ICCJ. Decizia nr. 2695/2009. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2695/2009
Dosar nr. 6041/1/2009
Şedinţa publică din 24 iulie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 122/ F din 4 martie 2009, Tribunalul Ialomiţa, secţia penală, a condamnat pe inculpatul C.I., la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 197 alin. (l) şi (2) lit. b1), alin. (3) C. pen., şi art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), precum şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (l) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost menţinută starea de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală.
Prin încheierea din 7 iulie 2009, instanţa de apel a admis cererea apelantului inculpat şi a dispus înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
După reaudierea în apel a inculpatului, a părţii vătămate şi a martorelor B.l. şi C.M., precum şi după întocmirea şi ataşarea la dosar a raportului psihologic privind partea vătămată, din care rezultă că aceasta nu a relatat adevărul în momentul în care l-a acuzat pe tatăl său de viol şi incest, există îndoieli asupra veridicităţii celor relatate de către partea vătămată şi cele două martore pe parcursul procesului penal. Drept urmare, în opinia instanţei de apel, temeiurile avute în vedere la luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatului s-au modificat în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen., cerută de lege pentru menţinerea arestării preventive.
Pe de altă parte, având în vedere gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este judecat, curtea de apel a apreciat, în conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., că pentru buna desfăşurare a procesului penal este necesară luarea unei măsuri preventive, însă neprivativă de libertate, cu impunerea unui control judiciar strict, inclusiv în ceea ce priveşte împiedicarea acestuia de a comunica direct sau indirect cu partea vătămată, reţinând în acest sens că numita C.N.A. nu locuieşte în fapt la domiciliul părinţilor săi, ci împreună cu concubinul său, într-o altă localitate decât cea în care domiciliază inculpatul.
Împotriva încheierii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a declarat prezentul recurs.
În motivele scrise de recurs ale Ministerului Public, susţinute şi cu ocazia dezbaterilor, încheierea este criticată sub următoarele aspecte:
În opinia procurorului, subzistă temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, fiind îndeplinite în continuare condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, la termenul de judecată din 13 mai 2009, instanţa de apel a audiat mai multe persoane (inculpatul, partea vătămată, mama acesteia, bunica - mama inculpatului), persoane care au declarat, cu o precizie uimitoare, amănunte legate de împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului.
De reţinut, în opinia procurorului, este împrejurarea că toate aceste detalii au fost furnizate la o distanţă mare de timp, în mod amănunţit, în condiţiile în care la data primelor declaraţii lipsesc orice aspecte ce ar fi putut conduce la concluzia că partea vătămată nu a fost sinceră. în realitate, s-a considerat că toate declaraţiile date în faţa instanţei de apel au fost „procausa" întrucât, atât partea vătămată, cât şi mama acesteia, urmăreau punerea în libertate a inculpatului.
Faţă de întreg materialul probator administrat în cauză, s-a apreciat în motivele scrise de recurs ale Ministerului Public că nu se poate ţine seama de retractările ulterioare ale părţii vătămate ori de precizările făcute în favoarea inculpatului, întrucât au intervenit după ce inculpatul, aflat în stare de arest preventiv, a efectuat un denunţ penal pentru o serie de infracţiuni la care pretinde că au participat martorii din cauză şi mama sa, C.M.
Pe de altă parte, se mai arată în motivele scrise de recurs ale Ministerului Public, cu prilejul audierii în faţa instanţei a părţii vătămate, aceasta a dat dovadă de o temere psihică reală faţă de inculpat (manifestată prin trac emoţional, incoerenţă verbală când acesta se uita în direcţia ei, gesturi reflexe de apărare la fiecare mişcare efectuată de inculpat în boxă). Declaraţiile părţii vătămate (minoră) sunt la fel de amănunţite în faza iniţială a audierilor, furnizând detalii asupra abuzurilor sexuale comise de inculpat, detalii ce nu ar fi putut fi cunoscute decât de o persoană care a fost implicată sau care a perceput vizual aceste întâmplări. De altfel, se mai arată în motivele de recurs, ulterior minora a precizat că nu doreşte ca tatăl său să petreacă 12 ani în închisoare şi că acest lucru s-ar putea întâmpla datorită susţinerilor sale.
În aceleaşi motive de recurs se menţionează că este cunoscut faptul că, atunci când s-au respectat regulile procedurale, declaraţiile care reflectă cel mai bine adevărul, sunt cele date la începutul cercetărilor. înlăturarea declaraţiilor date în faţa organelor de urmărire penală, fără o justificare temeinică, fragmentează procesul penal şi minimalizează importanţa urmăririi penale.
Se mai arată, referitor la probele privind săvârşirea infracţiunilor de viol şi incest, că şi instanţa de apel a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (l) C. proc. pen., întrucât altfel nu ar fi dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, ci ar fi revocat măsura arestării preventive, conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen.
