i cauzeze o stare de umilinţă]".
1.3. Actele de urmărire penală efectuate în cauză, (declaraţia persoanei vătămate, învinuiţi, declaraţii martori, experiment judiciar, fotografii judiciare, înscrisuri) şi înscrisul nou depus la cercetarea judecătorească (consemnul postului pentru persoanele private de libertate internate în spitalele civile valabil pentru anul 2005, au stabilit că în luna mai 2005 în timp ce era deţinut în Penitenciarul Botoşani în executarea unei pedepse de 5 ani închisoare, petentul S.M. a solicitat instanţelor de judecată să dispună întreruperea executării pedepsei în temeiul art. 455 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., motivând că este bolnav şi nu suportă regimul de penitenciar. Instanţa de judecată a dispus efectuarea unei expertize medico - legal şi pentru aceasta deţinutul trebuia internat în spital. Cum la Botoşani nu există un spital special pentru deţinuţi, s-a dispus ca el să fie internat în spitalul pentru civili, respectiv în Spitalul Judeţean de Urgenţă „Mavromati" Botoşani. Acest spital nu are saloane speciale pentru deţinuţi, astfel că la 30 mai 2005 S.M. a fost internat în Secţia 1 Medicală, într-un salon cu mai multe paturi, parţial ocupate de pacienţi civili. El a stat internat în vederea efectuării expertizei din 30 până în 31 mai 2005.
Din raportul de expertiză medico-legală nr. 56 din 10 iunie 2005 a Serviciului de Medicină Legală Botoşani rezultă că lui S.M. i s-au făcut o multitudine de investigaţii medicale şi s-a stabilit că prezintă: steatoză hepatică, pancreatită cronică, obezitate, tulburări de glicoreglare, hipertensiune, urilitiază, discopatie lombară şi varicoză la membrele inferioare, însă aceste afecţiuni necesită doar „un tratament igienico-medicamentos ce se poate efectua în reţeaua sanitară a Ministerului de Justiţie", astfel că instanţa nu a dispus întreruperea executării pedepsei.
La 14 februarie 2006, S.M. (când încă se afla în Penitenciarul Botoşani) a formulat plângerea penală care a declanşat cercetările în prezentul dosar. În plângerea şi declaraţiile sale, S.M. pretinde că a fost supus la rele tratamente şi torturat fizic şi psihic prin aceea că în perioada 30 - 31 mai 2005, când a fost internat, a fost imobilizat de pat cu cătuşe atât de mâini cât şi de picioare, că nu se putea mişca, amorţea, era umilit.
Din cercetările efectuate rezultă că la acea dată era în vigoare „Planul de măsuri" nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcţiei Generale al Penitenciarelor, vizat de Ministrul Justiţiei V.S., care în Capitolul III „Asigurarea condiţiilor corespunzătoare de supraveghere a deţinuţilor, executarea cu responsabilitate şi vigilenţă a măsurilor operative", în art. 22 se prevede: „pe toată durata cât se află internaţi în spitale civile din reţeaua Ministerului Sănătăţii, deţinuţilor li se vor aplica mijloace de imobilizare atât pe timpul deplasării în afara salonului, cât şi pe perioada cât se găsesc la pat".
Prin urmare, aplicarea mijloacelor de imobilizare în această situaţie era obligatorie şi nu lăsată la latitudinea personalului din penitenciare.
Această obligaţie de folosire a mijloacelor de imobilizare este imperativă, ea nu este prezentată doar ca o „posibilitate", caz în care s-ar fi putut aprecia dacă măsura este oportună sau nu, dacă e necesară sau nu, în raport cu diferite aspecte (starea sănătăţii deţinutului, situaţia sa disciplinară, faptele pentru care este condamnat, riscul de evadare sau periculozitatea potenţială pe care o prezintă deţinutul).
