ICCJ. Decizia nr. 3388/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3388/2009

Dosar nr. 699/46/2009

Şedinţa publică din 22 octombrie 2009

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 58/F de la 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 699/46/2009, în baza art. 278¹ alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petiţionara I.E. împotriva Rezoluţiilor nr. 175/P/2008 din 26 februarie 2009 şi respectiv 273/II/2/2009 din 22 aprilie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi s-au menţinut rezoluţiile atacate.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată petiţionara la 100 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la data de 26 martie 2008, petiţionara I.E. a formulat plângere penală împotriva procurorilor care au dat soluţiile de netrimitere în judecată şi respectiv au confirmat aceste soluţii în Dosarul nr. 78/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi, în care fuseseră cercetate persoanele care au pătruns fără drept în livada ce-i aparţinea şi au tăiat şi sustras mai mulţi pomi, precum şi împotriva primului procuror care a confirmat soluţia menţionată.

Pentru Dosarul nr. 78/P/2003 soluţionat, iniţial, prin Rezoluţia din 27 februarie 2003, prin scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului P.B.G., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 208 C. pen. s-a dispus, prin Sentinţa penală nr. 83 din 22 martie 2005 a Judecătoriei Brezoi, rămasă definitivă, restituirea cauzei la parchet, pentru a completa cercetările şi faţă de H.G. şi G.G., pentru infracţiunile de tăiere şi sustragere de pomi fructiferi şi alţi arbori, în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 11/1974, modificată prin Legea nr. 348/2003.

Prin Ordonanţa din 1 noiembrie 2005, procurorul N.P. a dispus din nou scoaterea de sub urmărire penală faţă de cei trei învinuiţi, pentru infracţiunile prevăzute de art. 44 din Legea nr. 348/2003 şi art. 21 din Legea nr. 11/1974, iar pentru învinuitul P.B.G. şi pentru infracţiunea de furt calificat.

Pentru a ajunge la această soluţie, procurorul a reţinut că învinuitul P.B., în calitatea de moştenitor al defunctei P.V., ce avea acte primare pentru teren livadă neproductivă a acţionat fără intenţia de a fura şi faţă de faptul că a beneficiat de aprobarea Primăriei Brezoi, urmare cererii sale nr. 5215 din 26 iulie 2002, de a curăţa terenul de vegetaţia pomicolă şi forestieră căzută după furtună, printre care şi 5 meri şi 2 nuci, nu se poate reţine nici tăierea fără drept a arborilor menţionaţi.

Ceilalţi doi învinuiţi G.G. şi H.G. nu cunoşteau situaţia juridică a terenului, fiind doar angajaţi pentru tăierea arborilor scoşi din rădăcini.

Prin Ordonanţa nr. 371/II/2/2007, primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi, P.E.D., a respins plângerea petiţionarei, ca nefondată, după ce, urmare parcurgerii tuturor gradelor procesuale în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen., prin Decizia nr. 493/R din 11 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a dispus casarea în totalitate a Deciziei penale nr. 95/A din 23 mai 2007 (prin care se dispusese condamnarea inculpatului P.B.G. Radu, pentru infracţiunea prevăzută de art. 208, 209 alin. (1) lit. a) C. pen. şi fuseseră achitaţi inculpaţii H.G. şi G.G., pentru aceeaşi infracţiune) şi soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului din 1 noiembrie 2005, de către primul procuror al parchetului.

Prin aceeaşi ordonanţă, primul procuror a dispus, din nou, scoaterea de sub urmărire penală a numitului P.B.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. şi neînceperea urmăririi penale faţă de toţi cei trei făptuitori pentru infracţiunile prevăzute de art. 44 din Legea nr. 348/2003 şi art. 21 din Legea nr. 11/1974, deoarece s-a constatat că în cauză fusese începută urmărirea penală doar pentru infracţiunea de furt faţă de învinuitul P. şi nu dispusese niciodată începerea urmăririi penale pentru infracţiunile din legile speciale.

Cercetându-i pe cei doi procurori în Dosarul 175/P/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti a reţinut că nu există date sau indicii în sensul că cei doi magistraţi şi-ar fi încălcat în vreun mod atribuţiile de serviciu sau că ar fi consemnat împrejurări necorespunzătoare adevărului în cuprinsul actelor procesuale, iar aspectele de fond ce ţin de temeinicia soluţiei pot fi controlate numai pe calea controlului ierarhic de către procurorii superiori sau pe calea plângerii la instanţa de judecată.

Plângerea petiţionarei împotriva acestei rezoluţii formulată la data de 1 aprilie 2009, a fost respinsă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin Rezoluţia nr. 273/II/2/2009 din 22 aprilie 2009.

