ICCJ. Decizia nr. 3054/2009. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3054/2009
Dosar nr. 7544/1/2009
Şedinţa publică din 30 septembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 septembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. 922/57/2009, s-a dispus, printre altele:
- menţinerea stării de arest a inculpaţilor D.D.V. şi S.O., în temeiul prevederilor art. 3002 C. proc. pen. combinat cu art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.;
- respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Alba Iulia, verificând starea de arest a inculpaţilor, a constatat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a acestora justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea şi urmarea faptelor pentru care au fost cercetaţi.
Totodată, s-a apreciat că este nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.D.V., întrucât nu s-au schimbat temeiurile legate de temerea că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea martorilor.
Împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul D.D.V. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive sau punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar, apreciind că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, întrucât ancheta penală a fost finalizată, a fost deja trimis în judecată, iar actele dosarului nu au evidenţiat date care să conducă la concluzia că ar încerca în vreun mod să zădărnicească aflarea adevărului.
Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul D.D.V. este nefondat.
Astfel, pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, se află spre soluţionare cauza penală privind pe inculpaţii D.D.V. şi S.O., trimişi în judecată, în stare de arest, prin Rechizitoriul nr. 111/P/2009 din 24 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Alba Iulia, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (inculpatul D.D.V. – două acte materiale) şi, respectiv, complicitate la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 (inculpatul S.O.).
În sarcina inculpatului D.D.V. s-a reţinut – prin actul de inculpare – faptul că, în calitatea sa de ofiţer de poliţie judiciară, în grad de subinspector la Serviciul Poliţiei Rutiere din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Alba, la data de 10 mai 2009, a pretins şi primit de la denunţătorul T.P. suma de 300 RON şi 2 miei, iar la data de 11 mai 2009 a pretins şi primit, prin interpusul S.O. (finul său), suma de 5.500 RON (echivalentul sumei de 1.300 euro), de la acelaşi denunţător, pentru a interveni atât pe lângă medicii din cadrul Serviciului de Medicină Legală Alba – pentru a obţine un rezultat al analizei toxicologico-alcoolemie favorabil denunţătorului T.P., de natură a nu atrage răspunderea penală a acestuia – cât şi pe lângă magistraţii procurori, învestiţi cu soluţionarea cauzei (Dosar nr. 993/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sebeş), pentru adoptarea unei soluţii favorabile, aceasta în contextul în care la data de 9 mai 2009, în timp ce se afla în exerciţiul funcţiunii, l-a depistat în trafic pe denunţătorul T.P., care conducea un autoturism pe drumul public Sebeş-Săsciori, sub influenţa băuturilor alcoolice.
La termenul din data de 22 septembrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, învestită cu soluţionarea cauzei privind pe inculpatul D.D.V., verificând starea de arest a acestuia, a menţinut-o, apreciind că subzistă în continuare temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri şi a respins, totodată, cererea inculpatului de punere în libertate provizorie sub control judiciar, pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Criticile formulate de inculpatul recurent D.D.V. cu privire la modul de soluţionare a cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Din conţinutul încheierii recurate rezultă că prima instanţă a examinat în cadrul procedurii reglementate în art. 1608 C. proc. pen., îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 1606 alin. (1) şi (2) şi art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, constatând că aceasta conţine numele, prenumele, domiciliul şi calitatea persoanei care a făcut-o, menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii, precum şi faptul că pentru infracţiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecăţii legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Totodată, condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., care vizează temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, au fost examinate de către prima instanţă, apărătorul ales al inculpatului recurent punând concluzii atât cu privire la condiţiile de admisibilitate, cât şi cu privire la cele referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Prima instanţă, constatând că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., respectiv că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea zădărnici aflarea adevărului, prin influenţarea martorilor, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpatul D.D.V.
Cu privire la dispoziţia primei instanţe privind menţinerea stării de arest a aceluiaşi inculpat, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1 din Convenţie.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectarea, deopotrivă, atât a dispoziţiilor cuprinse în legea internă, cât şi a existenţelor ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive”.
În cauză, instanţa de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. – care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Aşa cum rezultă din coroborarea proceselor-verbale de transcriere a interceptărilor autorizate, cu depoziţiile martorilor T.P., A.N. şi S.N. şi cu declaraţiile inculpatului S.O., în cauză există indicii puternice care conduc la o presupunere rezonabilă asupra obiectivităţii şi temeiniciei acuzaţiilor aduse inculpatului, astfel încât, în mod justificat, prima instanţă a apreciat că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică.
Aprecierea acestui pericol, fără a fi indisolubil legată de o examinare a gravităţii faptelor, gravitate incontestabilă, nu poate fi totuşi disociată de aspectele ce ţin de pericolul social concret al acuzaţiilor aduse, de rezonanţa socială pe care săvârşirea acestor fapte a generat-o, de modalitatea concretă în care inculpatul se presupune că a acţionat, precum şi de necesitatea ocrotirii unui interes primordial, de ordine publică.
Existenţa unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea de către inculpat a unor fapte de corupţie, fapte care au luat amploare deosebită în societatea actuală, funcţia pe care inculpatul D.D.V. o deţine şi exigenţele cărora acesta se impunea să se supună prin prisma poziţiei sale de apărător al legii, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, căreia i se induce ideea şi convingerea că există posibilitatea eludării unei sancţiuni penale, în schimbul oferirii de avantaje patrimoniale celor direct implicaţi în înfăptuirea justiţiei (procuror), justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Înalta Curte reţine că, prin deosebita lor gravitate şi reacţia publicului faţă de săvârşirea lor, anumite infracţiuni, cum sunt infracţiunile reţinute în speţa de faţă, pot produce o anumită „tulburare socială”, de natură a justifica o detenţie provizorie pe o anumită perioadă de timp.
Aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franţei).
Justeţea aprecierilor primei instanţe rezidă şi în aceea că, deşi a luat în considerare elemente de circumstanţiere, relevante pentru inculpat, a acordat însă, în mod corect, o pondere semnificativă naturii activităţii infracţionale a acestuia, condiţiilor concrete în care inculpatul a acţionat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanţei, precum şi prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte constată că au fost respectate şi dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la „termenul rezonabil al duratei arestării preventive”, îl raportează întotdeauna la complexitatea cauzei, atitudinea procesuală a părţilor şi la diligenţele depuse de autorităţile judecătoreşti.
Având în vedere complexitatea cauzei, numărul mare de martori, precum şi necesitatea administrării şi a altor probe cerute de părţi, Înalta Curte, constată că instanţa de fond a luat toate măsurile pentru judecarea cu celeritate a cauzei, critica vizând depăşirea termenului rezonabil în soluţionare fiind nefondată.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.V. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 922/57/2009.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.V. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 922/57/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1711/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3055/2009. Penal → |
|---|
