ICCJ. Decizia nr. 2554/2009. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2554/2009
Dosar nr. 5595/1/2009
Şedinţa publică din 2 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din Cameră de Consiliu din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 1200/33/2009, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.
A fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel, ca primă instanţă, a reţinut că prin propunerea înaintată în prezenta cauză de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, D.N.A. - S.T. Cluj s-a solicitat luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpata M.A.V. pe o durată de 29 de zile începând cu data de 24 iunie 2009 şi până la data de 22 iulie 2009.
În şedinţa Camerei de Consiliu din data de 24 iunie 2009, inculpata M.A.V., prin apărător ales a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., depunând în scris şi motivele, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale pentru a soluţia excepţiile invocate şi suspendarea judecării cauzei.
S-a susţinut că prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 contravin art. 124, art. 134 alin. (4) şi art. 21 din Constituţia Românei şi art. 5 § 4 din C.E.D.O., iar prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., contravin art. 23 alin. (1) din Constituţie şi art. 5 din C.E.D.O:
în motivarea excepţiilor s-a arătat că art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 contravine articolelor menţionate din Legea fundamentală, deoarece intervenţia C.S.M. cu un aviz consultativ într-o procedură judiciară în care este chemat să se pronunţe un judecător subordonat din punct de vedere al carierei C.S.M.-ului creează o aparenţă a lipsei de independenţă a respectivului judecător, suficient de puternică pentru a fi catalogată ca şi contrară dreptului oricărei persoane la o instanţă independentă.
Cu privire la prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a arătat că acest text de lege face referire la o ordine publică abstractă, fiind posibilă arestarea unei persoane fără demonstrarea unui pericol real pentru ordinea publică şi fără dovedirea unor motive plauzibile de a crede că s-a comis o infracţiune.
Instanţa analizând cererea formulată prin prisma prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 a constatat că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., este fondată.
Astfel, pentru a se admite o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstitutionalitate este necesar ca neconstituţionalitatea să privească o lege, o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice faza a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, excepţia să fie ridicată la cererea unei părţi din dosar, a procurorului sau a instanţei din oficiu şi să nu fie constatată ca neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Excepţia privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., întruneşte toate condiţiile menţionate anterior, întrucât priveşte prevederi din legi care au legătură cu soluţionarea cauzei, a fost formulată de inculpata M.A.V., parte în dosar şi nu s-a constatat anterior că aceste prevederi sunt neconstituţionale.
Art. 148 lit. f) C. proc. pen., prevede că măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt întrunite cerinţele art. 143 C. proc. pen. şi „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică".
Art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prevede că „judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor C.S.M."
Opinia instanţei asupra excepţiei de neconstitutionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., este că excepţia invocată nu este întemeiată.
Astfel, în ce priveşte art. 148 lit. f) C. proc. pen., autoarea excepţiei a criticat textul de lege pe motiv că ar fi interpretabil, dând de înţeles că ar trebui reformulat astfel încât legea să prevadă expres situaţiile de punere în pericol a ordinii public.
O astfel de împrejurarea nu constituie în sine o încălcare a dispoziţiilor constituţionale, întrucât revine instanţei de judecată, potrivit legii, rolul de a interpreta actul normativ şi de a-l aplicat în speţa concretă.
Referitor la prevederile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 curtea de apel a constatat că acestea au rolul de a proteja magistraţii de eventuale abuzuri prin instituirea unui aviz al secţiilor C.S.M., aviz care nu implică angajarea vreunei obligaţii pentru judecătorul investit cu soluţionarea propunerilor privind autorizarea efectuării percheziţiei ori privind arestarea preventivă.
În luarea deciziilor, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, astfel cum prevede art. 124 alin. (3) din Constituţia României, avizele C.S.M. dispuse în baza art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 neavând caracter obligatoriu, iar judecătorul nu se află într-o relaţie de subordonare fată de C.S.M.
Referitor la cererea de suspendare a judecării cauzei, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată trebuie aplicate prin coroborare cu reglementările în materie ale Codului de procedură penală.
Nu sunt incidente dispoziţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen., deoarece acesta reglementează suspendarea judecării cauzei atunci când excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faza procesuală a judecării cauzei pe fond, iar în cazul de faţă propunerea de arestare a fost formulată de procuror în cursul urmăririi penale, regulile procedurale fiind speciale în acest caz şi derogatorii de la judecata în primă instanţă.
Regulile procedurale speciale reglementate de art. 1491 C. proc. pen., impun judecătorului soluţionarea cauzei în camera de consiliu şi u în şedinţă publică, întru-un termen de 24 de ore de la primirea dosarului, cu citarea doar a inculpatului şi nu şi a altor părţi.
