ICCJ. Decizia nr. 2568/2009. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2568/2009

Dosar nr. 4525/87/2008

Şedinţa publică din 6 iulie 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 33/F din data de 31 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 4525/87/2008, Tribunalul Teleorman, secţia penală, a dispus în baza art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), condamnarea inculpatului I.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului şi, potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a computat din pedeapsă durata prevenţiei, începând cu data de 1 noiembrie 2008 şi până la data de 31 martie 2009 (data pronunţării sentinţei).

În baza art. 346 raportat la art. 14 C. proc. pen. cu referire la art. 998 şi urm. C. civ. şi art. 34 din O.U.G. nr. 72/2006, a obligat pe inculpat să plătească părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria suma de 749,91 RON, plus dobânda legală aferentă debitului, cu începere de la data rămânerii definitive hotărârii şi până la achitarea ei integrală.

A luat act că partea vătămată M.E.P. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191 C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului oficiu, în sumă de 200 RON, fiind avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în seara zilei de 31 octombrie 2008 în jurul orei 22,00, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice şi pe fondul unor relaţii conflictuale existente de mai mult timp între inculpat şi concubina sa, partea vătămată M.E.P., inculpatul I.M., după ce a exercitat în mod repetat, timp de aproximativ o oră, acte de violenţă asupra concubinei sale, în garsoniera lor, determinând-o pe aceasta să se refugieze pe balconul locuinţei, ghemuindu-se pentru a se feri de lovituri, a continuat să o agreseze şi trăgând-o de păr pentru a o ridica, a împins-o peste balustrada balconului, fapt ce a determinat căderea ei de la aproximativ 15 m înălţime.

A mai reţinut instanţa că inculpatul a profitat de disproporţia vădită de constituţie şi forţă fizică dintre inculpat şi partea vătămată precum şi de faptul că pe o porţiune de circa un m2 balconul nu era prevăzut cu grilaj metalic.

Impactul victimei cu solul a fost atenuat de lovirea corpului acesteia de o copertină metalică aferentă unui apartament de la etajul 2, zgomotul produs de cădere şi lovire determinându-l pe proprietarul apartamentului să iasă pe balcon pentru a vedea ce se întâmplă, ocazie cu care l-a observat pe inculpat, pe care l-a întrebat ce s-a întâmplat, acesta răspunzându-i că „a căzut o pisică sau un bolovan”.

După cădere partea vătămată a reuşit să se ridice şi cu ajutorul unor persoane cunoscute pe care le-a întâlnit a fost transportată la Spitalul Judeţean de Urgenţă Alexandria unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Din concluziile raportului de constatare medico-legală a rezultat că partea vătămată a suferit leziuni traumatice produse prin lovire cu şi de corp dur, care au necesitat 14 - 15 zile de îngrijiri medicale şi care nu i-au pus viaţa în pericol.

Împotriva sentinţei penale pronunţată de prima instanţă a declarat apel inculpatul I.M. care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepsei la care a fost condamnat în primă instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 114/A din 11 mai 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare către stat.

A constatat instanţa de apel că instanţa de fond a administrat nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate toate probele necesare aflării adevărului şi a stabilit în mod corect, pe baza unei analize judicioase a acestora situaţia de fapt, vinovăţia inculpatului şi încadrarea juridică a faptei comise.

Instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile inculpatului în sensul că deşi a agresat-o fizic pe partea vătămată nu ar fi împins-o în afara balconului, susţinând că victima s-ar fi aruncat singură în gol, sunt contrazise de declaraţiile categorice ale părţii vătămate care în mod constant şi încă de la internarea ei în spital a relatat că „a fost agresată de inculpat care a aruncat-o de la etajul IV”.

S-a constatat de către instanţa de control judiciar, că declaraţiile părţii vătămate se coroborează cu cele ale martorei L.T., dar şi ale martorilor B.C.G. şi B.M.E., care auzind zgomotul produs de căderea victimei şi încercând să afle ce s-a întâmplat, au primit de la inculpat un răspuns impasibil care încerca să ascundă realitatea, în condiţiile în care dacă precipitarea părţii vătămate s-ar fi datorat unui act suicidal sau accidental, reacţia normală a inculpatului, cel puţin sub aspect emoţional ar fi trebuit să fie diferită.

A mai fost avut în vedere şi comportamentul violent al inculpatului faţă de partea vătămată, pe care o agresa foarte des şi o ameninţa cu moartea, relevantă în acest sens fiind declaraţia martorei S.T.

În contextul acestui probatoriu instanţa de apel a remarcat şi faptul că, fiind supus testului poligraf inculpatul a oferit răspunsuri specifice comportamentului simulat.