La data de 27 mai 2009, petiţionara a formulat plângere împotriva celor două rezoluţii la Curtea de Apel Piteşti, invocând, în esenţă, faptul că procurorul I.M., care a soluţionat plângerea, se regăsea în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen., deoarece a fost o perioadă de mai ani procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, fiind în relaţii foarte apropiate cu cei doi magistraţi cercetaţi în cauză, că rezoluţia de neîncepere nu răspunde decât parţial plângerii petiţionarei, deoarece a invocat două situaţii de care era nemulţumită, doar una fiind abuzul în serviciu săvârşit de cei doi magistraţi în Dosarul nr. 78/P/2003, şi 25/II/2/2003, cealaltă situaţie referindu-se la încălcarea cu bună ştiinţă a principiului non bis in idem, în Dosarul nr. 1324/P/2007 al aceluiaşi parchet.

În ce priveşte cel de-al doilea dosar, petiţionara a sesizat faptul că ambii magistraţi ar fi săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece, la plângerea părţii vătămate L.M., după ce anterior se mai dispuseseră soluţii de netrimitere în judecată faţă de expertul S.I., au dispus aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ care, în sine, dar şi prin motivarea rezoluţiei, recunoaşte existenţa vinovăţiei. Urmare acestei soluţii a fost sesizată Judecătoria Brezoi pentru anularea menţiunilor false din expertiză, ajungându-se practic la posibilitatea desfiinţării unor hotărâri definitive şi irevocabile.

Analizând actele şi lucrările existente în dosarul de urmărire penală, precum şi înscrisurile prezentate de parte, în faţa instanţei de judecată s-a constatat că plângerea petiţionarei este nefondată.

Din succesiunea rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorilor şi ţinând seama de soluţiile pronunţate de către instanţele de judecată în procedura prevăzută de art. 278¹ C. proc. pen., curtea de apel a apreciat că toate soluţiile procurorilor au fost supuse unui control judecătoresc efectiv care a condus, într-o anume etapă, inclusiv la condamnarea penală a persoanei care a luat de pe terenul petiţionarei pomii fructiferi.

Analiza de temeinicie şi legalitate a soluţiilor adoptate de procuror trebuie să se facă numai pe calea controlului ierarhic, precum şi a controlului judecătorului în proceduri instituite de lege, câtă vreme nu există niciun indiciu în sensul încălcării grave şi cu intenţie de a prejudicia a normelor procedurale de către procurori.

În condiţiile în care P.B.G.R. a avut, iniţial, Ordinul nr. 230 din 20 noiembrie 1999 al prefectului, care îi atribuia teren în acel punct şi deţinea acte primare de proprietate, adoptarea unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală faţă de acesta, respectiv confirmarea acestei soluţii şi apoi adoptarea din nou a aceleiaşi soluţii de către primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi, cu motivarea lipsei intenţiei directe, infracţionale, nu poate fi interpretată ca infracţiune.

De altfel, şi judecătorul care a pronunţat Sentinţa penală nr. 35 din 18 martie 2008, a menţinut Ordonanţa procurorului din 1 noiembrie 2005 din Dosarul nr. 78/P/2003, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa nr. 371/II/2/2007 din 19 octombrie 2007, reţinând că infracţiunile prevăzute în legea specială constituie în prezent contravenţie, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de furt, s-a reţinut că între învinuitul P.B.G.R. şi petiţionară există litigii legate de dreptul de proprietate şi că nu doar acesta a avut reprezentarea că este proprietar al terenului, ci şi reprezentanţii Primăriei oraşului Brezoi, care i-au eliberat adeverinţa prin care aprobau curăţarea terenului de pomi dezrădăcinaţi urmare furtunii.

Instanţa de recurs a casat această sentinţă şi a aplicat o sancţiune administrativă învinuitului P.B.G.R., pentru infracţiunea de furt calificat, ceea ce înseamnă că, în final, petiţionara a dovedit în justiţie temeinicia susţinerilor sale.

Tocmai eficienţa acestui control judecătoresc a dovedit că acestui tip de verificare trebuie supusă activitatea procurorului, simpla neadoptare a unei soluţii dorită de părţi sau chiar care ar putea fi dată pe baza probelor dosarului, dar cu interpretarea anumitor aspecte, în sensul dubiului care-i profită persoanei acuzate, neputând constitui infracţiune.

Este adevărat că, iniţial, prin rezoluţia din 26 februarie 2009 nu s-a răspuns în mod expres petiţionarei, în ceea ce priveşte acuzaţiile de abuz în serviciu presupus a fi săvârşite în Dosarul nr. 1324/P/2007, însă, raţiunile pentru care s-a adoptat soluţia faţă de cei doi procurori sunt identice, deoarece şi în dosarul menţionat soluţia s-a bazat pe probele existente şi pe convingerea magistratului care a dispus sancţionarea administrativă a expertului.

Acuzaţia de nerespectare a principiului non bis in idem nu are niciun fundament juridic. Chiar dacă anterior faţă de acelaşi expert se adoptaseră soluţii de neîncepere a urmăririi penale, chiar art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen., permite, inclusiv pentru situaţia în care printr-o hotărâre definitivă s-a confirmat o soluţie de netrimitere în judecată, redeschiderea urmăririi penale sau, după caz, începerea urmăririi penale dacă se descoperă fapte sau împrejurări noi necunoscute organului de urmărire penală, la momentul soluţionării cauzei.