Propunerea se soluţionează de judecător, nu de instanţă, iar art. 2 alin. (1) din OUG nr. 109/2003 prevede că ori de câte ori în Codul de procedură penală sau în alte legi cu dispoziţii de procedură penală termenul instanţă se referă la percheziţia domiciliară, sau la dispunerea arestării preventive, acesta se înlocuieşte cu termenul judecător, ceea ce denotă existenţa procedurii speciale şi în privinţa organului judiciar competent să se pronunţe asupra măsurii arestării preventive.
Procedura specială are ca scop asigurarea pentru judecător a posibilităţii de a soluţiona rapid şi eficient sesizările pentru luarea măsurilor preventive, iar pentru realizarea acestui scop legiuitorul nu a prevăzut în cazul soluţionării propunerii de arestare preventivă şi posibilitatea suspendării judecării propunerii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, această posibilitate fiind prevăzută la art. 303 alin. (6) C. proc. pen., doar în cazul soluţionării cauzelor pe fond.
De altfel, art. 303 alin. (6) C. proc. pen., instituie în partea finală obligativitatea verificării din oficiu a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive conform art. 3002 C. proc. pen., aspect care relevă intenţia legiuitorului ca pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate măsurile preventive să nu fie afectate, chiar atunci când s-ar invoca neconstituţionalitatea prevederilor art. 3002 C. proc. pen., textul de lege nefăcând distincţie cu privire la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
Pentru considerentele prezentate în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 curtea de apel a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Întrucât normele de procedură penală nu reglementează posibilitatea suspendării judecării propunerii de arestare preventivă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs inculpata M.A.V., prin apărătorul ales, avocat l.E., aşa cum rezultă din procesul-verbal întocmit, semnat de preşedinte şi grefier, prin care se atestă că la pronunţarea încheierii din data de 24 iunie 2009, apărătorul ales al inculpatei M.A.V., avocat l.E. a arătat că înţelege să declare recurs, depunând înscris în acest sens.
La termenul de astăzi, s-a prezentat recurenta inculpată M.A.V., aflată în stare de arest şi asistată de apărători aleşi, avocaţi l.C. şi A.D. şi apărător desemnat din oficiu, avocat E.N.
Înalta Curte a pus în discuţie admisibilitatea recursului declarat, în raport şi cu Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 9 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Apărătorul ales al recurentei inculpate, avocat l.C. a depus la dosarul cauzei motivele de recurs formulate în scris, aflate la dosarul Înaltei Curţi şi a susţinut oral că, potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (6) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, recursul cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei este admisibil, motiv pentru care a solicitat admiterea acestuia, desfiinţare parţială a încheierii şi se dispune suspendarea judecării cauzei.
Al doilea apărător ales al recurentei inculpate, avocat A.D. a solicitat admiterea recursului, motivând că Decizia pronunţată în recursul în interesul legii se referă la o altă premisă decât cea din prezenta cauză, în care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi s-a respins cererea de suspendare a judecării cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că recursul este inadmisibil, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să permită recurarea acestei dispoziţii de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei.
În ultimul cuvânt, recurenta inculpată a arătat că este de acord cu concluziile apărătorilor săi.
În motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, recurenta inculpată, prin avocat l.C. a invocat cazurile de casare prevăzute de ari 3859 alin. (1) pct. 171 şi pct. 19 C. proc. pen., cu referire la art. 38515 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., solicitând a se dispune casarea în parte a încheierii penale din data de 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj cu privire la refuzul judecătorului de a constata suspendarea de drept a judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi în rejudecarea cauzei să se constate suspendarea de drept a judecării propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. - S.T. Cluj în dosarul nr. 1200/33/2009 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta inculpată prin apărător a considerat că recursul declarat, în temeiul art. 303 alin. (6) fraza III şi al art. 21 din Constituţie, este admisibil parţial, în raport cu dispoziţia instanţei de a refuza constatarea suspendării de drept a judecăţii.
Dispoziţiile art. 303 C. proc. pen., trebuie interpretat în lumina obiectului său şi a denumirii sale marginale, textul vizând cauzele şi procedura de suspendare a judecării unor cauze penale, iar din modul în care este formulat, acest text nu priveşte procedura de soluţionare a unei excepţii de neconstituţionalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992, ci doar cauzele de suspendare a cauzei.