În urma analizei amănunţite a probelor administrate şi a coroborării acestora s-a reţinut în afara oricărui dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor, acţionând cu intenţia indirectă de a ucide victima, deoarece împingând-o peste balustrada balconului de la etajul 4 şi provocând căderea acesteia de la o înălţime de 15 m, a prevăzut posibilitatea producerii rezultatului letal al acţiunii sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Cât priveşte pedeapsa aplicată, instanţa de apel a apreciat că nu există temei legal de a se dispune coborârea sub minimul special, în condiţiile în care prima instanţă a aplicat pedeapsa minimă prevăzută de lege şi nu pot fi reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante.

Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs inculpatul I.M., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând motivele invocate în apel, respectiv greşita sa condamnare pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o.

A susţinut recurentul că nu el a determinat-o pe partea vătămată să sară de la balcon şi nici nu a împins-o, aceasta, independent de acţiunea inculpatului a escaladat balconul garsonierei în care locuiau.

Ca urmare a solicitat, în principal, achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, criticând hotărârile pronunţate pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate, a solicitat reducerea sancţiunii penale pe care o consideră prea aspră.

Examinând actele şi lucrările din dosar, respectiv hotărârile pronunţate în raport cu criticile invocate cât şi din oficiu în limitele impuse de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpat este nefondat.

Apărarea sa, în sensul că deşi a agresat-o pe concubina sa - partea vătămată M.E.P., nu el este cel care a aruncat-o peste balconul garsonierei în care locuiau, este infirmată de probele administrate în cauză.

Partea vătămată a declarat în mod constant, imediat după săvârşirea faptei dar şi ulterior la urmărirea penală cât şi în cursul judecăţii că inculpatul a exercitat acte de violenţă asupra ei, apoi a împins-o peste balcon, relatările ei coroborându-se cu depoziţia martorei L.T. care a declarat că, deplasându-se în scurt timp la spitalul unde a fost internată partea vătămată, aceasta din urmă i-a relatat că inculpatul a aruncat-o peste balcon.

Partea vătămată şi-a menţinut poziţia şi cu ocazia confruntării care a avut loc între ea şi inculpat, declaraţiile acesteia coroborându-se cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.

Relevante sub acest aspect sunt şi declaraţiile martorilor B.C.G. şi B.M.E. care au relatat modul în care inculpatul a reacţionat imediat după consumarea faptei şi încercarea acestuia de a ascunde realitatea prin afirmaţiile pe care le-a făcut, lăsându-i să creadă că zgomotul pe care l-au auzit (după precipitarea victimei) ar fi fost produs de căderea unei pisici sau a unui bolovan.

Declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor se coroborează în parte şi cu declaraţiile inculpatului care a recunoscut violenţele exercitate asupra părţii vătămate consumate înaintea căderii acesteia, dar şi cu actele existente la dosar din care rezultă comportamentul deosebit de violent al inculpatului faţă de concubina sa pe care o lovea deseori şi o ameninţa cu moartea.

Rezultă aşadar că în mod corect instanţele au stabilit pe baza probatoriului administrat în cauză vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, făcând o justă încadrare juridică a faptei, astfel încât cererea inculpatului recurent de a fi achitat nu poate fi primită.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin care vizează reducerea pedepsei aplicate, Înalta Curte apreciază că la individualizarea sancţiunii penale instanţele au avut în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptei comise, împrejurările în care s-a petrecut infracţiunea, limitele de pedeapsă prevăzute de lege, dar şi datele care îl caracterizează pe inculpat, dând dovadă de o clemenţă excesivă, în opinia Înaltei Curţi, faţă de inculpat, prin orientarea spre o pedeapsă situată la minimul special.

Cum însă în cauză doar inculpatul a fost cel care a declarat recurs, ca dealtfel şi apel, o majorare a pedepsei aplicate de prima instanţă nu este posibilă fără a se încălca principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

Este evident aşadar că o reducere a cuantumului pedepsei nu se justifică şi nici nu ar fi posibilă fără reţinerea în favoarea inculpatului a unor circumstanţe atenuante care însă nu-şi găsesc aplicabilitatea în ceea ce-l priveşte.

Dimpotrivă, circumstanţele sale personale, respectiv antecedentele penale (condamnări anterioare pentru infracţiuni de furt calificat dar şi pentru o infracţiune de violenţă), comportarea nesinceră, încercarea de zădărnicire a aflării adevărului, conduita anterioară deosebit de violentă faţă de partea vătămată ar fi justificat aplicarea unei pedepse mai severe pentru ca scopurile prevăzute de art. 52 C. pen. să fie realizate.

Aşa fiind, nici acest motiv de casare invocat de recurentul inculpat nu poate fi primit, astfel că recursul său apare ca nefondat, urmând a fi respins ca atare potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului începând cu 1 noiembrie 2008.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.M. împotriva Deciziei penale nr. 114/A din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 1 noiembrie 2008 la 6 iulie 2009.

Obligă recurentul inculpat la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 6 iulie 2009.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2568/2009. Penal