ICCJ. Decizia nr. 3672/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3672/2009
Dosar nr. 6914/1/2009
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 20 august 2009, invocând cazurile de contestaţie prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. b) şi e) C. proc. pen., condamnatul D.C. (fiul lui V. şi S., în prezent deţinut în Arestul Secţiei Regionale de Poliţie Transporturi Feroviare Bucureşti) a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ca instanţă de recurs, în Dosarul nr. 582/64/2007.
Prin această decizie, Înalta Curte, a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva Deciziei penale nr. 163/Ap din 16 octombrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat D.C.
A fost casată Decizia penală atacată şi a fost menţinută ca fiind legală şi temeinică sentinţa penală nr. 19/S din 13 martie 2007 a Tribunalului pentru Minori şi Familie Braşov.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 100 lei, s-a dispus a se plăti din fondul M.J.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, prin sentinţa penală nr. 19 din 13 martie 2007 l-a condamnat pe inculpatul D.C. la o pedeapsă de 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., constatând că acesta a sustras un telefon mobil de la partea vătămată minoră S.A.C., iar în scopul păstrării bunului furat, a ameninţat cu exercitarea de acte de violenţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, care a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că telefonul i-a fost dat de partea vătămată şi că l-a păstrat cu acordul acesteia, fără a exercita acte de violenţă sau ameninţări.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia penală nr. 163/ AP din 16 octombrie 2007 a admis apelul declarat de inculpatul D.C. împotriva sentinţei penale nr. 19 din 13 martie 2007, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, pe care a desfiinţat-o numai cu privire la latura penală a cauzei şi, în rejudecare:
În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi l-a condamnat pe inculpatul D.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În temeiul art. 61 C. pen. a revocat liberarea condiţionată din executarea pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 219/2005 a Judecătoriei Braşov şi a contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat, de 244 zile, cu pedeapsa aplicată, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare.
Potrivit art. 71 raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. i-au fost interzise inculpatului: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, care a criticat-o pentru nelegala schimbare a încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunea de furt calificat.
Înalta Curte, prin Decizia penală nr. 416 din 1 februarie 2008 (împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare de faţă) a admis recursul declarat de parchet, apreciind că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt, interpretând eronat probele administrate în cauză, care au dovedit indubitabil că, inculpatul, după ce a sustras telefonul, a ameninţat-o pe partea vătămată cu bătaia, dacă va mai stărui în restituirea bunului.
În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, respectiv a contestaţiei în anulare formulată, contestatorul condamnat D.C. a invocat, pe de o parte, faptul că, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs se afla încarcerat într-un penitenciar din Italia, iar pe de altă parte, că nu a fost ascultat de instanţa, de recurs, deşi ascultarea sa era obligatorie.
Înalta Curte constată că, în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare, instanţa este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen. să examineze mai întâi admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit. a) – c) şi e) C. proc. pen., ocazie cu care constată dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen. şi dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Ca atare, în acest prim stadiu instanţa se mărgineşte la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu (judicium rescindes).
În aceste condiţii, prin încheierea din 12 octombrie 2009, Înalta Curte a admis în principiu contestaţia în anulare, constatând că aceasta a fost formulată de către condamnatul D.C. în termenul prevăzut de lege şi că motivele pe care se întemeiază se încadrează în cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen.
Ulterior, cu ocazia dezbaterilor în fond asupra contestaţiei în anulare şi examinând actele depuse de contestator, Înalta Curte a constatat că cererea de contestaţie în anulare formulată de condamnatul D.C. este nefondată pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este mijlocul procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute de lege, se poate cere unei instanţe care a pronunţat o hotărâre definitivă să rejudece cauza penală şi să revină în total sau în parte asupra soluţiilor date acesteia.
Contestaţia în anulare este, aşadar, o cale de atac îndreptată contra unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară, care nu devine folosibilă decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.
Ca orice cale de atac, contestaţia în anulare, provoacă o amplificare în desfăşurarea procesului penal, dincolo de limita ordinară a acestui proces, dar în vederea readucerii lui înlăuntrul acestei limite prin eventuala rejudecare a cauzei penale.
Contestaţia în anulare se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă pentru a provoca un autocontrol judecătoresc, care poate duce la o rejudecare a cauzei de către aceeaşi instanţă, aşa încât, contestaţia în anulare are caracterul de cale de atac de retractare.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 lit. f) – i)1 C. proc. pen., cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că, deşi contestaţia în anulare a fost introdusă de condamnatul D.C. în termenul prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. şi deşi motivele pe care se sprijină contestaţia sunt dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. - respectiv la lit. b) şi e) –, cu toate acestea în sprijinul contestaţiei nu s-au depus dovezi şi nici nu au fost invocate eventuale dovezi care se află la dosar.
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, respectiv:
- partea să nu fi fost prezentă la termenul când a avut loc şedinţa de judecată asupra recursului;
- partea să fi fost în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată a recursului, iar imposibilitatea de prezentare să se datoreze unor împrejurări având un caracter excepţional, de neînvins;
- partea să fi fost şi în imposibilitatea de a înştiinţa instanţa de recurs despre împiedicarea sa de a se prezenta la judecată. Această imposibilitate are în vedere o împrejurare care a împiedicat partea să comunice în scris, prin telegramă, prin comunicare telefonică adresată instanţei despre imposibilitatea de a se prezenta la judecată.
Ca atare, cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. impune ca partea ce-l invocă să facă dovada că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, dovadă ce nu a fost efectuată în cauză de către contestatorul D.C., acesta nedepunând la dosar vreo probă în acest sens.
Deşi a susţinut că, în perioada 18 octombrie 2006 – 18 august 2009 a fost încarcerat într-un penitenciar din Italia şi că acesta ar fi motivul pentru care s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta la judecata recursului în faţa Înaltei Curţi şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare, contestatorul D.C. nu a făcut decât dovada faptului că, la data de 14 iulie 2006 a ieşit din ţară, plecând în Italia (a se vedea copia filei de paşaport de la fila 17 dosar).
Din actele prezentate de contestator nu rezultă dacă acesta a mai revenit în ţară şi nici data pretinsei sale încarcerări.
Totodată, contestatorul nu a făcut dovada faptului că a fost în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa de recurs despre împiedicarea sa de a se prezenta la judecată.
Referitor la motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. e) C. proc. pen. – invocat, de asemenea, de D.C., Înalta Curte constată că, acesta există doar atunci când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1) C. proc. pen. Din dispoziţia legală mai sus menţionată rezultă expres că una dintre condiţiile esenţiale pentru a exista acest caz de contestaţie în anulare este ca inculpatul să fi fost prezent la judecarea recursului.
Or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită, întrucât contestatorul D.C. – intimat inculpat în recurs – nu a fost prezent la judecarea recursului.
Având în vedere că, motivele de contestaţie în anulare invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 392 C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat D.C. împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 582/64/2007.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat D.C. împotriva Deciziei penale nr. 416 din 1 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 582/64/2007.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 9 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3525/2009. Penal. Infracţiuni de corupţie... | ICCJ. Decizia nr. 3680/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
