ICCJ. Decizia nr. 2613/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2613/2009
Dosar nr. 2008/84/200.
Şedinţa publică din 9 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 102 din 30 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia penală s-au dispus următoarele:
A fost condamnat inculpatul I.D. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen., la 2 (doi) ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în baza art. 82 C. pen., pe un termen de încercare de 4 ani.
S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate şi s-a făcut aplicarea art. 71 alin. (1) şi (5) C. pen. .
În baza art. 257 alin. (2) raportat Ia art. 256 alin. (2) C. pen. şi art. 118 C. pen. s-a dispus confiscarea în favoarea statului a sumei de 3500 lei (din care 3000 lei şi 500 lei c/v produse).
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, a fost trimis în judecată inculpatul I.D. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen.
S-a reţinut în actul de sesizare că inculpatul în calitatea sa de consilier în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor în perioada decembrie 2005 - februarie 2006, lăsând să se creadă că are influenţă asupra membrilor Comisiei de Monopol (Comisiei Fiscale) a pretins diferite sume de bani şi alte foloase materiale de la numitul B.P. pentru a interveni pe lângă membrii acestei comisii, în vederea obţinerii în folosul societăţii patronate de denunţată a licenţei anuale de funcţionare şi a emiterii licenţelor pentru jocuri de noroc.
Din actele şi lucrărilor dosarului: declaraţie inculpat f. 73-81, 131 din dosar 2008/84/2007, declaraţie martori f. 82-84, 46,47, 93 din dosar nr.2008/84/2007, CD-urile cu seriile 5003598/1 respectiv 5003598/2 conţinând înregistrări de convorbiri telefonice, procesul verbal de redare rezumativă a convorbirilor telefonice înregistrate, mandate poştale f.8,9, 25-28 din dosar nr. 2008/84/2007, instanţa de fond a reţinut că data de 13 februarie 2006 a fost înregistrat denunţul penal formulat de numitul B.P. împotriva inculpatului I.D., cu privire la săvârşirea în decembrie 2005 a infracţiunii de trafic de influenţă prin pretinderea şi primirea de la denunţător a unor sume de bani şi produse pentru a interveni pe lângă membrii Comisiei de Monopol din cadrul Ministerului Finanţelor în vederea obţinerii în folosul societăţii patronate de denunţată a licenţei anuale de funcţionare, respectiv pentru emiterea de licenţe anuale de funcţionare, respectiv pentru emiterea de licenţe pentru jocuri de noroc.
Reţine instanţa de fond că împrejurările relatate de denunţător privitor la pretinderea sumelor de bani de către I.D., au fost confirmate prin mandatele poştale on-line, prin care aceste sume au fost expediate la destinatar, precum şi prin conţinutul convorbirilor telefonice purtate între cei doi în cursul lunii februarie 2006, interceptări efectuate cu autorizaţia instanţei de judecată potrivit art. 91/1 C. proc. pen.
Din conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate şi din declaraţia denunţătorului prima instanţă a reţinut că în luna decembrie 2005 după ce B.P. a trimis dosarul cu toate avizele necesare la Ministerul Economiei şi Finanţelor în vederea obţinerii licenţelor pentru 30 de jocuri mecanice (pe care le avea în cadrul firmei pe care o patrona SC V.Z. SRL Zalău) luând legătura telefonic cu învinuitul acesta i-a cerut să-i trimită suma de 10 milioane lei la Oficiul poştal nr. 77 Bucureşti pentru că folosind această sumă să poată influenţa membri comisiei de avizare (un anume director, coleg cu învinuitul care face parte din comisie). Deoarece, după ce a obţinut suma de 10 milioane lei, denunţătorul nu a obţinut aprobarea decât pentru 21 de aparate din cele 30, acesta a luat din nou legătura cu inculpatul care a cerut să-i mai trimită încă 20 milioane lei pentru a-i determina pe toţi membri comisiei şi pe şeful gărzii financiare să-i dea aprobările necesare.
Se reţine că într-una din convorbirile telefonice inculpatul îl avertizează pe B.P. că l-ar fi costat cel puţin 100.000 de dolari pentru a obţine aceste aprobări şi pentru a nu fi acuzat de evaziune fiscală dacă nu ar fi intervenit el (conform procesului verbal de redare a convorbirilor). Într-o altă convorbire telefonică inculpatul i-a solicitat insistent lui B.P. să-i trimită prin martorul C.G.V. „palincă, cârnaţi şi slănină" pentru că „oamenii sunt înnebuniţi după aşa ceva" (conform procesului verbal de redare a convorbirilor).