Structura textului este extrem de logică. în prima sa frază, art. 303 alin. (6) C. pen., reia dispoziţia din art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 şi stabileşte, că fără excepţie, cauza penală se suspendă de drept atunci când s-a admis o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu judecarea unei excepţii de neconstituţionalitate. Pentru că în materie penală este posibil ca inculpatul să fie arestat, iar potrivit Constituţiei verificarea legalităţii şi necesităţii menţinerii stării de detenţie trebuie verificată periodic, a doua frază a art. 303 alin. (6) reia prevederea constituţională şi stabileşte necesitatea controlului legalităţii stării de detenţie pe perioada suspendării, atunci când inculpatul este arestat. În fine, a treia frază stabileşte temeiul şi termenul de recurare a încheierii cu privire la suspendare, iar ultima frază stabileşte termenul de judecare a recursului.
Pe scurt, art. 303 alin. (6) creează posibilitatea de a ataca o încheiere privitoare la suspendarea cauzei în termen de 24 de ore.
Dispoziţiile celei de-a doua fraze a textului legal nu se aplică în condiţiile în care recurenta a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în faţa instanţei anterior ca aceasta să se pronunţe cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive. Or, în aceste condiţii, recurenta nu se afla la acel moment în ipoteza prevăzută de fraza a doua din art. 303 alin. (6) C. proc. pen. şi ca atare instanţa nici nu trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 3002.
Instanţa este obligată să suspende cauza ori de câte ori aceasta este sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la care se constată îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate. Textul legal invocat nu face nicidecum o distincţie a căii de atac a încheierii prin care se dispune suspendarea în funcţie de diverse criterii, precum momentul procesual în care se formulează o astfel de excepţie, calitatea persoanei care formulează excepţia sau dacă această persoană se află în stare de libertate sau în detenţie.
Astfel, prevederile art. 303 C. proc. pen., instituie calea de atac a recursului oricărei persoane, fără a se face niciun fel de distincţie în funcţie de momentul procesual în care se pronunţă suspendarea, de starea de libertate a persoanei care invocă neconstituţionalitatea sau de calitatea acesteia.
Practic, singura condiţie ce trebuie îndeplinită de persoana care formulează recursul este ca acesta să fie declarat în termen de 24 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi la şedinţă sau, după caz, de la comunicare pentru cei lipsă. Aplicând aceste prevederi la prezenta cauză, reiese îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii ce trebuie întrunite pentru admisibilitatea căii de atac a recursului contra încheierii din 24 iunie 2009: inculpata a sesizat Curtea de Apel Cluj cu excepţia de neconstituţionalitate în şedinţa publică din data de 24 iunie 2009 şi, în aceeaşi şedinţă în care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării prin încheiere motivată a declarat recurs contra acestei încheieri.
Astfel, în condiţiile în care singurele cerinţe prevăzute de prevederile art. 303 C. proc. pen., vizează incidenţa unuia din cele două cazuri de suspendare şi termenul în care se declară calea de atac sunt îndeplinite, inculpata beneficiază de dreptul procesual de a recura încheierea din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj.
În consecinţă, în temeiul art. 303 alin. (6) fraza III C. proc. pen., recursul împotriva unei încheieri prin care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, dar s-a refuzat constatarea suspendării de drept, este admisibil cu privire la refuzul suspendării.
Recurenta inculpată prin apărător consideră că Decizia în recursul în interesul legii nr. 9/2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu exclude admisibilitatea recursului pe care l-a formulat şi care are drept obiect doar refuzul Curţii de Apel Cluj de a constata suspendarea de drept a judecăţii până la data pronunţării Curţii Constituţionale asupra excepţiei formulate.
Astfel, potrivit dispozitivului deciziei amintite dispoziţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen., se interpretează în sensul că încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului.
Rezultă, aşadar că ipoteza avută în vedere de instanţa supremă a fost aceea a încheierii instanţei prin care se dispune, atât sesizarea Curţii Constituţionale, cât şi suspendarea judecăţii.