Au apreciat organele de urmărire penală că în mod eronat pe parcursul cercetărilor efectuate iniţial la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi Rezoluţia nr. 280/P/2006 din 07 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, ce a fost desfiinţată prin sentinţa penală nr. 153 din 09 mai 2006 a Tribunalului Botoşani, se face referire la prevederile „Planului cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor în care se prevedea doar „posibilitatea" folosirii cătuşelor şi a mijloacelor de imobilizare, lăsând la aprecierea personalului din penitenciar când şi cum se impune folosirea unor asemenea măsuri.
„Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 este un plan special ce se aplică doar în situaţiile menţionate expres în el şi se referă la măsurile ce trebuie luate în situaţia în care în penitenciare există revolte, acţiuni de violenţă în grup ale deţinuţilor în ideea restabilirii ordinii (discuţii, negocieri, etalarea impresionantă a forţei de intervenţie şi a tehnicii de luptă, intervenţia în forţă, posibilitatea uzării de cătuşe şi alte mijloace de imobilizare). De altfel, zona de aplicabilitate a acestui „Plan cadru" se vede clar şi din titlul său „Plan cadru de acţiune în situaţia producerii unor manifestări de nesupunere şi revolte ale deţinuţilor". Doar în asemenea situaţii, pe lângă alte măsuri, se prevede şi „posibilitatea" folosirii de imobilizare şi aceasta în incinta penitenciarelor, loc unde de regulă nu se folosesc.
În aceste condiţii, este evident că nu „Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 1997 era aplicabil, ci „Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creşterea siguranţei obiectivelor şi a măsurilor de îndeplinit" nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcţiei Generale al Penitenciarelor care în art. 22 din Capitolul III prevede obligativitatea aplicării mijloacelor de imobilizare a deţinuţilor internaţi în spitale din reţeaua Ministerului Sănătăţii, pe toată perioada internării.
Prin urmare, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor (28 octombrie 2006) „Planul de măsuri" nr. 0945 din 09 martie 2000 a Direcţiei Generale al Penitenciarelor era obligatoriu, iar măsura de imobilizare la şi de pat a deţinutului S.M. nu era la latitudinea personalului din Penitenciarul Botoşani şi nu se punea problema aprecierii oportunităţii luării acestei măsuri.
În altă ordine de idei, S.M. pretinde că a fost imobilizat „de mâini şi de picioare", timp de 48 ore, nu se putea mişca, fapt ce putea duce la agravarea bolilor sale şi i-a provocat suferinţe fizice, dar şi psihice căci a fost umilit în prezenţa celorlalţi pacienţi din salon şi a rudelor acestora.
Aceste afirmaţii sunt nesincere, ele fiind înlăturate de probele administrate în cauză.
În perioada de internare din 30 mai 2005, ora 1330 până la 31 mai 2005, ora 1130, deţinutul a fost imobilizat de pat cu o curea - lanţ compusă dintr-un lanţ cu zale mici, de 1,5 m lungime, prevăzut la fiecare capăt cu câte o cătuşă, având fixat pe el încă un lanţ de dimensiuni mai mici cu care deţinutul trebuie înconjurat peste mijloc în timpul nopţii. Acest sistem este omologat, folosit în S.U.A., el au fost dotate penitenciarele tocmai pentru că acordă lejeritate de mişcare deţinuţilor, lejeritate ce nu o aveau când erau prinşi direct cu cătuşe de pat.
Pe timp de zi, lanţul - curea era prins cu o cătuşă de mâna deţinutului şi cu cealaltă de o margine metalică a patului, astfel că deţinutul se putea mişca lejer de pat, se putea întoarce în orice poziţie, putea sta şi la marginea patului în poziţia şezând sau în picioare.
Pe timp de noapte, mijlocul de imobilizare se fixa cu o cătuşă de pat, cu alta de mână iar lanţul suplimentar îi înconjura mijlocul, în ideea de a-i mai reduce independenţa de mişcare, nemaiputându-se îndepărta de pat (ca pe timp de zi) dar nelimitându-i posibilitatea de mişcare în pat.
