ICCJ. Decizia nr. 3159/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3159/2009
Dosar nr. 2741/1/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 12/F din 4 februarie 2009 Curtea de Apel Braşov - secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică, pentru inculpatul P.G., născut în judeţul Maramureş, fiul lui P. şi P., fost notar public, domiciliat în Timişoara, str. C. judeţul Timiş, din infracţiunea de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. şi în temeiul acestui text de lege condamnă pe inculpat la 3 luni închisoare
În temeiul art. 81 C. pen. suspendă executarea pedepsei, iar în temeiul art. 82 C. pen. fixează un termen de încercare de 2 ani şi 3 luni. Face aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) cu privire la pedeapsa accesorie.
Pune în vedere inculpatului prevederile art. 83 C. pen.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen. achită pe inculpatul B.M., fiul lui F. şi L., născut în judeţul Alba, avocat, domiciliat în Timişoara, str. P.Ş. pentru infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen. achită pe inculpatul B.M. pentru infracţiunile prevăzute de art. 25 C. pen., raportat la art. 293 alin. (1) C. pen. şi de art. 25 C. pen., raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), deoarece faptele nu există.
Constată că în cauză nici o persoană nu s-a constituit parte civilă şi nici parte vătămată.
În temeiul art. 14 alin. (3) lit. a) şi art. 348 C. proc. pen., dispune desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 2 din 26 aprilie 2001, la Biroul Notarial al inculpatul P., privind imobilul situat în Timişoara, str. M., înscris în CF X Timişoara, nr. top X1 şi restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestui act.
În temeiul art. 189 şi art. 191 C. proc. pen., obligă pe inculpatul P.G. la 700 RON cheltuieli judiciare către stat.
În esenţă s-a reţinut că inculpatul B.M. în calitate de avocat a introdus acţiunea şi a desfăşurat procesul civil având reprezentarea că demersurile sale sunt legale. Cum nu s-a dovedit că el ar fi semnat în fals acţiunea, că ar fi folosit înscrisul sub semnătură privată ştiind că este falsificat, nu se poate reţine infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals şi cu privire la cel de-al doilea act material s-a apreciat că după promovarea acţiunii în revendicare, când a aflat că reclamantele au decedat, nu s-a mai prezentat la instanţă şi nici nu şi-a depus delegaţie de asistenţă judiciară, procesul civil nemafinalizându-se urmare şi intervenţiei rudelor reclamanţilor.
Cum inculpatul B.M. nu a fost prezent la cabinetul notarului cu ocazia perfectării actului de vânzare-cumpărare şi nici nu s-a făcut dovada determinării a două persoane neidentificate să se prezinte drept vânzători ori determinarea inculpatului P.G. să întocmească o încheiere de autentificare cu date false, s-a apreciat că fapta nu există.
Referitor la inculpatul P.G. s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că acesta ar fi trecut cu intenţie date false în încheierea notarială şi nici că ar fi omis cu ştiinţă să treacă datele reale în mod complet. Cum însă încheierea notarială conţine şi date nereale s-a apreciat că fapta sa ar întruni totuşi elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) şi pe cale de consecinţă s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 782 din 26 aprilie 2001, restabilindu-se situaţia anterioară.
În termen legal, atât parchetul cât şi inculpatul P.G. au exercitat calea ordinară de atac a recursului criticând hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel:
- parchetul critică greşita aplicare a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., în sensul că notarului îi incumbă infracţiunea prev.de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), iar inculpatul - avocat B.M. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 25 raportat la art. 293 alin. (1) C. pen., art. 25 raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi art. 290 C. pen., consideră că sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 17 - 18 C. proc. pen.;
- inculpatul P.G. nu şi-a motivat în scris recursul, solicitând cu ocazia judecăţii, încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., intervenind prescripţia răspunderii penale. Oral, cu ocazia judecăţii fondului recursului, avocatul din oficiu al inculpatului a invocat în principal achitarea inculpatului pentru inexistenţa faptei, invocând cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Examinând criticile în raport cu actele şi lucrările cauzei, hotărârea atacată cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru intervenţia prescripţiei speciale a răspunderii penale a inculpaţilor, urmare extinderii efectului recursului şi asupra inculpatului B.M., conform dispoziţiilor art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile existenţei infracţiunilor imputate în sarcina inculpaţilor.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara din 24 noiembrie 2003 a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.G. sub aspectul infracţiunii prev. de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fapte comise la data de 26 aprilie 2001) şi a inculpatul B.M. sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), (fapte din 17 martie 2000 şi 20 martie 2000), art. 25 raportat la art. 293 alin. (1) C. pen. (fapta din 26 aprilie 2001), art. 25 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. (fapta din 26 aprilie 2001).