Ordonanţa nr. 1324/P/2007 din 10 februarie 2009 este, de asemenea, supusă controlului procurorului ierarhic superior şi controlului judecătorului pe calea plângerii împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, la cererea oricărei persoane interesate, astfel încât în mod corect procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, prin Rezoluţia nr. 273/II/2/2009 din 22 aprilie 2009, a apreciat că activitatea procurorului şi soluţia sunt supuse unei verificări de fond care poate conduce la desfiinţare acesteia, fără ca fapte procurorului să constituie infracţiune.

În ce priveşte incompatibilitatea procurorului care a soluţionat Dosarul nr. 175/P/2008, aşa cum corect a reţinut şi procurorul general, nu se regăseşte în cauză niciuna dintre situaţiile de incompatibilitate, simpla colegialitate, la un moment dat, al începutului carierei acestuia cu procurori de la Parchetul Brezoi sau Horezu, neputând să-l înlăture de la soluţionarea cauzei, deoarece textul invocat de petiţionară are în vedere un interes personal al procurorului în soluţionarea cauzei într-un anume fel, interes care nu a putut fi dovedit în cauză.

Faţă de toate aceste considerente, curtea de apel a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarei şi a obligat-o pe aceasta la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat, în termenul legal, recurs petiţionara I.E., criticând-o, arătând în scris că în cele două cazuri semnalate, ca proprietar ce deţine acte de proprietate autentice ce nu au fost luate în seamă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, iar pentru cel de-al doilea semnalat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, de asemenea, nu s-au avut în vedere actele din dosarul menţionat. De asemenea, recurenta petiţionară a menţionat că au fost date o serie de ordonanţe contradictorii de către acelaşi procuror de la Parchetul Brezoi ce a acţionat nelegal şi în primul caz şi deşi existau acte autentice de proprietate nu s-a dorit judecarea acestuia. În cel de-al doilea caz s-a propus de Parchetul Brezoi o expertiză, unde s-a propus o expertă care probabil fiind cunoscută a executat o lucrare, dar care Parchetul Brezoi, prin acelaşi procuror a luat-o ca fiind bună, cerând anularea hotărârilor soluţionate în prealabil irevocabile, iar peste aceste acte la Curtea de Apel Piteşti s-a dat o soluţie contrarie cu actele din dosar şi realitatea.

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 29900 la 8 septembrie 2009, aflate la filele 10 - 15 dosarul Înaltei Curţi, motivele de recurs dezvoltate în scris.

Astfel, recurenta petiţionară consideră că sentinţa recurată este nelegală şi netemeinică, deoarece prima instanţă a apreciat superficial şi neobiectiv temeiurile de drept şi de fapt ale plângerii, iar argumentele sentinţei sunt contradictorii şi lipsite de coerenţă.

Recurenta petiţionară a arătat că în plângerea formulată a invocat abuzul în serviciu al magistraţilor care s-a materializat în momentul când au decis scoaterea de sub urmărire penală a făptuitorului P.B., făcând referire la Ordinul nr. 230/1999, că cea care a primit terenul în proprietate este petiţionara şi nu P.B., apreciind că magistraţii P.D. şi P.N. au săvârşit infracţiunea de fals intelectual, întrucât au atestat fapte/împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Mai mult, din toate probele administrate în cauză se constată că numitul P.B.G.R. nu a avut vreodată un titlu de proprietate care să justifice convingerea sa că ar avea un drept de proprietate pe terenul său, iar soluţia cu motivarea menţionată, pronunţată de cei doi magistraţi cercetaţi în cauză a fost una evident abuzivă.

Recurenta petiţionară consideră argumentarea instanţei de fond incoerentă şi subiectivă, întrucât, deşi constată că soluţiile de scoatere de sub urmărire penală au fost infirmate de instanţa de control judiciar, ca urmare a plângerilor formulate de aceasta împotriva soluţiilor, totuşi susţine că activitatea procurorului a fost supusă controlului judecătoresc, care a fost suficient şi eficient că „simpla neadoptare a unei soluţii dorită de părţi sau chiar care ar pute fi dată pe baza probelor dosarului, dar cu interpretarea anumitor aspecte, în sensul dubiului care-i profită persoanei acuzate, neputând constitui infracţiune …”.

Astfel, recurenta concluzionează cu privire la acest prim motiv că soluţia adoptată de procurorii P.D. şi P.N. a fost greşită, aspect impus de soluţia instanţei care a desfiinţat rezoluţiile contestate de petiţionară, soluţia de scoatere de sub urmărire penală a făptuitorului P.B.G.R. s-a întemeiat pe o susţinere mincinoasă, dovedită de actele dosarului, că a fost prejudiciată de activitatea magistraţilor, întrucât numai în urma demersurilor sale a fost adoptată soluţia corectă în cauză, de către instanţa de control judiciar, iar nu la iniţiativa celor doi procurori şi că toate aceste elemente se regăsesc în conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Totodată, recurenta petiţionară apreciază că soluţia instanţei de fond este criticabilă şi pentru maniera în care a respins argumentul referitor la incompatibilitatea procurorului care a soluţionat plângerea sa împotriva celor doi magistraţi. Domnul procuror I.M. a fost o perioadă de mai mulţi ani procuror în Râmnicu Vâlcea, în cadrul DIICOT, anterior lucrând şi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu, fiind în relaţii foarte apropiate cu cei doi magistraţi cercetaţi, cu atât mai mult cu cât plângerea sa îi viza pe doi dintre foştii săi colegi, ceea ce ridică serioase dubii asupra obiectivismului magistratului, fiind în cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit. d) C. proc. pen. „există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă.”

