ICCJ. Decizia nr. 2785/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2785/2009
Dosar nr. 6541/1/2009
Şedinţa publică din 14 august 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 79 din 28 mai 2009, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală în Dosarul nr. 815/116/2009, în baza art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpatul D.D. la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b C. pen.
S-a reţinut că, în drept, fapta inculpatului D.D., care la data de 15 ianuarie 2009, în loc public, i-a aplicat părţii vătămate A.A. o lovitură de cuţit în zona toracică, leziunile produse punându-i viaţa în primejdie, constituie infracţiunea de tentativă la omor.
Împotriva hotărârii primei instanţe, a declarat apel inculpatul D.D., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 815/116/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din 17 iulie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului, în temeiul art. 160b C. proc. pen. raportat la art. 3002 C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpatului, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuarea privarea de libertate a acestuia.
Împotriva încheierii din 17 iulie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs inculpatul D.D., care prin apărător desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestui recurs, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a constatat că temeiurile de fapt şi de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. – care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte constată, totodată, că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptei, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pe care inculpatul a săvârşit-o este pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva încheierii din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva încheierii din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 815/116/2009 (1540/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 august 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2781/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2803/2009. Penal → |
|---|