De asemenea, în opinia procurorului, trebuie să se ţină seama că, potrivit fişei de cazier judiciar, inculpatul a mai fost condamnat anterior pentru fapte de violenţă (mai multe condamnări), aflându-se în stare de recidivă postexecutorie. În plus, prejudiciul moral, dar şi trauma psihică produsă părţii vătămate, care a fost silită să apară în faţa instanţei de judecată, a organelor de urmărire penală dar şi a membrilor societăţii, cunoştinţe sau prieteni apropiaţi, în situaţii înjositoare pentru vârsta sa, fac reprobabil comportamentul inculpatului. Mai mult, trebuie avute în vedere vârsta şi calitatea părţii vătămate, care este minoră şi este fiica inculpatului, precum şi faptul că principala martoră, mama părţii vătămate, este şi soţia inculpatului. Această situaţie induce presupunerea rezonabilă că odată lăsat în libertate şi întors la domiciliul conjugal, inculpatul va încerca să influenţeze atitudinea procesuală a celor două persoane (soţie şi fiică), prin orice mijloc, inclusiv prin exercitarea de presiuni psihice şi chiar violenţe fizice. Coroborate cu pericolul social concret al infracţiunilor, cu persoana inculpatului, cu comportamentul său agresiv şi, nu în ultimul rând, cu starea de recidivă postexecutorie, toate aceste aspecte conduc, în opinia procurorului, la concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un real pericol pentru ordinea publică, inclusiv pentru familia sa, şi lipsesc de eficienţă norma de represiune penală, precum şi acţiunea organelor judiciare chemate să asigure respectarea ordinii de drept.
În plus, se mai arată că prin Decizia penală nr. 2360 din 22 iunie 2009, pronunţată în dosarul nr. 5364/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o în parte, cu privire la dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, dispoziţie pe care a înlăturat-o, iar în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive. în consecinţă, se constată că de la momentul pronunţării acestei hotărâri, şi până la data de 7 iulie 2009, nu au intervenit elemente noi care să conducă la concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive pentru a se putea dispune admiterea cererii formulate de inculpat în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen.
Recursul MINISTERULUI PUBLIC este întemeiat şi va fi admis pentru următoarele motive.
Potrivit art. 3002 cu referire la art. 160b C. proc. pen., în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive.
La data de 17 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin încheiere, înlocuirea măsurii arestării apelantului inculpat cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Această dispoziţie a fost apreciată ca neîntemeiată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, care, prin Decizia nr. 2360 din 22 iunie 2009, a casat încheierea şi a menţinut măsura arestării inculpatului.
La 7 zile de la această decizie, respectiv la 29 iunie 2009, apelantul inculpat a formulat o cerere de înlocuire a măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, cerere admisă la data de 07 iulie 2009 de către Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea ce formează obiectul prezentului recurs.
Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că în scurtul interval de timp (22 iunie 2009 - 29 iunie 2009 - 07 iulie 2009) ar fi intervenit elemente de fapt sau de drept care să justifice concluzia instanţei de apel că „s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii" [(art. 139 alin. (l) C. proc. pen.)].
Consecvenţa actualei soluţii a instanţei de apel, în raport cu soluţia anterioară a aceleiaşi instanţe, pe fondul lipsei în perioada de timp amintită a elementelor de fapt sau de drept care să justifice concluzia că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării, impune, deopotrivă, consecvenţa actualei soluţii a instanţei de recurs în raport cu soluţia anterioară a aceleiaşi instanţe, cum corect a argumentat şi reprezentantul Ministerului Public.
În condiţiile neintervenirii unor elemente noi, faţă de cele existente la data de 22 iunie 2009, elemente care să justifice o soluţie contrară, nu se poate face abstracţie de autoritatea deciziei nr. 2360 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Verificându-se actele si lucrările dosarului, şi reţinând autoritatea deciziei nr. 2360 din 22 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, se constată că în cauză a intervenit o hotărâre de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 12 ani închisoare, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza W. contra Germaniei.
În aceste condiţii, motivele invocate de apărare, în sensul că probele readministrate în apel dovedesc nevinovăţia inculpatului, că nu mai este îndeplinită cerinţa art. 148 lit. f) C. proc. pen., că acestuia i s-ar fi agravat starea de sănătate şi că recidiva postexecutorie nu are relevanţă ca temei al arestării, nu sunt, deocamdată, argumente suficiente pentru a se aprecia că temeiurile arestării ar fi dispărut ori s-ar fi schimbat, arestarea ca măsură procesuală preventivă, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale şi C.E.D.O. neafectând prezumţia de nevinovăţie.
Fată de cele reţinute, Înalta Curte va admite recursul Ministerului Public, va casa încheierea atacată şi, rejudecând, pentru motivele arătate va respinge cererea inculpatului de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara şi va menţine starea de arest preventiv a acestuia.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, pronunţată în dosarul nr. 2877/98/2008 (nr. 617/2009), privind pe inculpatul C.I.
Casează încheierea atacată şi, rejudecând, respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.I. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
În baza art. 3002 şi a art. 160b alin. (l) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest preventiv a inculpatului C.I.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 iulie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2694/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2699/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