Această situaţie e confirmată de experimentul judiciar efectuat în cauză, cât şi de declaraţiile medicului de salon şi a martorului C.P., ce a fost internat în acelaşi salon cu S.M. şi care arată în declaraţia sa că sistemul de siguranţă aplicat deţinutului (curea - lanţ şi nicidecum cătuşe) îi permitea acestuia o mare de mişcare şi nici un moment deţinutul nu s-a plâns că nu s-ar fi putut mişca sau că ar fi amorţit.
Mai mult încă, martorul arată că deţinutul a fost tratat cu multă solicitudine din partea gardienilor ce efectuau pe rând şi nu a fost umilit în nici un fel. El apreciază că nu deţinutul ar fi trebuit să se simtă deranjat de faptul că apare „legat" în faţa unor pacienţi liberi, ci aceştia din urmă s-au simţit inconfortabil că, fiind bolnavi, trebuiau să mai suporte prezenţa în salon a unui deţinut şi gardienilor ce îl supravegheau, dar ei au înţeles situaţia.
Până şi în declaraţia sa dată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava la 22 ianuarie 2008, S.M. pretinde că el a fost imobilizat „cu cătuşe de mâini şi picioare", iar pe timp de noapte cu lanţ peste mijloc. Că noaptea a avut lanţ peste mijloc este adevărat, dar că ar fi fost imobilizat cu cătuşe de cele patru membre şi de pat este o afirmaţie lipsită de adevăr şi înlăturată prin probele administrate în cauză, cum este înlăturată şi afirmaţia că a fost imobilizat 48 ore, când în spital a fost internat mai puţin de 24 ore.
Din probele administrate rezultă că imobilizarea în perioada de spitalizare nu putea fi făcută cu alt mijloc de imobilizare decât cu acea curea - lanţ, căci era singurul utilizabil în această situaţie [în acea perioadă, în dotarea Penitenciarului Botoşani existau ca mijloace de imobilizare bastoane, sprayuri lacrimogene (ce puteau fi folosite în situaţii speciale pentru imobilizări de moment), cătuşe şi curele lanţ; doar aceste din urmă erau apte a fi folosite în situaţia dată].
Aplicarea mijloacelor de imobilizare era obligatorie şi deci folosirea lor a fost legală, iar tipul mijlocului de imobilizare (curea - lanţ) şi modul de folosire a fost cel corect şi care permitea deţinutului să se mişte cu lejeritate. în consecinţă, deţinutului nu i s-au creat alte inconveniente decât cele inerent legate de starea sa de detenţie. Modul în care a fost imobilizat nu a împiedicat efectuarea actului medical şi nici nu i-a agravat starea de sănătate.
S-a mai stabilit în cursul cercetărilor că supraveghetorii deţinutului au respectat consemnul înscris în caietul postului, caiet făcut pentru postul „de pază la spital" (pentru toţi deţinuţii şi nu special pentru S.M.), ordonat în scris de inspectorul şef P.V., locţiitorul directorului pentru siguranţa deţinuţilor şi regim penitenciar, unde se consemnează „indiferent de gradul de periculozitate a deţinutului şi starea de sănătate a acestuia vor fi luate măsuri de imobilizare la pat cu mijloace specifice, concepute şi realizate astfel încât să nu stânjenească aplicarea tratamentului medical sau să afecteze starea lui de sănătate". Acest ordin a fost dat în baza „Planului de măsuri" nr. 0945/2000 aşa cum am menţionat mai sus.
In acea perioadă controlul executării măsurilor de siguranţă a fost făcut de inspectorul şef M.V. şi din caietul de control rezultă că nu s-au constatat nereguli.
Ca atare, s-a concluzionat imobilizarea fostului deţinut S.M. în perioada de cca. 24 ore cuprinsă între 30 mai 2005 ora 1330 – 31 mai 2005 ora 1130 cât a fost internat în Spitalul Judeţean de Urgenţă „Mavromati" Botoşani în vederea soluţionării cererii acestuia privind întreruperea executării pedepsei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 22 din „Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creşterea siguranţei obiectivelor şi a măsurilor de îndeplinit" nr. 0945 din 9 martie 2000 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor aprobat de Ministerul Justiţiei [mijlocul de imobilizare nu a fost disproporţionat, nici exagerat şi nu a fost dispus pentru a-i spori nivelul inevitabil de suferinţă ori pentru a-i cauza altă suferinţă, deţinutul nefiind supus la tortură sau rele tratamente].