Soluţia Curţii de Apel Braşov este nelegală şi netemeinică, interpretând probele aceasta a săvârşit o gravă eroare de fapt.
Astfel nu a avut în vedere că inculpatul B.M. - aşa cum a recunoscut şi cu ocazia audierii sale în dosarul de fond - s-a ocupat efectiv de vânzarea imobilului, el cunoscând pe cumpărătorii imobilului L.A. cât şi pe S.A., de la care a aflat că nu se află în vreun grad de rudenie cu numitul T.I.
De altfel, inculpatul B.M. s-a ocupat de revendicarea imobilului fără a solicita numitului T.I. mandat special din partea proprietarilor adevăraţi ai imobilelor, fiind elementar că procura ar fi fost primul act pe care trebuia să-l solicite de la pretinsul intermediar. Cu toate acestea, a întocmit acţiunea în revendicare şi tot contrar oricărui principiu de drept şi normă de deontologie a profesiei de avocat, i-ar fi înmânat pretinsului T.I. cererea de chemare în judecată care i-ar fi fost adusă semnată de către adevăraţii proprietari, tot de acelaşi pretins personaj T.I.
Interesul său direct în admiterea acţiunii civile îl constituie şi aspectul că deşi nu avea delegaţie, a fost prezent la efectuarea expertizei, el plătind şi onorariul expertului judiciar.
Tot el a fost acela care a indicat domiciliul ales al reclamanţilor la cunoştinţa sa mai veche R.C. şi nu la cabinetul său de avocatură sau la domiciliul pretinsului nepot al acestora, T.I.
Câştigând procesul civil, tot inculpatul s-a ocupat de intabulare, susţinând că a aflat ulterior de înstrăinarea acestuia, la cca. 2 ani de zile. Nimeni însă nu l-a întrebat cum a aflat acest aspect.
Apoi inculpatul a pornit un alt proces, cu acelaşi obiect, pentru terenul învecinat cu primul, în absolut aceleaşi condiţii, fără procură pentru pretinsul T.I., fără delegaţie avocaţială şi prezent fiind la expertiza tehnico-judiciară de identificare a imobilului.
Aflând însă că în dosar s-a depus o cerere de către o rudă O.C. din Reşiţa a adevăraţilor proprietari care se aflau în Germania, inculpatul nu a mai avut curajul să se prezinte în faţa instanţei de judecată.
Nu lipsit de relevanţă juridică în favoarea ideii că nu a existat nici un personaj cu numele de T.I. o constituie şi aspectul că în prima declaraţie dată la poliţie, inculpatul nu a menţionat nici un indiciu despre acesta (anul 2003) însă subit, ulterior, şi-a amintit de existenţa acestuia, propunând martori pro-causa care au descris o fizionomie a unui bărbat conform celor indicate de el în depoziţia din faţa procurorului.
Cum încă din ianuarie 2001 moştenitorii S.H. din Germania sesizase organul de urmărire penală cu faptul că persoane necunoscute revendicaseră terenurile mamei sale S.K. şi mătuşii sale O.A., inculpatul şi-a înscenat o pretinsă dispariţie a plasei cu documentele cabinetului de avocatură pe anii 1998 - 2001 din sediul Poştei Mari din Timiş, în condiţiile în care susţine că geanta diplomat nu i-a fost sustrasă. Şi mai mult, nu zilnic, avocaţii umblă cu documentele cabinetului, fiind de altfel de neînchipuit că activitatea pe 4 ani încăpea într-o plasă. A depus reclamaţia cu pretinsul furt pentru a putea justifica inexistenţa unor delegaţii avocaţiale, copii de pe acţiuni şi documente care eventual ar fi stat la baza acestora. Este îndeobşte cunoscut că orice hoţ ar fi văzut că plasa nu prezintă importanţă, conţinutul cu hârtiile fiind evidente, în timp ce o geantă diplomat este mult mai atractivă pentru asemenea categorie de persoane.
Inculpatul era la curent cu sesizarea depusă la organele de poliţie, fiind audiat în respectiva cauză la data de 22 noiembrie 2001.
La cca. un an după sesizarea organelor de poliţie, reprezentanta petentului S.H. din Germania, martora O.C. arată că la organele de poliţie, inculpatul B.M. a solicitat să fie pus în legătură cu proprietarul terenului pentru a-l cumpăra, afirmând că el este „reprezentantul unor persoane sus puse”. A insistat telefonic şi ulterior în cumpărarea terenului, fiind refuzat categoric de către martoră.
Acest aspect denotă fără putinţă de tăgadă interesul personal manifest al inculpatului pentru cele două terenuri alăturate şi plăsmuirea acţiunilor în revendicare pentru obţinerea proprietăţii acestora, crezând că nimeni din familiile proprietarilor nu mai trăieşte.
