ICCJ. Decizia nr. 2997/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2997/2009
Dosar nr. 7446/1/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 4 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în Dosarul nr. 4878/3/2008 s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpaţilor B.I. şi B.M., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, verificând legalitatea arestării preventive a inculpaţilor, s-a constatat că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a acestora.
Împotriva Încheierii din 4 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii B.I. şi B.M., care, prin apărătorul desemnat din oficiu, au solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa penală nr. 545 din 15 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 4878/3/2008, au fost condamnaţi:
1. Inculpatul B.M. la o pedeapsă principală rezultantă de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 293 C. pen., toate cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
2. Inculpatul B.I. la o pedeapsă principală rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.
S-a reţinut că, în luna octombrie 2007, inculpatul B.M., atribuindu-şi o identitate falsă şi folosind acte falsificate, a încercat să vândă, în mod fraudulos, cu ajutorul coinculpatului B.I. şi a altor persoane, un teren situat în Bucureşti, în valoare de aproximativ 200.000 euro.
Împotriva hotărârii primei instanţe, au declarat apel inculpaţii B.I. şi B.M., apel care formează obiectul Dosarului nr. 4878/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
La termenul din 4 septembrie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv, Curtea de Apel Bucureşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpaţilor, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Cu privire la această dispoziţie a instanţei, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a existenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
În cauză, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa de apel a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept (art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.) care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte apreciază că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale, de importanţa relaţiilor sociale încălcate de inculpaţi, ce vizează patrimoniul persoanei, relaţii ce trebuie să se desfăşoare pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, de cuantumul prejudiciului, care se cifrează la suma de 200.000 euro, dar şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor (ambii nu aveau locuri de muncă, fiind cunoscuţi cu antecedente penale), lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Faptul că a fost pronunţată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumţia de nevinovăţie, limitarea libertăţii persoanei încadrându-se în dispoziţiile legii.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului referindu-se la „termenul rezonabil al duratei arestării preventive” îl raportează întotdeauna la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părţilor şi la diligenţele depuse de autorităţile judecătoreşti.
Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de inculpaţi şi martori, precum şi necesitatea administrării şi a altor probe cerute de părţi, Înalta Curte, constată că instanţa de fond a luat toate măsurile pentru judecarea cu celeritate a cauzei, critica vizând depăşirea termenului rezonabil în soluţionare fiind nefondată.
Toate aceste aspecte justifică dispoziţia instanţei de apel în sensul menţinerii arestării preventive, astfel că, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.I. şi B.M. împotriva Încheierii de şedinţă din 4 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 4878/3/2008 (1663/2009).
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii B.I. şi B.M. împotriva Încheierii de şedinţă din 4 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 4878/3/2008 (1663/2009).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 720/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 728/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
