ICCJ. Decizia nr. 2550/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2550/2009
Dosar nr. 5552/1/2009
Şedinţa publică din 2 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. şi inculpatul M.M., împotriva sentinţei penale nr. 196/ F pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a penală.
Prin încheierea din 23 iunie 2009, instanţa de apel, în baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de apelantul inculpat, prin care se invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 78/2000.
În motivarea hotărârii, instanţa în faţa căreia a fost formulată excepţia de neconstituţionalitate a reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 78/2000 nu circumstanţiază măsura de siguranţă a confiscării speciale în raport de o anume categorie profesională, aşa încât să contravină dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, prevederi ce consacră principiul egalităţii în drepturi pentru toţi cetăţenii.
Legea nr. 78/2000, este o lege specială pentru prevenirea descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi care transpune în conţinutul său, respectiv art. 19, norma preluată din legea generală, respectiv art. 118 C. pen., privind măsura de siguranţă a confiscării speciale.
Reţine instanţa de apel că această modalitate de reglementare legislativă este folosită de legiuitor atunci când prevede şi sancţionează prin legi speciale anumite infracţiuni, exemplificativ referindu-se la măsura confiscării reglementată de art. 17 din Legea nr. 143/2000 privind traficul de droguri sau cea prevăzută de art. 19 din Legea nr. 678/2001, privind traficul de persoane.
În contextul descris, instanţa de apel a constatat că solicitarea inculpatului prin modul în care s-a susţinut constituţionalitatea art. 19 din Legea nr. 78/2000, tinde să răspundă unei critici invocate de parchet în apel care vizează neaplicarea măsurii de siguranţă a confiscării dispusă de legea specială, în art. 19.
Remarcă instanţa de fond că această măsură de siguranţă nu a fost aplicată inculpatului aşa încât acesta nu are un interes practic în a solicita sesizarea instanţei de contencios constituţional, singura justificare, fiind tergiversarea soluţionării cauzei.
În termen legal, inculpatul a declarat recurs împotriva încheierii, susţinând că prin motivarea făcută, Curtea de Apel Bucureşti, practic s-a substituit Curţii Constituţionale, ceea ce nu este permis de dispoziţiile legale procesual penal, singura posibilitate a instanţei în opinia apărării era de a constata admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 republicată.
Ca şi consecinţă, judecarea cauzei trebuia suspendată şi dosarul trimis instanţei de contencios constituţional, singura care se poate pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Examinând cauza conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele, Înalta Curte constată nefondat recursul inculpatului, pentru considerentele ce vor fi dezvoltate.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/2002 republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unor legi ori a unei dispoziţii dintr-o lege, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a procesului.
În continuare, alin (2) şi (3) atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate stabilite de acestea.
În fine, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3) instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale".
Raportând la cauză dispoziţiile legale precizate, se constată că instanţa de apel în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 19 Legea nr. 78/2000 a făcut o legală şi temeinică interpretare şi aplicare a dispoziţiilor precitate, şi constatând inadmisibilă excepţia, soluţie prevăzută de alin. (6), nu şi-a depăşit limitele de examinare în sensul susţinut de apărare, respectiv că s-ar fi pronunţat asupra neconstituţionalităţii.
Aşa cum corect a reţinut instanţa, aceasta a fost investită cu soluţionarea apelului parchetului, ce critică, printre altele, omisiunea aplicării măsurii de siguranţă prevăzută de norma specială, art. 19 din Legea nr. 78/2000.
În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat legal şi temeinic că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, această excepţie vizând dispoziţii de drept material, ce nu au fost aplicate odată cu soluţionarea laturei penale a cauzei.
Motivarea instanţei în considerente, în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, a fost făcută în acord cu dispoziţiilor art. 29 alin. (6) C. proc. pen., „dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară alin. (1), (2) şi (3) instanţa respinge prin încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale", ceea ce nu înseamnă cum greşit susţine inculpatul că s-a făcut un examen de constituţionalitate, intrându-se în sfera atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.
În raport de cele arătate, recursul inculpatul se va respinge, ca nefondat, potrivit art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat este obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.M. împotriva încheierii din 23 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosar nr. 22278/3/20008 (1257/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2074/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3808/2009. Penal. Abuz în serviciu contra... → |
|---|