Martora R.C. la care s-a indicat adresa de citare a reclamanţilor decedate recunoaşte că-l cunoaşte pe inculpatul B.M. de mulţi ani şi nu a putut justifica de ce procedura de citare s-a realizat la domiciliul ei.
Expertul judiciar L.L.I. arată că deşi a citat reclamantul, la expertiză s-a prezentat din partea lor, inculpatul B.M.
Sunt neverosibile depoziţiile martorilor propuşi de către inculpatul B.M. cu privire la existenţa personajului pe nume T.I., (M.S., L.P.A., C.D.), fiind greu de acceptat că persoane simple, particulare, prezente la cabinetul de avocatură, după un interval de timp de mai bine de 5 ani, pot descrie în amănunţime discuţiile purtate între avocat şi un alt client şi cu atât mai mult, să-l descrie pe acesta din urmă, preocupaţi fiind de problemele lor juridice pentru care se şi aflau la cabinet.
Cu privire la aspectul că inculpatul B.M. s-a preocupat personal de terenurile respective este şi faptul că secretara biroului notarial, pe nume T.M. a arătat că a menţionat pe acte „Av.B.” pentru că el trebuia să ridice documentele.
Aceasta fiind interpretarea probelor cauzei, pe lângă cele indicate în motivele de recurs ale parchetului, reiese mai presus de orice îndoială că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată.
Referitor la notarul public P.G. este de subliniat că de asemenea, instanţa de fond a interpretat eronat probele, acesta săvârşind infracţiunea de fals intelectual şi nu de neglijenţă în serviciu, fiind de neadmis că a acceptat să consemneze seriile unor acte de identitate care nu aparţineau proprietarilor vânzători decedaţi încă din anul 1986, acceptând datele martorilor A.E.E. şi D.H.A., fără nicio legătură cu actul de vânzare-cumpărare, care-şi pierduseră anterior documentele de identitate.
Este de neconceput că inculpatul P.G. care a acceptat prezentarea în faţa sa a altor persoane decât cele din cărţile de identitate nu ar fi săvârşit fapta de fals intelectual cu intenţie directă ci din culpă.
Filiera tip suveică „a spălării” imobilelor deţinute ilegal o constituie vânzarea şi revânzarea în timp record, de nu mai puţin de 4 persoane.
În raport cu argumentele enumerate, la care se adaugă cele din motivele de recurs, urmează a se reţine faptele inculpaţilor întocmai ca şi în actul de sesizare a instanţei.
Art. 124 C. pen. care reglementează instituţia prescripţiei speciale arată că prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut de art. 122 este depăşit cu încă jumătate.
Infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. are o pedeapsă de maxim 2 ani sau amendă.
Falsul privind identitatea are o sancţiune de maximum 3 ani şi falsul intelectual o pedeapsă de maximum 5 ani.
În raport cu datele săvârşirii infracţiunilor (art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) (fapta de la data de 26 aprilie 2001), prescripţia specială s-a împlinit la data de 25 octombrie 2008; art. 290 C. pen., ultima faptă la data de 20 martie 2000, termenul s-a împlinit la 19 septembrie 2007; art. 293 alin. (1) C. pen. - faptă la 26 aprilie 2001, prescripţia s-a împlinit la 25 octombrie 2008.
Susţinerile privind întreruperea cursului prescripţiei nu pot fi împărtăşite, Decretul nr. 167/1958 prevăzând numai două situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei, care nu sunt incidente în cauză.
Împrejurarea că au fost ridicate şi soluţionate trei excepţii de neconstituţionalitate nu înseamnă că trebuie extinse situaţiile de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată prin Decretul nr. 167/1958, Codul de procedură penală arătând explicit că se suspendă judecata (art. 303 alin. (6) C. proc. pen.).
De altfel, legiuitorul prin art. 124 C. pen. a înţeles să sancţioneze tergiversarea soluţionării unei cauze penale şi oricâte întreruperi ar interveni dacă se ajunge la trecerea unui interval de timp de până la încă jumătate din termenul legal, tocmai pentru a nu prelungi la nesfârşit existenţa raporturilor de drept procesual penal, răspunderea penală se prescrie.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursurile fiind întemeiate, vor fi admise şi cu ocazia rejudecării, procesul penal va fi încetat în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., operând prescripţia răspunderii penale.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi de inculpatul P.G. împotriva Sentinţei penale nr. 12/F din 4 februarie 2008 a Curţii de Apel Braşov - secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond, încetează procesul penal privind pe inculpaţii P.G. şi B.M. sub aspectul infracţiunilor deduse judecăţii, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 556/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 566/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
