ICCJ. Decizia nr. 2652/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2652/2009
Dosar nr. 1957/1/2009
Şedinţa publică din 15 iulie 2009
Asupra admisibilităţii în principiu a contestaţie în anulare de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 35/ P din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, secţia penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen., cu aplicabilă art. 75 lit. a) C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că inculpata nu a comis fapta reţinută în sarcina sa, ea mărginindu-se la a completa filele C.E.C., un alt inculpat, U.l., fiind cel care în calitate de administrator, prin semnarea lor, a dat ordin băncii să plătească părţii civile sumele înscrise pe aceste file.
Din actele existente la dosarul instanţei de fond, rezultă că inculpata s-a prezentat în faţa acesteia la termenul din 25 octombrie 1999, când a fost audiată.
Prin Decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, au fost respinse apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi partea civilă împotriva sentinţei sus-menţionate.
Cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpata C.E. nu s-a prezentat la niciun termen de judecată însă a fost reprezentată de avocat ales.
Prin Decizia nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi partea civilă.
Au fost casate ambele hotărâri pronunţate anterior şi condamnată inculpata C.E., la 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (4) şi (5) C. pen., cu referire la art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicabilă art. 75 lit. a) şi a art. 74 şi 76 C. pen.
Nici cu ocazia judecării cauzei în recurs inculpata C.E. nu a fost prezentă la vreunul dintre termenele de judecată, însă ca şi în apel a fost reprezentată de avocat ales, care a pus concluzii atât în scris cât şi oral.
Împotriva acestei decizii, la data de 8 martie 2002 a formulat contestaţie în anulare condamnata C.E., invocând cazul prevăzute de art. 386 lit. b) C. proc. pen. şi susţinând că la termenul la care s-a judecat recursul a fost bolnavă, împrejurare care a împiedicat-o să participe la judecată şi pe care nu a putut să o aducă la cunoştinţa instanţei.
Prin Decizia nr. 2620 din 23 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare.
La data de 23 februarie 2009, aceeaşi condamnată a formulat o nouă contestaţie în a nula reinvocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), c) şi e) C. proc. pen.
În esenţă, în motivarea contestaţiei s-a susţinut că inculpata C.E. nu a fost legal citată de instanţa de recurs în vederea audierii, fiind obligatorie citarea ei în acest scop, chiar şi cu mandat de aducere, neputând fi condamnată pentru prima dată fără a fi audiată nemijlocit.
S-a mai criticat împrejurarea că atât inculpata, cât şi ceilalţi doi coinculpaţi din aceeaşi cauză au fost asistaţi de acelaşi avocat ales, deşi aveau interese contrarii, că a fost încălcată procedura de judecată în recurs, care trebuia să se desfăşoare în doi timpi (casare şi rejudecare la termene diferite).
În fine, s-a mai susţinut că prin prisma tuturor probatoriilor de la dosar fapta inculpatei putea constitui cel mult o complicitate la infracţiunea de emitere de cecuri fără acoperire în reglementarea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934,faptă care la data judecării recursului era prescrisă.
În vederea discutării admisibilităţii în principiu a contestaţiei, Curtea a solicitat instanţei de executare date cu privire la începerea executării pedepsei, aceasta comunicând că petenta a fost încarcerată la 24 martie 2009,iar pedeapsa expiră la 23 martie 2014.
Curtea reţine că pentru a fi admisibilă în principiu o contestaţie în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile enumerate în art. 391alin. (2) C. proc. pen., respectiv: contestaţia să fie făcută în termenul prevăzut de lege; motivul invocat să fie dintre cele prevăzută de art. 386 C. proc. pen.; în susţinerea contestaţiei să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar.
În privinţa cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Curtea reţine că acesta are în vedere situaţia în care procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Altfel spus, este vorba despre încălcarea, la termenul la care cauza a fost judecată de către instanţa de recurs, a dispoziţiilor legale în materia citării (capitolul II, titlul V. din partea generală a Codului de procedură penală) şi a principiului înscris în art. 291 C. proc. pen., potrivit căruia judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită.
În speţă, deşi a invocat acest caz de contestaţie, petenta nu a motivat care a fost viciul de procedură incident în cauză la termenul la care instanţa de recurs a procedat la soluţionarea recursului.
În realitate, ceea ce se contestă nu este strict procedura de citare pentru termenul la care cauza s-a judecatei faptul că, în opinia petentei, instanţa de recurs avea obligaţia de a o audia consecutiv casării celor două hotărâri anterioare de achitare jar în vederea rejudecării cauzei care trebuia să se desfăşoare la un termen distinct, ulterior celui la care recursul fusese admis, era necesar ca petenta să fie citată.
Cu alte cuvinte, ceea ce se invocă în cadrul acestui prim motiv de contestaţie este de fapt o presupusă încălcare de către instanţa de recurs a procedurii de judecată (la un singur termen, iar nu în doi timpi), şi nu a procedurii de citare, aspect care însă nu poate fi supus cenzurării pe calea contestaţiei în anulare, prin prisma niciunuia dintre cazurilor expres şi limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. (aceeaşi fiind situaţia şi în ce priveşte presupusa încălcare a dreptului la apărare, prin reprezentarea de către acelaşi avocat a mai multor inculpaţi ce aveau interese contrarii).