Martorul C.G.V. a declarat că în toamna anului 2005 i-a dus în două rânduri inculpatului câte un pachet cu produse alimentare din partea lui B.P., fiind aşteptat de inculpat în parcarea din spatele Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Reţine instanţa de fond că din conţinutul convorbirilor telefonice rezultă clar faptul că inculpatul a promis denunţătorului că va vorbi cu directorul Direcţiei de Avizări Autorizaţii din Ministerul Economiei şi Finanţelor cu care a fost coleg în cadrul aceleaşi direcţii şi cu care este prieten - pentru a obţine licenţele pentru jocurile de noroc.
Astfel, în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor funcţionează Comisia de Monopol care are competenţa de a elibera aceste licenţe anuale de funcţionare a societăţilor, respectiv a licenţelor pentru jocurile de noroc iar inculpatul a promis să intervină pe lângă directorul acestei comisii şi pe lângă ceilalţi membri ai comisiei pentru obţinerea aprobărilor solicitate de denunţător, pretinzând bani şi alte foloase.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, susţinând că l-a ajutat pe B.P. din prietenie, deoarece îl cunoaşte de peste 20 de ani, în sensul că atunci când acesta depunea dosarul pentru aprobare la Ministerul Economiei şi Finanţelor, urmarea evoluţia acestuia, comunicându-i dacă mai erau necesare anumite completări ale dosarului cu acte sau a eventualelor deficienţe. Totodată inculpatul a pretins că banii care i-au fost trimişi prin poştă de către B.P., i-au fost daţi cu titlu de împrumut, iar produsele alimentare (palincă, cârnaţi, slănină) le-a primit din partea martorului C.G. cu care era vechi prieten.
În şedinţa publică din 27 februarie 2008 apărătorul inculpatului, av. P.M., a ridicat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la disp. art. 91/2 C. proc. pen., teza finală a alin. (1) a art. 91/1 C. proc. pen. care, în opinia sa, întrucât permite „unor persoane" să dea concurs tehnic la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice este o dispoziţie neconstituţională. Această dispoziţie a Codului de procedură penală, în opinia apărării, ar permite unor persoane sau instituţii care nu intră în categoria organelor judiciare stabilite de constituţie să participe sau chiar să administreze mijloacele de probă reglementate de disp. art. 62-135 C. proc. pen.
Prin Decizia nr. 709/2008 Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de I.D.
Apărătorul inculpatului a mai susţinut că înregistrările convorbirilor telefonice şi transcrierea acestora nu au fost niciodată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj şi că, din această cauză, nu aveau ce să ceară procurorului în sensul art. 91/3 alin. (4) C. proc. pen. Atât CD-urile cât şi procesele verbale în care sunt consemnate convorbirile telefonice înregistrate nu fac parte din dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj.
În opinia instanţei de fond, aceste susţineri sunt total neadevărate şi acest lucru se poate vedea chiar din adresa de înaintare a dosarului nr. 659/P/2007 când au fost înaintate pentru grefa instanţei CD ce conţine înregistrări din convorbirile telefonice, procesul verbal de redare rezumativă a convorbirilor telefonice înregistrate, Ordonanţa din 13 februarie 2006, încheierea penală nr. 4/2006 şi autorizaţia nr. 4/2006. Toate aceste acte se află la dosarul cauzei f. 10-18 iar cele 2 CD şi procesele verbale se găsesc la grefa instanţei.
În final, instanţa de fond a concluzionat că din procesele verbale de redare rezumativă a convorbirilor telefonice înregistrate precum şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat cu certitudine că fapta inculpatului I.D. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. şi ped. de art. 257 alin. (1) C. pen.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul.
Prin Decizia penală nr. 14/A din 12 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.D., domiciliat în Bucureşti, sector 3, împotriva sentinţei penale nr. 102 din 30 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj.
A fost obligat inculpatul apelant să plătească în favoarea statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare, din care 50 lei reprezentând onorariu avocaţial.