Un al doilea motiv de recurs invocat de către recurenta petiţionară se referă la faptul că prima instanţă nu a motivat refuzul de a analiza argumentele sale referitoare la dreptul şi jurisprudenţa comunitară privind greşita soluţionare de către aceeaşi magistraţi a unui alt dosar penal (nr. 1324/P/2007), deşi, în speţă, soluţia procurorilor a încălcat principiul non bis in idem.

Deşi, prima instanţă recunoaşte că procurorul care a soluţionat plângerea sa împotriva celor doi magistraţi a lăsat nerezolvată o parte a petiţiei apreciază totuşi raţiunile respectivului procuror că ar fi fost aceleaşi pentru care a respins integral plângerea sa şi s-a limitat la a reitera teza potrivit căreia activitatea procurorului s-a analizat numai în cadrul verificărilor de fond ale soluţiilor date în cauzele soluţionate şi, deci, în activitatea sa procurorul nu ar putea săvârşi niciodată infracţiunea de abuz în serviciu.

Argumentul instanţei de fond nu are nicio legătură cu principiul non bis in idem, care a făcut referire şi a lăsat practic nesoluţionată plângerea sa cu privire la acest aspect. De asemenea a apreciat că este lipsit de relevanţă că prin intervenţia instanţei de control i s-a făcut dreptate şi s-a dispus soluţia corectă. Câtă vreme procurorul a acţionat cu bună-ştiinţă împotriva intereselor sale şi a prejudiciat-o, este culpabil şi trebuie să răspundă pentru faptele sale, chiar dacă adevărul a fost ulterior restabilit prin verificările făcute de către instanţă.

Astfel, aşa cum s-a arătat prin plângere, cei doi magistraţi P.N. şi P.D.E. au exercitat în mod abuziv atribuţiile de serviciu în Dosarul penal nr. 1324/P/2007, încălcând prin soluţia dată, principiul non bis in idem.

În acest Dosar nr. 1324/P/2007, partea vătămată L.M. a invocat săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de către expertul S.I., care a efectuat expertiza topo în litigiul civil în care aceasta şi L. s-au judecată timp de câţiva ani şi care s-a soluţionat irevocabil, în favoarea sa.

Anterior acestui dosar, acelaşi L.M. a formulat o plângere penală, cu obiect identic, împotriva expertului S.I. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, cu privire la aceeaşi expertiză topo. Plângerea penală a format obiectul dosarului de cercetare nr. 221/P/2006 şi soluţia pronunţată la acea dată a fost de neîncepere a urmăririi penale faţă de expertul S.I., întrucât nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Prin urmare soluţia din Dosarul nr. 1324/P/2007, instrumentat în prezent de magistratul P.N., trebuia să fie neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi, în baza art. 10 lit. j) C. proc. pen., în cauză fiind aplicabil principiul non bis in idem, potrivit căruia nicio persoană nu poate fi cercetată de două ori pentru aceeaşi faptă.

Recurenta petiţionară a invocat jurisprudenţa comunitară, respectiv cauza H.G. şi K.B. (cazuri conexate), recurs prealabil 11 februarie 2003, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a analizat dacă principiul non bis in idem, consacrat de art. 54 al Convenţiei de aplicare a Acordului Schengen, se aplică şi procedurilor de încetare a acţiunii publice, prin care ministerul public decide să pună capăt urmăririi penale împotriva unei persoane. Curtea a reţinut, în dispozitivul hotărârii, că principiul non bis in idem trebuie să fie interpretat lato sensu, într-un mod favorabil persoanelor fizice. În consecinţă, respectiva persoană trebuie să fie considerată ca fiind judecată „în mod definitiv” pentru faptele pentru care este acuzată, chiar dacă nu a intervenit nicio jurisdicţie în procedură, iar decizia luată în cauză nu îmbracă forma unei hotărâri judecătoreşti. De asemenea, recurenta petiţionară a făcut referire la Decizia nr. 1305 din 2 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale.

Recurenta petiţionară a mai arătat, că în speţă, deşi procurorul P.N. cunoştea existenţa dosarului anterior soluţionat, pentru că tot acesta se pronunţase în el, precum şi soluţia din acel dosar, a preferat cu bună-ştiinţă să îl ignore. O dovadă în acest sens o reprezintă chiar declaraţia petentului L.M., care a precizat că mai formulase anterior plângere împotriva expertului S. pentru aceeaşi faptă.