2. În cauză s-a declarat recurs de către petiţionarul S.M. invocându-se existenţa cazurilor de casare, prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 9, 10, 16 şi 18 C. proc. pen. [nemotivarea sentinţei, acte de urmărire penală incomplete, respingerea nejustificată a cererii petiţionarului privind audieri de martori, aprecierea eronată a probelor cu consecinţa menţinerii soluţiei greşite de scoatere de sub urmărire penală] cu solicitarea de a se casa sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, conform art. 38515 pct. 2 lit. c), C. proc. pen. în vederea remedierii deficienţelor sub aspect probatoriu şi procesual sus-menţionate.
Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pentru considerentele arătate în continuare.
Faptele ilicite ce se pretinde de petiţionar a fi fost comise împotriva acestuia de învinuiţi în cauză privesc „supunerea la rele tratamente a unei persoane aflată în stare de deţinere" (art. 267 C. pen.) respectiv „provocarea cu intenţie unei persoane, durere sau suferinţe, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul (.) de a o pedepsi pentru un act pe care acesta l-a comis ori este bănuită că l-a comis (.) sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când asemenea durere sau astfel de suferinţe „sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice" (art. 2671 C. pen.) [motivarea acestui comportament infracţional, fiind explicată de petiţionar, în raport cu calitatea acestuia de fost ofiţer MAI până în anul 2003].
Probele administrate în cauză, apreciate în conformitate cu dispoziţiile art. 63 C. proc. pen., astfel cum în mod corect a procedat prima instanţă, atestă cu certitudine că petiţionarul S.M., în calitate de deţinut în Penitenciarul Botoşani, pentru soluţionarea cererii acestuia privind întreruperea executării pedepsei, a fost internat o perioadă de 22 ore [în intervalul 30 mai 2005 ora 1330 – 31 mai 2005 ora 1130] în Spitalul Judeţean de urgenţă „Mavromati" Botoşani instituţie care nu deţine saloane speciale pentru deţinuţi (şi dotate cu echipament necesar asigurării împiedicării evadării).
La acea dată era în vigoare Planul de măsuri pentru prevenirea evenimentelor negative, creşterea siguranţei obiectivelor şi a măsurilor de îndeplinit nr. 0945 din data de 09 martie 2000 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor .
În art. 22 al acestui act normativ se prevede că: „ Pe toată durata cât se află internaţi în spitale civile din reţeaua Ministerului Sănătăţii, deţinuţilor li se vor aplica mijloace de imobilizare atât pe timpul deplasării în afara salonului, cât şi pe perioada cât se găsesc la pat".
Aşadar, aplicarea unor astfel de mijloace, cu consecinţa restrângerii libertăţii de mişcare a deţinutului, este obligatorie, neputând fi lăsată la aprecierea personalului de specialitate din penitenciar.
În perioada internării, petentul a fost imobilizat la pat cu o curea - lanţ, compusă din zale mici, de 1,5 m lungime, prevăzut la fiecare capăt cu câte o cătuşă, având fixat de el încă un lanţ de dimensiuni mai mici cu care a fost înconjurat peste mijloc în timpul nopţii, dar care însă nu i-a limitat posibilitatea de a se mişca în pat.
Pe timp de zi, lanţul - curea a fost prins cu o cătuşă de mâna deţinutului şi cu cealaltă de marginea metalică a patului, creându-i acestuia posibilitatea unei mişcări lejere în pat.