Apelantul-inculpat I.D. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate pe motiv că i-a fost încălcat dreptul la apărare, respectiv nu i-au fost puse la dispoziţie procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate şi, în consecinţă, a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Curtea de apel a constată că apelul inculpatului este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut în baza probatoriului administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi cu ocazia cercetării judecătoreşti că inculpatul I.D., în calitatea sa de consilier în cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, în perioada decembrie 2005 - februarie 2006 a pretins diferite sume de bani şi alte foloase materiale de la denunţătorul B.P. lăsându-l pe acesta din urmă să creadă că are o oarecare influenţă asupra membrilor comisiei de monopol şi că i-ar putea obţine astfel licenţa anuală de funcţionare şi licenţă pentru jocuri de noroc.
Instanţa de apel a constatat că vinovăţia inculpatului este probată prin declaraţiile denunţătorului B.P., declaraţii care au rămas neschimbate pe parcursul întregului proces penal, ale martorilor C.G.V. şi G.C., precum şi prin dovezile de trimitere a diverse sume de bani prin mandat on-line, expeditor fiind denunţătorul şi destinatar inculpatul I.D.
Cu referire la susţinerile apărătorului inculpatului cu privire la încălcarea dreptului la apărare deoarece nu i-a fost prezentat în întregime materialul de urmărire penală, curtea de apel a apreciat că sunt lipsite de fundament legal. Analizând dispoziţiile art. 91/1 şi urm. C. proc. pen. s-a constatat că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor efectuate prin telefon se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Reţine instanţa de apel că în cauza dedusă judecăţii, prin ordonanţa din 13 februarie 2006 din dos.13/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie de Justiţie - Departamentul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, s-a dispus autorizarea interceptării şi înregistrarea pe bandă magnetică a convorbirilor efectuate de I.D., de la posturile telefonice, respectiv de B.P. la numărul, urmând ca autorizarea să fie supusă confirmării Tribunalului Sălaj în interval de 24 de ore. Prin încheierea din 14 februarie 2006 în dos. 429/2006 a Tribunalului Sălaj a fost admisă cererea transmisă instanţei de Ministerul Public D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj şi s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suporta convorbirilor ce se vor efectua de la posturile telefonice solicitate, precum şi înregistrarea convorbirilor prin alte mijloace de telecomunicaţii şi înregistrarea audio şi video ambientală a făptuitorului I.D.
Urmare a acestei autorizaţii au rezultat 2 CD cu seriile 5003598/1 respectiv 5003589/2, în copii, precum şi procesele verbale de redare rezumativă a convorbirilor telefonice înregistrate în copie.
Instanţa de apel a constatat că aceste mijloace de probă au fost prezentate şi aduse la cunoştinţa inculpatului apelant, dacă nu cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, aspecte ce nu pot fi verificate de către instanţă, cel târziu cu ocazia punerii lor la dispoziţie de către instanţa investită cu soluţionarea apelului. Procesele verbale de redare rezumată a conţinutului convorbirilor telefonice interceptate întrunesc condiţiile de legalitate impuse de prevederile art. 91/3 alin. (1) C. proc. pen., respectiv evidenţiază ordonanţa în baza căreia au fost interceptate, numele persoanelor între care au avut loc discuţiile telefonice, data şi ora la care acestea au avut loc, precum şi numărul de ordine al suportului pe care s-a realizat imprimarea.
Ca atare, în opinia instanţei de apel nu există niciun motiv legal pentru ca acestea să fie considerate ca fiind obţinute contrar dispoziţiilor legale în vigoare şi, alături de celelalte probe anterior menţionate, conturează convingerea că inculpatul a comis fapta pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
În final, s-a apreciat că încadrarea juridică dată faptei reţinute în sarcina inculpatului este legală şi temeinică, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., că pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată, raportat la gradul de pericol social concret al infracţiunii comise, la modalitatea de săvârşire a acesteia şi la sumele de bani obţinute de către inculpat ca urmare a activităţii sale ilicite, la persoana inculpatului, care este la prima confruntare cu legea penală, dar a avut o atitudine nesinceră pe parcursul de până acum al procesului penal, şi că modalitatea de executare a pedepsei a fost corect aleasă având în vedere cele mai sus expuse.
Împotriva deciziei, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele expuse în cursul dezbaterilor fiind menţionate în partea introductivă a hotărârii.