Din acest punct de vedere, soluţia procurorului în Dosarul 1324/P/2007 a fost nelegală, întrucât acesta a dispus începerea urmăririi penale faţă de expert, iar prin Ordonanţa nr. 1324/P/2007 din 10 februarie 2009 a scos de sub urmărire penală pe învinuit, însă în temeiul art. 10 lit. b¹), aplicându-i o amendă modică de 100 RON, iar nu în temeiul art. 10 lit. j).

De asemenea, recurenta petiţionară a invocat punctul 4 al ordonanţei menţionat, solicitarea procurorului, instanţei civile, apreciind că soluţia dată de procuror în această plângere a lui L.M. că îi permite acestuia să relanseze litigiul civile cu petiţionara, profitând de expertiza efectuată la solicitarea procurorului în Dosarul penal nr. 1324/P/2007, dosar în care însă aceasta nu a fost convocată de expertă la măsurători, aşa cum ar fi fost legal şi în care s-a stabilit totuşi o măsură care l-a afectat în mod direct, anume aceea de a se anula expertiza efectuată de expertul S. în dosarul civile soluţionat irevocabil.

Prin maniera în care magistratul a înţeles să soluţioneze Dosarul nr. 1324/P/2007, acesta a acţionat abuziv, în contra intereselor legale ale petiţionarei, fiind încălcat nu numai principiul non bis in idem, dar şi dreptul său la apărare (aceasta neputând participa la expertiza efectuată şi la verificarea aşa-ziselor acte noi în condiţii de contradictorialitate 9, câtă vreme prin această nouă expertiză s-a ajuns la concluzia că terenul său ar fi al petentului.

Recurenta petiţionară consideră că domnul procuror P.N. s-a substituit practic instanţei civile, care era singura în măsură să analizeze, în condiţii de contradictorialitate, dreptul de proprietate al părţilor, în raport de actele acestora, şi a decis, pe baza unei expertize la care aceasta nu a fost convocată, că petiţionara nu are un drept de proprietate asupra unui teren, deşi anterior instanţele civile analizaseră irevocabil titlurile părţilor şi dreptul lor de proprietate.

Din acest punct de vedere, recurenta petiţionară a apreciat că Rezoluţia nr. 175/P/2008 din 26 februarie 2009 comunicată acesteia de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, este nelegală, întrucât nu analizează aspectele sus menţionate, deşi este evident că, la data emiterii Rezoluţiei nr. 175/P/2009 (26 februarie), procurorul P.N. emisese deja Ordonanţa nr. 1324/P/2007 din 10 februarie 2009, solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinţei recurate şi admiterea plângerii.

La termenul de judecată de la 10 septembrie 2009, Înalta Curte faţă de Hotărârea Adunării Generale a ÎCCJ, prin care s-a solidarizat la protestul celorlalte instanţe din ţară, în asigurarea condiţiilor statutului judecătorilor de către stat, a amânat cauza la 22 octombrie 2009, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la acea dată, aflată la fila 17 dosarul Înaltei Curţi.

La termenul de astăzi, au lipsit recurenta petiţionară I.E. şi intimaţii P.D.E. şi P.N., procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Înalta Curte constatând că până la ora strigării cauzei nu a fost depusă la dosar nicio cerere de amânare sau imposibilitate de prezentare, a apreciat cauza în stare de judecată şi a acordat părţilor cuvântul, în dezbateri, potrivit art. 385¹³ C. proc. pen.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat de petiţionară, considerând că hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii privitoare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către intimaţi.

Examinând recursul declarat de recurenta petiţionară I.E. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, conform art. 278¹ alin. (10) cu referire la art. 385¹ alin. (1) lit. c) C. proc. pen., din oficiu, potrivit art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul petiţionarei ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi motivat prima instanţă, în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, plângerea promovată de petiţionara I.E.

Înalta Curte consideră că au fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de magistraţii P.D.E. şi P.N. - prim-procuror, respectiv procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, judeţul Vâlcea, cercetaţi sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

Aşa cum a rezultat din actele şi lucrările dosarului, plângerea formulată de petiţionară a fost examinată, în raport cu persoanele şi faptele pretinse ca fiind comise de către acestea, procurorul constatând că la data de 7 martie 2008 petenta I.E. din Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea a formulat o plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înregistrată sub nr. 3815/2008, solicitând cercetarea şi tragerea la răspunderi penală sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) a magistraţilor P.D. şi P.N. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, întrucât prin modul în care a efectuat cercetările şi au adoptat soluţiile în Dosarul penal cu nr. 78/P/2003 şi-ar fi încălcat îndatoririle de serviciu, iar în actele procedurale întocmite (rezoluţii/ordonanţe) ar fi consemnat împrejurări necorespunzătoare adevărului. Plângerea a fost înaintată spre competentă soluţionare Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

Din actele premergătoare efectuate în cauză a rezultat că în Dosarul penal cu nr. 78/P/2003 la plângerea părţii vătămate I.E. s-au efectuat cercetări faţă de învinuitul P.B.G.R. sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., reţinându-se în sarcina sa că în data de 30 iulie 2002 a tăiat fără drept şi sustras 4 nuci şi 2 meri de pe terenul părţii vătămate în suprafaţă de 8.860 mp situat în punctul Valea Doabrei de pe raza localităţii Brezoi.