Or, în speţă, ipoteza este alta. Recurenta inculpată prin apărător admite că recursul contra acelei dispoziţii din încheierea recurată care vizează sesizarea instanţei constituţionale este inadmisibil, însă recursul cu privire la refuzul de a suspenda judecata rămâne admisibil, inclusiv prin raportare la Decizia nr. 9/2009 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În motivele de recurs formulate în scris, recurenta inculpată prin apărător a prezentat argumentele detaliate privind obligativitatea suspendării judecăţii ca efect al sesizării Curţii Constituţionale, prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 1 şi 19 C. proc. pen., considerând prin prisma primului temei invocat, că încheierea Curţii de Apel Cluj prin care s-a refuzat constatarea suspendării de drept a judecăţii este contrară legii, iar sub aspectul celui de-al doilea, că instanţa nu avea posibilitatea de a aprecia asupra suspendării, fiind doar obligată să constate intervenţia cauzei de suspendare obligatorie a judecăţii. În condiţiile în care magistratul Curţii de Apel Cluj a ignorat prevederile legale, acesta a comis un exces de putere, intrând pe tărâmul atribuţiilor puterii legislative, în condiţiile în care legiuitorul a stabilit caracterul obligatoriu al suspendării, iar refuzul de a pronunţa o astfel de soluţie este echivalentă cu legiferarea de către judecător, prin adăugarea la lege.
În continuare, recurenta inculpată prin apărător a apreciat obligativitatea suspendării, atât în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cât şi în temeiul art. 303 alin. (6) C. proc. pen., fraza I, criticând argumentele primei instanţe prezentate prin încheierea atacată, evidenţiind necesitatea respectării efective a dreptului de acces la justiţie constituţională.
Examinând recursul declarat de recurenta inculpată M.A.V. împotriva încheierii de şedinţă din Cameră de Consiliu din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 1200/33/2009, faţă de precizările puse în discuţie, din oficiu cu privire la admisibilitatea căii ordinare de atac exercitate, în raport şi cu Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 9 din 9 februarie 2009, Înalta Curte constată recursul inculpatei ca fiind inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Dispoziţiile art. 29 alin. (4), (5) şi (6) din Legea nr. 47/1002 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 643 de la 16 iulie 2004, prevăd că:
„(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare.
(5) Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.
(6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecată în termen de 3 zile."
Legiuitorul a reglementat în conţinutul dispoziţiilor art. 303 C. proc. pen., referitoare la suspendarea judecăţii, două cauze de suspendare a judecăţii cauzei, prima când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, iar a doua când a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, în ambele, prevăzând în mod expres şi limitativ condiţii procedurale.
Astfel, în mod concret în art. 303 C. proc. pen., se stipulează următoarele:
„(1) Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată.
(2) Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul din ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.
(3) Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile.
Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată.
Instanţa este obligată să se informeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal.
Instanţa suspendă judecata, prin încheiere motivată, şi în cazul în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei. Dacă inculpatul este arestat, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 300, iar dacă faţă de acesta s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara, se aplică, în mod corespunzător, art. 145 şi 145/ încheierea este supusă recursului în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Aşa cum se poate observa, în conţinutul art. 303 C. proc. pen., legiuitorul, prin voinţa sa exclusivă de legiferare a ales să folosească o tehnică de reglementare diferită cu privire la exercitarea controlului judiciar, respectiv a recursului, apelând la o prevedere explicită în situaţia primului caz, determinând obiectul acestuia în mod expres în alin. (3) şi anume „încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei", ceea ce îi conferă normei un caracter determinat, în timp ce în alin. (6) al aceleiaşi norme, prevederea referitoare la recurs are un caracter ridicat de generalitate prin folosirea sintagmei că „încheierea este supusă recursului", fără a fi precizat obiectul încheierii, ceea ce impune interpretarea acestei prevederi, prin folosirea metodei sistematice de interpretare în conţinutul aceluiaşi alineat, prin raportare la celelalte dispoziţii, dar şi faţă de alin. (3) al aceleiaşi norme.
Astfel, în succesiunea lor dispoziţiile alin. (6) al art. 303 C. proc. pen., se referă, în teza I, la cazul de suspendare a judecăţii şi anume atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, care îşi produce efectul până la soluţionarea acesteia de către instanţa de contencios constituţional, în teza a ll-a, se evidenţiază ipoteza inculpatului arestat, pe calea unei norme de trimitere la incidenţa prevederilor de verificare a măsurilor preventive expres arătate, pentru ca în teza a lll-a, să se stipuleze că încheierea este supusă recursului, cu menţionarea termenului, a modului de calcul al acestuia, precum şi a termenului de judecare a recursului.
În consecinţă, pe calea interpretării sistematice, obiectul recursului îl constituie măsurile preventive dispuse faţă de inculpat şi arătate în mod expres, având în vedere, pe de-o parte, tocmai dispoziţia tezei a ll-a ce reglementează ipoteza situaţiei inculpatului arestat şi nicidecum aceea a suspendării judecăţii cauzei, prevăzută în primă teză a alin. (6), iar, pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă calea unui recurs împotriva dispoziţiei de suspendare şi în cazul ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, ar fi procedat ca în situaţia primului caz arătat, în alin. (3) al aceleiaşi norme, în sensul că ar fi folosit în mod explicit indicarea măsurii, tehnică la care nu a apelat în cel de-al doilea caz de suspendare.