Asupra motivelor de recurs ale inculpatului:
- unul din motivele de recurs a constituit, în realitate, o cerere de restituire a cauzei la procuror în vederea administrării de probe deoarece, în opinia apărării, nu sunt suficiente probe care să dovedească vinovăţia inculpatului. Cererea apărării este inadmisibilă deoarece art. 333 C. proc. pen., având titlul marginal „Restituirea pentru completarea urmăririi", a fost abrogat prin art. 1 pct. 158 din Legea nr. 356/2006, astfel că - de lege lata - o astfel de soluţie, sugerată de apărare, nu mai este posibilă;
- invocând cazul de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen. apărarea a solicitat, reiterând argumentele expuse la dezbaterea apelului, în principal, achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, achitarea în baza art. 10 lit. b/1) C. proc. pen.
Înalta Curte constată următoarele.
- criticile expuse de apărare în recurs sunt aceleaşi cu cele din apel, fiind astfel examinate de către instanţa de prim control judiciar;
- invocând ca temei al achitării, după caz, fie art. 10 lit. d) C. proc. pen. („faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii"), fie art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. („fapta nu prezintă gradul ele pericol social al unei infracţiuni"), rezultă că apărarea inculpatului nu contestă existenţa faptelor în materialitatea lor, fapte astfel cum sunt menţionate în hotărârile judecătoreşti atacate ca rezultat al coroborării probatoriului administrat.
Conform art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.
În cauză, existenţa faptelor în materialitatea lor, necontestate de altfel de către inculpat, aşa cum s-a menţionat anterior, rezultă din coroborarea declaraţiilor martorului denunţător, declaraţiile martorilor C.G.V. şi G.C., conţinutul convorbirilor telefonice interceptate şi înregistrate şi, respectiv, din mandatele poştale on-line referitoare la expedierea şi primirea banilor.
Apărările inculpatului - potrivit cărora, fiind prieten cu martorul-denunţător, a înţeles să-l ajute pe acesta urmărind evoluţia dosarului la Ministerul Economiei şi Finanţelor (M.E.F.), transmiţându-i eventualele deficienţe ce trebuiau îndreptate, că banii au fost primiţi cu titlu de împrumut, şi că produsele alimentare le-a primit nu de la inculpat, ci de la martorul C.G., cu care era prieten de mai mult timp - sunt lipsite de suport probatoriu, rămânând în stadiul simplelor afirmaţii.
Potrivit art. 257 alin. (1) C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-1 determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constituie infracţiunea de trafic de influenţă.
Din probatoriul administrat rezultă că pretinderea şi primirea banilor şi produselor de către inculpat (având funcţia de consilier în cadrul M.E.F.) a fost legată de influenţa pe care acesta a lăsat să se creadă că o are asupra membrilor comisiei de monopol din cadrul M.E.F. pentru obţinerea licenţei anuale de funcţionare şi licenţei pentru jocuri de noroc (susţinând că va vorbi cu directorul Direcţiei de Avizări Autorizaţii din M.E.F., afirmând că este prieten şi fost coleg în cadrul aceleiaşi direcţii, şi că va interveni pe lângă ceilalţi membri ai comisiei de monopol).
În consecinţă, faptele inculpatului întrunesc toate elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.
Este neîntemeiată şi critica apărării privind lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni.
Conform art. 18/ 1 alin. (1) C. pen. - la care face trimitere art. 10 lit. b/1) C. proc. pen. - nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită in mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni sunt: modul si mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului [art. 18 alin. (2) C. pen.].
Simpla enumerare a criteriilor prevăzute de art. 18/1 alin. (2) C. pen. şi examinarea faptelor inculpatului prin prisma acestora, precum şi a examinarea împrejurărilor în care acestea au fost comise, justifică concluzia netemeiniciei cererii apărării [achitarea în baza art. 10 lit. b/1) C. proc. pen.].
Celelalte critici - referitoare la aspecte ale urmăririi penale - deja supuse examinării instanţei de fond şi instanţei de prim control judiciar, şi motivat înlăturate, nu se regăsesc printre cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 C. proc. pen. Or, potrivit art. 385/6 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385/9 C. proc. pen.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.D. împotriva deciziei penale nr. 14/A din 12 februarie2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2595/2009. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 2620/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