Prin Rezoluţia nr. 78/P/2003 din 27 februarie 2003 procuror A. (actualmente P.) D.E. a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, motivându-se că sub aspect subiectiv acesta nu a avut reprezentarea că terenul ar aparţine părţii vătămate. Deşi terenul i-ar fi atribuit părţii vătămate prin ordinul Prefectului nr. 230/1994 şi în urma a numeroase litigii civile, învinuitul nefiind parte în procese şi nici autoarea acestuia P.V., s-a considerat proprietarul terenului în cauză în calitate de moştenitor al lui P.V., aflându-se în eroare cu privire la situaţia juridică a terenului.

Împotriva soluţiei petenta I.E. a formulat plângere în condiţiile art. 278 C. proc. pen. la prim-procurorul parchetului, plângere care i-a fost respinsă prin Rezoluţia cu nr. 25/II/2/2003 din 24 martie 2003.

După respingerea plângerii de prim procuror, petenta a formulat o nouă plângere în condiţiile art. 278¹ C. proc. pen. la Judecătoria Brezoi ce a constituit obiectul Dosarului cu nr. 260/2004.

Astfel că prin Încheierea din 8 aprilie 2004, instanţa în temeiul dispoziţiilor art. 278 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. a desfiinţat rezoluţia procurorului şi a reţinut cauza spre rejudecare, actul de sesizare constituindu-l plângerea petentului, iar pe fond prin Sentinţa penală nr. 183 de la 9 septembrie 2004 a dispus achitarea inculpatului P.B.R.G. în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen.

Urmare apelului declarat de partea vătămată, sentinţa a fost desfiinţată de Tribunalul Vâlcea prin Decizia penală nr. 214 de la 27 octombrie 2004, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, întrucât aceasta a lăsat nesoluţionată latura civilă a cauzei şi nu s-a pronunţat cu privire la toţi participanţii la comiterea faptei, partea vătămată plângându-se şi cu privire la numitul G.G.

În consecinţă, Judecătoria Brezoi prin Sentinţa penală nr. 83 de la 22 martie 2005 în temeiul dispoziţiilor art. 333 C. proc. pen. a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Ulterior, prin Ordonanţa cu nr. 78/P/2003 din 1 noiembrie 2005 procuror P.N. a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor P.B.G., G.G. şi H.G. în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., cercetaţi pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 208, 209 lit. a), e) C. pen., art. 44 din Legea nr. 348/2003 şi art. 21 din Legea nr. 11/1974.

Împotriva soluţiei petenta I.E. a formulat plângere la Judecătoria Brezoi, plângere ce a fost admisă prin încheiere, dispunându-se desfiinţarea rezoluţiei parchetului şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond prin Sentinţa penală nr. 24 de la 14 februarie 2007 l-a achitat pe inculpatul P.B.R.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 C. pen., precum şi pe inculpaţii P.B.R.G., G.G. şi H.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 11/1974 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) în baza art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. cu aplicarea a câte unei amenzi administrative pentru fiecare, amenzi, ce au fost constatate graţiate în temeiul art. 1 din Legea nr. 543/2002. Pe latura civilă au fost obligaţi toţi cei 3 inculpaţi în solidar la plata sumei de 2.259,75 RON reprezentând despăgubiri civile.

Sentinţa a fost desfiinţată în parte prin Decizia penală nr. 95/A de la 23 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea, urmare a apelurilor declarate de Parchetul Brezoi, partea vătămată I.E. şi inculpatul P.B.G.R., dispunându-se înlăturarea aplicării art. 10 lit. b¹) şi art. 91 C. pen. pentru inculpatul P.B.G.R. şi condamnarea lui la 6 luni închisoare în baza art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen. (pedeapsă constatată graţiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002), iar pe latura civilă înlăturarea obligării celor 3 inculpaţi în solidar la plata despăgubirilor civile către partea vătămată, urmând ca acestea, în cuantum de 2.259,75 RON să fie achitate numai de inculpatul P.B.G.R. De asemenea, a fost schimbat temeiul juridic al achitării celor trei inculpaţi pentru art. 43 din Legea nr. 11/1974 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) din art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. în art. 10 lit. b) C. proc. pen.

Prin decizia penală cu nr. 493/R de la 11 septembrie 2007 însă pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul cu nr. 14/128/2005 s-a dispus casarea în totalitate a Deciziei penale cu nr. 95/A de la 23 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea şi a Sentinţei penale nr. 24/14 februarie 2007 a Judecătoriei Brezoi, întrucât plângerea împotriva soluţiei formulată de petentă nu a fost soluţionată în prealabil de prim procurorul parchetului, conform art. 278 C. proc. pen.

În consecinţă, prin Ordonanţa cu nr. 371/II/2/2007 din 19 octombrie 2007 dată de prim-procurorul P.D.E. plângerea petentei a fost respinsă ca nefondată.