În privinţa cazului de contestaţie prevăzut la art. 386 lit. e) C. proc. pen., acesta are în vedere neaudierea inculpatului prezent de către instanţa de recurs, când aceasta era obligatorie potrivit legii, respectiv în situaţiile în care inculpatul nu fusese audiat de către instanţele de fond şi apel ori când aceste instanţe nu pronunţaseră împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.
În speţă, Curtea constată în primul rând că judecarea definitivă a cauzei în care contestatoarea a avut calitatea de inculpat s-a petrecut în anul 2001, cu mult timp înainte de a fi fost instituite (prin Legea nr. 356/2006) atât obligaţia ascultării inculpatului în recurs (în cazurile menţionate anterior), cât şi a cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 386 lit. e), prin care nesocotirea acestei obligaţii poate fi remediată.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment ce ţine de neretroactivitatea legii, Curtea constată că inculpata C.E. nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele pe care cauza sa Ie-a avut în recurs, inclusiv la cel la care cauza a fost judecată, situaţie în care nu mai poate invoca neascultarea sa, chiar prin prisma dreptului la un proces echitabil.
În acest context, Curtea reţine că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obţine protejarea unui drept procesual (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), părţile trebuind să manifeste bună-credinţă în exercitarea acestor drepturi.
Or, dacă s-ar accepta susţinerile contestatoarei, aceasta ar echivala cu o încurajare a abuzului de drept, căci ar însemna că, deşi inculpatul nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs şi nu a fost audiat, el are automat dreptul la o nouă judecare a recursului, pe calea contestaţie în anulare, de care va uza ori de câte ori soluţia iniţială îl va nemulţumi, cum este şi cazul în speţă.
Mai mult, dincolo de o încurajare a abuzului de drept, s-ar crea şi o inechitate din perspectiva judecării în lipsă a inculpaţilor legal citaţi: între cei condamnaţi pentru prima dată de către instanţa de recurs (şi care pot obţine, ca efect al propriei conduite, o nouă judecare a recursului pe calea contestaţie în anulare) şi cei condamnaţi în primă instanţă şi/sau în apel (care nu pot parcurge decât o singură dată calea de atac a recursului).
Pe de altă parte, în speţă nu se poate face abstracţie de împrejurarea că inculpata C.E. a lipsit nu doar la toate termenele din recurs, ci şi la cele din apel, deşi cunoştea (în condiţiile în care permanent a fost reprezentată de avocat ales) că prin căile de atac exercitate de parchet se tinde la condamnarea sa, fiind astfel în propriul său interes prezenţa în faţa instanţelor de apel şi recurs, pentru a-şi putea exercita dreptul la apărare, inclusiv prin solicitarea de a fi audiată direct şi nemijlocit de către aceste instanţe.
De altfel, conduita procesuală a contestatoarei pare a fi simptomatică, în condiţiile în care aceasta nu a putut fi încarcerată în executare pedepsei stabilite de către instanţa de recurs decât după circa 7 ani şi jumătate de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Susţinerile contestatoarei, în sensul că judecarea recursului trebuia făcută în doi timpi, ceea ce impunea citarea sa în vederea audierii la rejudecare, dincolo de împrejurarea că exced cadrul limitat al contestaţiei în anulare, au la bază o interpretare proprie a normelor procedurale din materia recursului.
Rejudecarea cauzei după casare nu are loc separat în toate cazurile, ci numai în situaţia în care instanţa de recurs consideră necesară administrarea unor probe, altele decât cele care sunt admisibile în recurs potrivit art. 38514 C. proc. pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reţine spre rejudecare cauzele în care este necesară administrarea de probe, ci dispune rejudecarea acestora de către instanţele ale căror hotărâri au fost casate, ceea ce înseamnă că în toate celelalte cazuri de rejudecare, instanţa supremă soluţionează recursul şi procedează la rejudecarea cauzei la un singur termen.
În fine, în ce priveşte cazul de contestaţie prevăzut la art. 386lit. c) C. proc. pen., acesta are în vedere situaţia în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i1),cu privire la care existau probe la dosar.
Deşi contestatoarea a invocat acest caz, ea face referiri la chestiuni de fapt şi de încadrare juridică, considerând că fapta comisă întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni decât cea pentru care a fost condamnată, iar în raport de noua încadrare, ţinând seama de data săvârşirii şi a limitelor de pedeapsă răspunderea penală este prescrisă, caz de încetare a procesului penal.
Or, pentru a fi admisibil acest caz de contestaţie în anulare, incidenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal trebuie să rezulte direct din actele pe care instanţa de recurs Ie-a avut în dosarul cauzei, iar nu indirect, prin stabilirea unei alte situaţii de fapt şi/sau încadrări juridice, aşa cum se solicită în speţă.
În concluzie, Curtea reţine că simpla invocare a unui caz dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., nu poate conduce la admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, căci într-o asemenea ipoteză această fază prealabilă ar fi practic inutilă jar scopul urmărit de legiuitor, acela de a institui un filtru pentru cererile care, la o primă examinare, prin raportare însă la situaţia din speţă, nu se circumscriu acestei căi extraordinare de atac, nu ar mai fi realizat.
Din această perspectivă, Curtea constată că motivării în fapt a contestaţiei în anulare nu îi corespund decât formal cazurile de contestaţie invocate, astfel încât această cale extraordinară de atac este în speţă inadmisibilă şi urmează a fi respinsă ca atare cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E. împotriva deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 779/2001.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2649/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2655/2009. Penal → |
|---|
