ICCJ. Decizia nr. 2800/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2800/2009
Dosar nr. 6690/1/200.
Şedinţa publică din 17 august 200.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 13 august 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, ca instanţă de fond, în temeiul art. 300/1 C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului D.G.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut că la dosar există probe şi indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen. de natură a conduce la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală, pedepsită cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta pericol social concret pentru ordinea publică raportat la profesia avută de către inculpat şi împrejurările concrete ale săvârşirii faptei. Indiciile şi probele temeinice, fără a antama fondul, constau, potrivit instanţei de fond, în declaraţiile martorilor: T.S.V., R.F.M., J.V., S.I.N., procesele verbale de marcare a banilor care au constituit obiectul flagrantului, procesele verbale de transcriere a înregistrărilor şi convorbirilor telefonice, planşele foto, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesul verbal de predare primire a ceasului marca „Patek Philippe" (pag. 12 a încheierii rec urate).
Împotriva încheierii, inculpatul a declarat prezentul recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a deciziei.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
I. cu referire la pretinsele nulităţi, relative ori absolute, care ar afecta legalitatea încheierii recurate:
Examinând încheierea, precum şi actele şi lucrările care au precedat adoptarea acesteia, Înalta Curte constată că activitatea judiciară s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale (în camera de consiliu, în prezenţa inculpatului şi a apărătorului ales al acestuia, cu punerea în discuţie contradictorie a stării de arest, punerea concluziilor de către procuror şi apărător şi acordarea cuvântului inculpatului).
Împrejurarea întocmirii a 2 încheieri în aceeaşi zi a fost impusă de activităţile procesuale diferite ale instanţei (necesitatea aplicării dispoziţiilor art. 300/1 C. proc. pen. şi, respectiv, soluţionarea propunerii de arestare a coinculpaţilor S.S.B. şi A.N.). Acest aspect a fost pus în discuţie de către instanţă, apărătorul ales al inculpatului recurent fiind de acord cu procedura aplicabilă (pag. 2 a încheierii).
În consecinţă, Înalta Curte nu reţine existenţa unei încălcări a legii de natură a justifica susţinerile apărătorului cu privire la nulităţi absolute ori relative.
II. cu referire la temeinicia încheierii recurate:
Potrivit art. 300/1 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. Dacă instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menţinerea arestării preventive prin încheiere motivată.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de fond, motivat, a dispus legal şi temeinic menţinerea stării de arest a inculpatului deoarece niciunul dintre temeiurile iniţiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 şi art. 148 C. proc. pen.) şi acestea impun în continuare privarea de libertate.
Înalta Curte reţine că arestarea preventivă poate fi justificată de necesitatea prezervării ordinii publice, cel puţin o perioadă de timp, în cazul presupusei săvârşiri a unor fapte de corupţie, pe fondul posibilei implicări a unor persoane ce exercită funcţii de autoritate, aşa încât să nu fie pusă în discuţie încrederea societăţii cu privire la înfăptuirea justiţiei în astfel de cauze.
Astfel, art. 5 paragraf 1 lit. c) din CEDO permite privările de libertate dispuse în contextul dreptului penal, referind u-se la perioada arestării preventive.
Convenţia condiţionează legalitatea privării de libertate de existenţa unor motive verosimile, temeinice, că s-a săvârşit sau că se va săvârşi o infracţiune sau că autorul va fugi după săvârşirea unei infracţiuni. Noţiunea de motive verosimile a fost interpretată de Curte în sensul existenţei unor date, informaţii care să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana respectivă să fi săvârşit acea infracţiune.
De asemenea, Înalta Curte constată că timpul scurs de la luarea măsurii şi până în prezent nu este de natură, deocamdată, să justifice concluzia că nu ar mai fi îndeplinite condiţiile menţinerii arestării.
Aşa cum s-a menţionat deja, chiar CEDO a recunoscut jurisprudenţial că, în măsura în care şi dreptul naţional prevede, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenţie provizorie, cel puţin pentru un anume timp.
Or, în cauză, privarea de libertate a inculpatului a început la data de 19 iunie 2009, până în prezent nefiind relevate aspecte care ar justifica concluzia depăşirii termenului rezonabil cu privire la durata în timp a măsurii arestării.
Prima instanţă corect nu a ignorat calitatea specială a inculpatului („profesia avută de către inculpat" - pag. 12 a încheierii), cea de inspector de poliţie. Această calitate, pe lângă consecinţele asupra posibilei încadrări juridice a faptelor presupus a fi fost săvârşite de inculpat, este totuşi, de necontestat, una dintre acele funcţii de autoritate judiciară de natură a justifica, cel puţin pentru o anumită durată, privarea de libertate aşa încât să nu fie pusă în discuţie încrederea societăţii cu privire la înfăptuirea justiţiei în astfel de cauze.
Împrejurările invocate de apărare (finalizarea urmări ni penale, situaţia familială a inculpatului, elementul subiectiv, inclusiv mobilul ori scopul faptelor presupus a fi fost săvârşite) nu sunt suficiente, deocamdată, să justifice adoptarea unei soluţii contrare celei dispuse de prima instanţă.
De altfel, însăşi existenţa art. 300/1 C. proc. pen. infirmă opinia apărării potrivit căreia odată cu finalizarea urmăririi penale nu se mai justifică menţinerea stării de arest a inculpatului.
Celelalte aspecte invocate de apărare, legate de elementele constitutive ale infracţiunii, depăşesc limitele investirii Înaltei Curţi prin prezentul recurs, urmând a fi supuse examinării instanţei de fond pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G. împotriva încheierii din 6 august 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1254/44/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 august 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2793/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2801/2009. Penal → |
|---|