Petenta a formulat o nouă plângere în condiţiile art. 278 1 C. proc. pen. la Judecătoria Brezoi ce a făcut obiectul Dosarului 1338/198/2007 şi care i-a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentinţa penală nr. 35 de la 18 martie 2008, menţinându-se Ordonanţa procurorului cu nr. 78/P/2003 din 1 noiembrie 2005 şi Ordonanţa prim-procurorului cu nr. 371/II/2/2007 din 19 octombrie 2007.

Tribunalul Vâlcea însă, urmare a recursului formulat de petentă a casat în totalitate sentinţa, iar pe fond a admis plângerea petentei împotriva soluţiei dispunând desfiinţarea parţială a celor două ordonanţe în sensul că a schimbat temeiul scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului P.B.G.R. din art. 10 lit. d) C. proc. pen. în art. 10 lit. b¹) C. proc. pen. raportat la art. 18¹ şi art. 91 lit. c) C. pen., aplicându-i amendă administrativă în cuantum de 1.000 RON pentru infracţiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. a) C. pen. şi obligarea acestuia la plata sumei de 2.279,75 RON cu titlu de despăgubiri civile, respectiv 300 RON cheltuieli judiciare faţă de petent.

Pe parcursul cercetărilor din Dosarul nr. 78/P/2003 petenta I.E., nemulţumită de modul cum au fost efectuate cercetările în cauză

de procurorii P.D.E. şi P.N., de soluţiile adoptate în cauză de aceştia, de concluziile puse în faţa instanţei şi de exercitarea căilor de atac, a formulat plângere penală împotriva celor doi magistraţi sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), întrucât în cuprinsul rezoluţiilor/ordonanţelor întocmite ar fi consemnat împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat date sau indicii temeinice că cei doi magistraţi şi-ar fi încălcat în vreun mod atribuţiile de serviciu, ori că în cuprinsul actelor procesuale ar fi consemnat împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Astfel, aspectele sesizate de petentă şi imputate celor doi magistraţi vizează în esenţă fondul litigiului, modul cum au efectuat cercetările în Dosarul penal cu nr. 78/P/2003, legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate de aceştia în cauza respectivă, aspecte care însă nu pot forma obiectul infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiilor procurorul este independent (art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de procurorul ierarhic superior în condiţiile art. 278 C. proc. pen. sau de instanţa de judecată în condiţiile art. 278¹ C. proc. pen. când sunt apreciate ca fiind nelegale (art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004).

Ele nu pot fi desfiinţate pe calea unei plângeri penale împotriva celor care le-au adoptat pentru că dacă s-ar admite acest lucru ar însemna să se adauge la lege noi căi de atac, ceea ce ar fi inadmisibil, întrucât desfăşurarea activităţii judiciare nu poate fi concepută fără autonomia celor care o realizează.

În consecinţă aprecierea materialului probator a administrat într-o cauză, aplicarea legii la situaţia de fapt reţinută sau interpretarea dispoziţiilor legale incidente, reprezintă atribute esenţiale ale activităţii judiciare desfăşurate de magistraţi şi nu pot constitui temei al răspunderii penale a acestora.

Mai mult decât atât, potrivit legii, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate şi să exercite, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale (art. 67 alin. (2) şi art. 68 din Legea nr. 304/2004).

De asemenea, consemnările făcute de aceştia în cuprinsul actelor procedurale pe care le întocmesc nu pot constitui obiect al unei infracţiuni de fals, deoarece acestea nu reprezintă altceva decât nişte concluzii, opinii sau susţineri personale cu privire la situaţia de fapt reţinută în cauza ce o instrumentează, cu privire la analiza probatoriului administrat în cauză, la raţionamentele logico-juridice aplicabile şi la temeiurile de fapt şi de drept aplicabile.

Situaţia de fapt mai sus arătată se susţine prin actele premergătoare efectuate de procuror în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 175/P/2008 respectiv declaraţia dată de petiţionara I.E. la data de 10 iunie 2008, în faţa procurorului; fotocopiile rezoluţiei dată de procuror la 27 februarie 2003 în Dosarul nr. 78/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi; comunicări făcute de parchet, petiţionarei; a Deciziei penale nr. 214 de la 27 octombrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 1448/2004; a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror la 1 noiembrie 2005 în Dosarul nr. 78/P/2003 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi; a Deciziei penale nr. 95/A de la 23 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 14/198/2005; a încheierii de la 31 mai 2007 a Tribunalului Vâlcea - secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 14/198/2005; a Ordonanţei de la 19 octombrie 2007 dată de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi, în lucrarea cu nr. 371/II/2/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi; a Sentinţei penale nr. 35 de la 18 martie 2008 a Judecătoriei Brezoi pronunţată în Dosarul nr. 1338/198/2007; a Sentinţei civile nr. 372 de la 26 aprilie 2007 a Judecătoriei Brezoi, pronunţată în Dosarul nr. 246/198/2007; a unor adrese; a referatului cu propunere de a nu se începe urmărirea penală; a ordonanţei de restituire de la 13 februarie 2008 dată de procuror în Dosarul nr. 1324/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brezoi.