Altfel spus, dispoziţia suspendării judecăţii cauzei în situaţia ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen., nu este supusă recursului.
De altfel, prin Decizia nr. 9 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen., au fost interpretate în sensul că: „încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nu este supusă căii de atac a recursului."
Un alt argument că măsura suspendării judecăţii unei cauzei penale, în ipoteza în care este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate nu este supusă recursului este dat, tot pe calea interpretării sistematice, însă prin raportare la art. 29 alin (5) şi (6) din Legea nr. 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, prevederi, al căror conţinut a fost prezentat şi din care nu rezultă posibilitatea exercitării vreunei căi de atac împotriva suspendării judecării cauzei, ci numai împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca urmare a inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), deci care vizează fondul cererii şi anume excepţia de neconstituţionalitate constatată ca fiind inadmisibilă.
Prin prevederea cuprinsă în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată că „Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă", legiuitorul a instituit un caz special de suspendare obligatorie a judecăţii, natura sa decurgând tocmai din caracterul legii care a prevăzut o asemenea normă, al cărei conţinut a fost preluat şi în dispoziţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen.
Astfel, pornind tocmai de la natura obligatorie a suspendării judecăţii cauzei, instituită prin lege, este exclusă verificarea acesteia pe calea controlului judiciar.
În consecinţă, pe calea interpretării per a contrario a dispoziţiei referitoare la suspendarea judecăţii cauzei, în situaţia invocării unei excepţii de neconstituţionalitate în materie penală, în condiţiile art. 303 alin. (6) cu referire la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, fiind admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, având drept consecinţă, admiterea cererii de sesizare, dar, fie nu a fost dispusă măsura suspendării judecăţii cauzei, fie a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii cauzei, acestea nu pot face obiectul verificării pe calea controlului judiciar al recursului, în condiţiile actualei reglementări, însă constituie aspecte ce vor putea fi analizate numai de către Curtea Constituţională, cu ocazia verificării cererii asupra excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, prin controlul complet pe care aceasta urmează al face, asupra modului cum a fost sesizată şi efectelor omisiunii dispunerii suspendării sau respingerii unei cereri de suspendare a judecăţii cauzei în care a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate.
În sensul unui control asupra modului în care a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate ce a fost ridicată într-o cauză penală, în care nu s-a dispus suspendarea acelei cauze s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 104 din 1 iulie 1999 (M. Of. nr. 537/3.11.1999).
De asemenea, într-o altă cauză, însă în materie civilă, Curtea Constituţională a examinat odată cu sesizarea asupra excepţiei cu care a fost sesizată şi dispoziţia de respingere de suspendare a judecării cauzei, în considerentele deciziei, fiind prezentate argumentele curţii în raport cu nerespectarea dispoziţiilor art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, respectiv Decizia nr. 32 din 6 februarie 2001 (M. Of. nr. 274/28.05.2001).
Or, în contextul concret al cauzei, faţă de considerentele mai sus arătate, dispoziţia de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei, în condiţiile în care, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi a prevederilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., din încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 1200/33/2009 nu este supusă verificării pe calea recursului, în condiţiile art. 303 alin. (6) C. proc. pen., deoarece obiectul recursului în condiţiile temeiului invocat vizează numai măsurile preventive, nu şi aceea a suspendării judecăţii cauzei, aşa încât recursul declarat de inculpata M.A.V. împotriva încheierii mai sus arătate sub aspectul arătat, este inadmisibil.
Înalta Curte nu poate examina criticile recurentei inculpate cu privire la soluţia de respingere a suspendării judecăţii cauzei, deoarece inadmisibilitatea căii ordinare de atac prevalează analizei pe fond a recursului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta inculpată M.A.V. împotriva încheierii penale din Camera de Consiliu din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosar nr. 1200/33/2009.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, ca urmare a desemnării în vederea asigurării asistenţei obligatorii, a domnului avocat E.N. cu împuternicirea avocaţială, aflată la dosarul nr. 5595/1/2009 al Înaltei Curţi pentru studiu dosar, pentru termenul de judecată de la 2 iulie 2009, potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă juridică şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă juridică privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală încheiat între Ministerul Justiţiei şi U.N.B. din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta inculpată M.A.V. împotriva încheierii penale din Camera de Consiliu din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosar nr. 1200/33/2009.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3808/2009. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 3816/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