Aceste aspecte rezultă din coroborarea declaraţiilor numitului C.P., care a fost internat în acelaşi salon cu petentul şi a medicului P.A. cu menţiunile inserate în procesul-verbal de efectuare experiment judiciar, dar şi cu declaraţiile învinuiţilor P.C., B.M.D., B.D., P.F.I., T.S.P. şi P.I.D., ultimii asigurând paza deţinutului S.M. pe durata internării sale în Spitalul „Mavromati" Botoşani.
Deşi a susţinut petentul că numitul C.P. ar fi declarat mincinos în cauză, nu a făcut nici o dovadă în acest sens, şi în plus, relatările sale se coroborează cu întreg materialul probator efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte experimentul judiciar efectuat, el face dovada doar a posibilităţilor, mai mult sau mai puţin lejere, de imobilizare, nu şi a modului cum, în concret, s-a procedat în cazul petentului.
Aşadar, nu s-a dovedit în cauză că acesta din urmă ar fi fost imobilizat în mod abuziv prin aplicarea de cătuşe celor patru membre, iar ulterior fixarea lor de pat, cauzându-i suferinţe fizice şi psihice sau umilinţe dincolo de cele inerente calităţii de deţinut, pe care o avea la acea dată.
În Carnetul Postului - Consemnul particular al postului aferent anului 2005 şi care vizează „Postul de pază la spital", completat de către intimatul P.V.(după cum însuşi acesta precizează în declaraţia sa), se specifică: „Indiferent de gradul de periculozitate a deţinutului şi starea de sănătate a acestuia vor fi luate măsuri de imobilizare la pat cu mijloace specifice, concepute şi realizate astfel încât să nu stânjenească aplicarea tratamentului medical sau să afecteze starea lui de sănătate".
În toată această perioadă, controlul aducerii la îndeplinire a acestor măsuri de siguranţă a fost făcut de intimatul M.V., în calitate de inspector-şef.
Or, din caietul de control nu rezultă că s-ar fi constatat nereguli privitor la punerea lor în executare, cu consecinţe negative asupra petentului.
Este real că la acea dată era în vigoare şi „Planul cadru" nr. 1165 din 19 mai 2007, însă acesta, după cum corect au reţinut organele de urmărire penală, este un plan special şi aplicabil doar în situaţia în care în penitenciare există revolte sau alte acţiuni de violenţă în grup şi aceasta în vederea restabilirii ordinii încălcate.
Aşadar, pe de o parte, imobilizarea petentului pe perioada spitalizării sale a constituit o obligaţie şi nu o posibilitate (şi care ar implica analiza anumitor criterii vizând oportunitatea aplicării ei) pentru personalul cu atribuţii specifice din cadrul penitenciarului, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada că în aplicarea ei s-ar fi depăşit condiţiile legale.
Astfel, mijlocul de imobilizare utilizat, curea-lanţ, era singurul utilizabil în acea situaţie, iar modul de folosire a fost cel corect, cu asigurarea unei lejerităţi în mişcare, în măsura în care acesta o permitea.
Nu s-a urmărit şi nici acceptat, prin întocmirea Carnetului Postului anterior menţionat, în baza Ordinului nr. 0945 din 09 martie 2000 al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, supunerea petentului la rele tratamente, iar prin aplicarea măsurilor de imobilizare nu i s-au cauzat dureri sau suferinţe puternice, fizice sau psihice, prin măsuri exagerate sau disproporţionate de imobilizare în raport cu scopul urmărit (împiedicarea unei eventuale evadări).
Aceste aspecte nu au fost nici urmărite şi nici acceptate de către intimaţi, în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu (şi care impun respectarea dispoziţiilor legale în vigoare).
Ca atare pretinsele fapte ilicite arătate în plângere nu există în materialitatea lor iar soluţia de scoatere de sub urmărire penală în baza art 10 lit. a) C. proc. pen. adoptată prin rezoluţia nr. 151/P/2006 din 13 august 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, menţinută prin sentinţa atacată, este legală şi temeinică, cu consecinţele anterior arătate.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul S.M. împotriva sentinţei penale nr. 76 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală .
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2925/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2546/2009. Penal → |
|---|