La acelaşi dosar al parchetului la plângerea formulată de petiţionară au fost anexate acesteia fotocopiile mai multor înscrisuri aflate la filele 52 - 70 dosarul parchetului.

Soluţia dată de procuror a fost menţinută de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, care prin Rezoluţia din 22 aprilie 2009 în lucrarea cu nr. 273/II/2/2009, a respins, ca neîntemeiată plângerea formulată de petiţionara I.E. împotriva Rezoluţiei nr. 175/P/2008 din 26 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti.

Înalta Curte consideră că, prima instanţă a făcut o corectă evaluare asupra actelor premergătoare efectuate de către procuror, analizând, criticile formulate de petiţionară, în raport cu soluţia dispusă de procuror, motivând, în mod judicios cu referiri la actele şi lucrările dosarului de urmărire penală în cauză, precum şi la dispoziţiile legale, în condiţiile arătate.

Totodată, Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor şi lucrărilor existente la dosarul parchetului, a constatat că în cauză au fost efectuate, în mod complet actele premergătoare, în urma cărora s-a stabilit, legal şi temeinic, soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de intimaţii P.D.E. şi P.N., prim-procuror şi respectiv procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)

De asemenea, Înalta Curte consideră din examinarea actelor premergătoare efectuate că nu există indicii cu privire la faptele pretins a fi comise, respectiv art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), de către intimaţi, deoarece nu se poate antrena răspunderea penală a procurorilor menţionaţi, pentru soluţiile date, acestea fiind dispuse în baza unui proces de interpretare a materialului probator şi a aprecierii condiţiilor legale incidente.

Simpla exercitare a atribuţiilor judiciare de către un magistrat nu poate fi calificată ca abuz, chiar dacă una dintre părţi este nemulţumită de soluţia pronunţată în cauză.

De altfel, nici erorile judiciare, care se pot produce în confirmarea sau aplicarea legii ori în evaluarea probatorilor nu pot constitui obiectiv şi nici subiectiv conţinutul infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), ele urmând a fi remediate prin căile de atac prevăzute de lege.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă, în considerentele sentinţei pronunţate a evidenţiat eficienţa controlului judiciar asupra activităţii procurorilor care au dispus soluţiile menţionate, cale care a asigurat verificarea criticilor formulate de petiţionară, în virtutea atribuţiilor conferite de lege, aşa încât primul motiv de recurs formulat de recurenta petiţionară cu privire la incoerenţa şi contradictorialitatea argumentelor prezentate nu se susţine.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici cel de-al doilea motiv de recurs privind refuzul primei instanţe de a analiza argumentele petiţionarei referitoare la dreptul şi jurisprudenţa comunitară cu privire la principiul non bis in idem, deoarece, pe de-o parte, din actele şi lucrările dosarului primei instanţe nu rezultă că petiţionara ar fi invocat această jurisprudenţă, iar pe de altă parte, prima instanţă a respins în concret acuzaţia de nerespectare a principiului non bis in idem, apreciind că nu are niciun fundament juridice, invocând dispoziţiile art. 278¹ alin. (11) C. proc. pen., care permit inclusiv pentru situaţia în care printr-o hotărâre definitivă s-a confirmat o soluţie de netrimitere în judecată, redeschiderea urmăririi penale sau, după caz, începerea urmăririi penale dacă se descoperă fapte sau împrejurări noi necunoscute organului de urmărire penală, la momentul soluţionării cauză, chiar dacă anterior faţă de acelaşi expert se adoptaseră soluţii de neîncepere urmării penale.

Înalta Curte consideră că nu poate fi avută în vedere, în contextul cauzei de faţă, a incidenţei cauzei H.G. şi K.B. (hotărârea din 11 februarie 2003 pronunţată la acea dată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), invocată de către petiţionară, deoarece în speţa arătată principiul non bis in idem, consacrat de art. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen viza doi resortisanţi din state diferite, respectiv Germania şi Belgia.

Astfel, Înalta Curte, constată că, pe de-o parte, în mod corect şi motivat, s-a dispus, de către procuror, în temeiul art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii P.D.E. şi P.N., prim-procuror, respectiv procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brezoi, sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), iar, pe de altă parte, în mod legal şi motivat, prima instanţă a respins, ca nefondată, plângerea formulată de către petiţionara I.E. împotriva Rezoluţiilor nr. 175/P/2008 din 26 februarie 2009 şi respectiv 273/II/2/2009 din 22 aprilie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, menţinând rezoluţiile atacate, aşa încât criticile formulate în recurs de către recurenta petiţionară I.E., nu sunt fondate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiţionară I.E. împotriva Sentinţei penale nr. 58/F din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se vor obliga recurenta petiţionară la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiţionară I.E. împotriva Sentinţei penale nr. 58/F din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 364/2009. Penal		ICCJ. Decizia nr. 366/2009. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3381/2009. Penal. Lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 3384/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs