ICCJ. Decizia nr. 3007/2009. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3007/2009
Dosar nr. 5562/2/2009
Şedinţa publică din 25 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa penală nr. 181 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins cererea formulată de condamnatul P.D., fiul lui V. şi T., născut la 25 ianuarie 1970, în localitatea Măstăcani, judeţul Galaţi, domiciliat în oraşul Constanţa, judeţul Constanţa, în prezent deţinut în Penitenciarul Galaţi, având ca obiect conversiunea condamnării, cu obligarea condamnatului la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, sub nr. 5562/2 din 17 iunie 2009, condamnatul P.D., în baza art. 144 lit. b) şi art. 146 din Legea nr. 302/2004 modificată, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună conversiunea pedepselor aplicate în baza sentinţei penale nr. 498/2005 pronunţată la data de 11 noiembrie 2005 de Curtea de Apel din Madrid.
În motivarea cererii a arătat că, potrivit Legii nr. 302/2004, instanţa poate să schimbe condamnarea printr-o hotărâre, înlocuind pedeapsa aplicată, operând conversiunea pedepselor, dacă infracţiunile pentru care numitul P.D. a fost condamnat în statul străin sunt încriminate şi de legislaţia română în vigoare. Toate infracţiunile pentru care a fost condamnat sunt încriminate de legislaţia penală română, iar, dacă ar fi fost judecat şi condamnat în România, în baza disp. art. 33 şi 34 C. pen., ar fi executat pedeapsa cea mai grea, şi nicidecum cumulul, conform art. 76 C. pen. al Spaniei, care implică să execute 20 de ani.
La prezenta cauză a fost ataşat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, nr. 6032/2/2007, precum şi dosarul instanţei de recurs cu acelaşi număr.
Analizând actele şi lucrările din dosar, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr. 160 din 29 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, s-a dispus recunoaşterea sentinţei penale nr. 498 din 11 noiembrie 2005 a Tribunalului Provincial din Madrid şi transferarea persoanei condamnate P.D. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare, deducându-se prevenţia de la 07 august 2004 la zi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana condamnată, susţinând că este nemulţumit de pedeapsa pe care o are de executat.
Prin Decizia nr. 179 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată, reţinându-se, în esenţă, că hotărârea atacată este legală şi temeinică, dispoziţiile de recunoaştere a sentinţei penale nr. 498/2005 a Tribunalului Provincial din Madrid, secţia a Vl-a şi de transfer al persoanei condamnate fiind în deplină concordanţă cu prevederile Legii nr. 302/2004, modificată.
Prima instanţă a mai reţinut că solicitarea de a se dispune schimbarea condamnării este neîntemeiată întrucât hotărârea prin care s-a dispus transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare - instanţa penală română optând pentru această procedură în condiţiile art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 - a rămas definitivă, în faza căii de atac a recursului antamându-se, inclusiv, cuantumul pedepsei pe care o are de executat condamnatul.
Or, hotărârile judecătoreşti definitive capătă autoritate de lucru judecat, putând fi puse în executare, în acest sens, în cauză fiind emis M.E.P.I. nr. 235 din 22 ianuarie 2008. A schimba hotărârea respectivă şi a dispune, ulterior, conversiunea condamnării şi, implicit, aplicarea unor alte pedepse, înseamnă a încălca principiul autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârile penale definitive şi care implică identitatea de persoane şi identitatea de obiect.
Dincolo de acest aspect, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 144 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, la cererea statului de condamnare, statul român este obligat să indice statului de condamnare, înainte de transferarea persoanei condamnate, care dintre cele două proceduri prevăzute la alin. (1) va fi urmată. Ori, este inadmisibil ca, după ce instanţa penală română a optat pentru una din proceduri şi a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, ulterior, să opteze pentru o procedură contrară, încălcând, astfel, atât opţiunea exprimată în art. 144 alin. (1) lit. a), cât şi caracterul definitiv al propriei hotărâri judecătoreşti.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că prevederile art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 - preluate integral din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate - se referă la ipoteza în care persoana condamnată, deja transferată pentru continuarea executării pedepsei, formulează, ulterior, o cerere de schimbare a condamnării într-o altă procedură de recunoaştere a hotărârii penale străine - fie, cea, iniţial, recunoscută, însă, modificată ulterior, urmare admiterii unei cereri de revizuire, fie, o altă hotărâre distinctă, pronunţată ulterior transferării persoanei condamnate, de o instanţă penală străină.
Pe de altă parte, art. 9 parag. 1 lit. b) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie1983 permite autorităţilor competente ale statului de executare să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat, înlocuind, astfel, sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.
Conform art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare şi nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Art. 10 parag. 1 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă ele din condamnare.
În consecinţă, conversiunea condamnării reprezintă o substituire a sancţiunii pronunţată de statul de condamnare, cu o sancţiune aleasă de statul de executare, când cele două legislaţii penale sunt extrem de diferite.
Având în vedere textele legale sus-menţionate, prima instanţă a constatat că durata pedepsei la care se referă art. 146 din Legea nr. 302/2004 trebuie raportată la maximul general al pedepsei prevăzut de art. 53 C. pen.
În cazul dublei incriminări - condiţie generală pentru transferarea persoanelor condamnate -, aceeaşi infracţiune săvârşită în străinătate de un cetăţean român, este susceptibilă de a fi sancţionată diferit de statul străin, potrivit principiului teritorialităţii legii penale şi de statul român, potrivit principiului personalităţii legii penale. Din acest punct de vedere, prima instanţă a constatat că persoana condamnată în afara ţării şi transferată pentru executarea pedepsei într-un penitenciar din România, execută pedeapsa ce i-a fost aplicată în statul de condamnare, fără a i se putea agrava, în vreun mod, situaţia, prin aplicarea legii penale române.
Este adevărat că, în sistemul nostru de drept substanţial penal, pentru infracţiunile concurente, se aplică principiul cumulului juridic, potrivit căruia va fi executată pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor, conform art. 34 C. pen., însă, chiar dacă modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante prin cumul aritmetic, potrivit căruia pedeapsa unică dispusă a fi executată este egală cu durata cumulată a pedepselor aplicate pentru fiecare infracţiune în parte, este incompatibilă cu legislaţia penală română, instanţa care realizează conversiunea condamnării nu poate să înlocuiască modul de stabilire a pedepsei rezultate prin cumul aritmetic cu cea rezultată prin cumul juridic, deoarece, ar însemna ca instanţele române să modifice pedeapsa aplicată în statul de condamnare, ceea ce este incompatibil cu dispoziţiile legale referitoare la conversiunea condamnării.
Nu în ultimul rând, prima instanţă a constatat că, de fapt, pedeapsa a fost aplicată de autorităţile judiciare spaniole tot urmare a unui cumul juridic, şi nu aritmetic.
Astfel, conform sentinţei nr. 498 din 11 noiembrie 2005 a Tribunalului Provincial din Madrid, depusă la fila nr. 39 şi urm. din dosarul parchetului, rezultă că persoanei condamnate P.D. i s-au aplicat pedepsele de 2 ani, 8 ani, 12 ani, 6 ani şi, respectiv, şase pedepse a câte 3 ani închisoare fiecare, iar dacă, potrivit legislaţiei statului de condamnare, pedeapsa ar fi fost aplicată prin cumul aritmetic, condamnatul ar fi trebuit să execute 46 de ani de închisoare.
În concret, potrivit legislaţiei statului spaniol - art. 76 C. pen. spaniol - perioada efectivă de condamnare la închisoare nu poate depăşi triplul perioadei pedepsei celei mai grele ce i-a fost aplicată, dându-se spre executare o pedeapsă de 20 de ani închisoare prin aplicarea, în mod evident, a sistemului cumulului juridic - aplicarea pedepsei celei mai grave, dintre cele stabilite pentru fiecare infracţiune, la care s-a adăugat un spor de pedeapsă.
A mai constatat că este evident că nu s-a avut în vedere sistemul cumulului aritmetic întrucât acesta presupune adunarea pedepselor stabilite pentru fiecare infracţiune din concurs şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor.
În raport de aceste considerente şi având în vedere textele de lege mai sus invocate, prima instanţă a respins cererea privind conversiunea condamnării.
2. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât cererea pe care a adresat-o instanţei a fost în mod greşit calificată ca fiind o conversiune a condamnării dispusă de instanţele din Spania, în loc de contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat.
În raport de dispoziţiile art. 144 şi 146 din Legea nr. 302/2004, modificată, instanţa de fond a reţinut în mod corect că obligaţia statului român, de a indica statului de condamnare care dintre cele două proceduri prevăzute la art. 144 alin. (1) va fi urmată, este anterioară transferării persoanei condamnate şi a fost respectată în speţă, din considerentele sentinţei penale nr. 160 din 29 august 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, reieşind că s-a optat pentru varianta transferului în vederea continuării executării pedepsei, condamnatul manifestându-şi acordul în acest sens la data de 28 ianuarie 2007.
Pe de altă parte, din examinarea practicalei sentinţei primei instanţe reiese că obiectul judecăţii l-a constituit cererea de conversiune a condamnării dispusă de statul spaniol, astfel că nu este întemeiată critica privind greşita calificare a cererii care ar fi fost, în realitate, o contestaţie la executare.
Totodată, nici solicitarea aferentă acestei critici, de a se casa sentinţa şi a se trimite spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de executare, nu este întemeiată, întrucât competenţa de a soluţiona incidentele la executare ulterioare recunoaşterii hotărârii străine se soluţionează de instanţa de executare determinată potrivit dispoziţiilor art. 418 C. proc. pen. În speţă, instanţa de executare este tribunalul – ca şi instanţă competentă să judece în primă instanţă infracţiunile corespondente în legislaţia română celor pentru petentul a fost condamnat în străinătate -, nicidecum curtea de apel, care este instanţa ce derulează procedura specială de recunoaştere a hotărârilor pronunţate în străinătate şi transferul condamnaţilor, potrivit dispoziţiilor art. 116 şi art. 129 din Legea nr. 302/2004.
În consecinţă, pentru aceste considerente, recursul declarat de condamnat urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul – condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul P.D. împotriva sentinţei penale nr. 181 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul condamnat să plătească statului suma de 280 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 80 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2345/2009. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 3020/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
