ICCJ. Decizia nr. 3138/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3138/2009
Dosar nr. 7706/1/200.
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 23 septembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 5797/2/2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a menţinut măsura arestării preventive, luată faţă de inculpaţii A.F., în prezent deţinut în arestul DGPMB în baza mandatului de arestare preventivă nr. 2 UP din 28 februarie 2008 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi Z.P.M., deţinut în arestul DGPMB în baza mandatului de arestare preventivă nr. 3UP din 28 februarie 2008, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 3002 C. proc. pen. cu referire la art. 160 lit. b) alin. (3) C. proc. pen.
Totodată, pe fondul cauzei s-a acordat termen de judecată la data de 21 octombrie 2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Inculpaţii A.F. şi Z.P.M. au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. 58/D/P/2009 din data de 22 iunie 2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.I.I.C.O.T., în stare de arest preventiv, primul pentru săvârşirea infracţiunii de trădare prin transmiterea de secrete, prevăzută de art. 157 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), iar al doilea inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de spionaj, prevăzută de art. 159 raportat la art. 157 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) raportat la art. 172 alin. (2) C. pen.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă, impun în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura arestării preventive fiind dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, motivele avute în vedere la luarea acestei măsuri preventive subzistând în continuare, nu s-au schimbat şi impun menţinerea în stare de arest preventiv a inculpaţilor, a căror stare de libertate, în raport de natura infracţiunilor reţinute în sarcina lor, reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că există la dosar probe şi indicii temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi sunt întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei cât şi sub aspectul pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpaţilor, pericol evidenţiat de natura şi gravitatea faptelor comise, de calitatea în care inculpaţii au comis faptele (A.F. având calitatea de subofiţer în cadrul Ministerului Apărării).
Prima instanţă a concluzionat, faţă de aspectele expuse, că prin activitatea infracţională desfăşurată de cei doi inculpaţi a fost pusă în pericol siguranţa naţională a României într-o perioadă mare de timp, motiv pentru care nu se impune, pentru acest moment procesual, lăsarea în libertate a celor doi inculpaţi.
Împotriva acestei hotărâri inculpaţii au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Astfel, s-a învederat că instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că nu a verificat din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. Sub aspectul netemeiniciei inculpaţii au susţinut că nicio probă din dosar nu relevă că lăsarea în libertate ar reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi nici că ar afecta buna desfăşurare a procesului.
Recursurile nu sunt fondate.
Primul motiv de recurs, ce vizează nelegalitatea încheierii atacată a fost analizat de instanţa de fond şi corect a fost respinsă excepţia nelegalei sesizări a instanţei pe considerentul că actul de sesizare a instanţei, conform art. 264 C. proc. pen., îl reprezintă rechizitoriul, iar la termenul de judecată din 23 septembrie 2009 s-a pus în discuţie, din oficiu, doar legalitatea şi temeinicia arestării preventive în conformitate cu art. 3002 C. proc. pen.
Pe lângă considerentele arătate, sub acest aspect, mai sunt de făcut următoarele precizări:
Instanţa de judecată fiind sesizată, în principal, prin rechizitoriul procurorului, competenţa este determinată de încadrarea juridică dată faptei prin acest act de dispoziţie al procurorului.
Adoptând sistemul determinării competenţei materiale prin criterii obiective, înseamnă că procurorul sesizează acea instanţă de judecată care are competenţa de a judeca în funcţie de infracţiunea la care se referă rechizitoriul.
Or, infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată cei doi inculpaţi, se judecă în primă instanţă de curtea de apel [art. 281 lit. a) C. proc. pen.].
Potrivit art. 300 C. proc. pen., la prima înfăţişare, instanţa este datoare să verifice regularitatea actului de sesizare, inclusiv a competenţei sale de a judeca acea cauză. Întrucât curtea de apel era competentă să judece infracţiunile prevăzute de art. 157 alin. (1) şi (2) C. pen., respectiv art. 159 raportat la art. 157 şi art. 172 C. pen., corect a fost verificată legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Pe de altă parte, rechizitoriul întocmit corespunde cerinţelor art. 264 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 din OUG nr. 60/2006 publicat în M.Of., Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, fiind verificat în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 508/2004 sub aspectul legalităţii şi temeinicie, de către procurorul şef de direcţie, respectându-se Decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, excepţia nelegalei sesizări a instanţei invocată de inculpaţi nu este fondată astfel că primul motiv de recurs va fi respins.
Şi al doilea motiv de recurs nu este fondat.
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive".
În cauză, instanţa de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept, art. 148 lit. f) C. proc. pen., care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a infracţiunilor, corelat cu natura relaţiilor sociale lezate, apreciază că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică.
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., nu se confundă cu pericolul social al faptei, ca trăsătură a infracţiunii, având un sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă deosebită a faptei în rândul colectivităţii, de natură a stimula temerea că împotriva unor persoane periculoase organele judiciare nu au reacţionat eficient.
Totuşi nu se poate face abstracţie, în cadrul analizei asupra menţinerii detenţiei provizorii, de gravitatea concretă a faptelor săvârşite după cum nu se poate ignora nici faptul că, în cazul unor infracţiuni grave, cum sunt cele reţinute în sarcina inculpaţilor recurenţi, pericolul concret pentru ordinea publică subzistă chiar dacă detenţia preventivă se prelungeşte în timp.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de fond a menţinut justificat starea de arest a inculpaţilor, motiv pentru care recursurile declarate vor fi respinse, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii A.F. şi Z.P.M. împotriva încheierii din 23 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 5797/2/2009.
Obligă recurentul inculpat A.F. să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Obligă recurentul inculpat Z.P.M. să plătească statului suma de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3117/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4280/2009. Penal. Menţinere măsură de... → |
|---|
