ICCJ. Decizia nr. 3971/2009. Penal. Infracţiuni la regimul vamal (Legea 141/1997, Legea 86/2006). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3971/2009
Dosar nr. 5602/30/2006
Şedinţa publică din 2 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În fapt inculpata R.M. în calitate de administrator al SC R. SRL, în scopul obţinerii de fonduri băneşti pe căi ilegale, a luat hotărârea infracţională de a falsifica înscrisuri şi de a înşela partenerii de afaceri pe parcursul derulării convenţiilor încheiate.
Reprezentanţii SC R. SRL au contactat reprezentanţii unei firme din Luxemburg interesata să investească în România într-o întreprindere de asamblare becuri economice, convenind de comun acord să înfiinţeze în acest sens o societate mixtă între SC R. SRL şi L.P. (societate aparţinând grupului M.), societate care să se numească SC L.R. SRL.
În luna septembrie 2003 văzând că stagnează lucrările pentru amenajarea unui spaţiu de producţie finanţat de partea străină în Timişoara, numitul R.J.M. a sugerat ca activităţile productive să demareze prin intermediul SC R. SRL pentru o perioadă.
În acest sens, în aceeaşi lună septembrie 2003 se încheie un contract de prelucrare în regim l., între SC R. SRL reprezentată la acea data de martorul T.G.N. şi I.I.M. Luxemburg reprezentată de numitul C.K. Între părţile neprezente contractul a fost semnat după transmiterea prin fax. Prin acest contract societatea din România administrată de inculpată se obliga să producă în regim I. becuri economice cu materia primă pusă la dispoziţie de I.I.M. Luxemburg şi să livreze produsul acestei firme. Prin contract societatea inculpatei s-a obligat să „asigure toate aprobările privind importul materialelor puse la dispoziţie de beneficiar şi exportul produselor finite către beneficiar sau un mandatar sau un împuternicit al acestuia".
Astfel, în data de 03 octombrie 2003, SC R. SRL solicită şi primeşte o autorizaţie de perfecţionare activă cu suspendare, cu valabilitate de 6 luni prin care societatea era scutită de garantarea datoriilor vamale, cu un termen de reexport de 6 luni de la data înregistrării declaraţiilor vamale de import temporar.
Colaborarea în acest sens între cele două societăţi a început însă mai devreme, prin mai multe importuri începând cu 18 aprilie 2003 şi până în 27 octombrie 2003 prin care SC R. SRL a primit prelungitoare, scaune rotative, mobilier uzat, spoturi de iluminat, pistoale de lipit, toate pentru a demara activitatea convenită.
De fapt primul import de componente în vederea asamblării becurilor economice a avut loc în data de 31 octombrie 2003 cu DVI 98236, când s-a primit o cantitate de 10.000 părţi lămpi. Acestea au fost reexportate în data de 05 decembrie 2003 prin DVE 112941 pentru 500 părţi lămpi defecte şi DVE 112929 pentru 9500 becuri.
Al doilea import, din data de 12 decembrie 2003, s-a făcut prin DVI 115483 şi DVI 115527 prin care au fost recepţionate spre asamblare 53.320 respectiv 6.680 părţi lămpi, în total 60 000.
Din acesta s-a reexportat în data de 19 ianuarie 2004 prin DVE nr. 4289 şi DVE nr. 4300 cantitatea de 18.000 respectiv 11.000 becuri.
În scopul însuşirii pe nedrept a unor bunuri care nu erau proprietatea sa ci a firmei I.I.M. Luxemburg, în data de 1 iunie 2004 inculpata R.M. a falsificat prin contrafacerea scrierii (inserarea unor date nereale cum că vinde marfa ce în realitate nu se vindea) a subscrierii şi a impresiunilor de ştampilă două facturi pe care a scris personal „îmi asum răspunderea privind traducerea", semnându-le, totodată, în calitate de administrator şi ştampilându-le. Aceste două facturi false au fost folosite de inculpată la A.V. pentru diferenţa de 31.000 componente, în vederea încheierii operaţiunii vamale, ceea ce a determinat operarea unui import definitiv cu plata drepturilor vamale prin DVI 54339 şi DVI 54332 din 03 iunie 2004. Aceste aspecte au fost constatate şi printr-o Notă Unilaterală a A.V. care precizează că pentru mărfurile reclamate de I.I.M. Luxemburg ca neexpediate la export de către SC R. SRL sub forma de produse compensatoare au fost depuse declaraţii vamale de import cu plata drepturilor vamale în baza facturilor definitive emise de societatea străină, astfel că prin eliberarea facturilor definitive se accepta implicit transferul de proprietate.
Însă prin mai multe adrese depuse prin cabinete de avocatură din România, I.I.M. Luxemburg a sesizat faptul ca facturile în cauză nu au fost emise de către ei şi nici cu acceptul acestora, fiind de fapt nişte falsuri grosolane prin care nu numai că bunurile au trecut în proprietatea inculpatei în mod abuziv dar nici sumele stipulate ca plătite în aceste facturi nu au fost achitate. Prin aceste manopere frauduloase partea vătămată s-a considerat indusă în eroare cu prilejul executării şi chiar încheierii convenţiei de perfecţionare activă în regim I., cu această ocazie fiindu-i cauzat un prejudiciu de 77.000 euro.
Împotriva sentinţei penale mai sus menţionată au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpata R.M.
În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a criticat sentinţa, ca netemeinică, susţinând că în mod greşit prima instanţă a dispus achitarea inculpatei pentru două infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu. În acest sens, apelantul a arătat că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpatei pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), întrucât deşi instanţa a apreciat că există dubii în ceea ce priveşte persoana care a falsificat cele 4 documente, conform declaraţiei martorei K.B. care se coroborează cu cele susţinute de partea vătămată ar fi greu de crezut că firma străină, parte vătămată în proces, ar fi emis vreo factură pe care s-o trimită mai întâi comisionarului vamal, fără a înştiinţa în primul rând partenerul de afaceri. Totodată, s-a învederat că aceste acte false nu puteau servi decât firmei la care inculpata avea calitatea de administrator, pentru schimbarea regimului din import temporar cu suspendarea drepturilor vamale în import definitiv cu plata acestor drepturi şi trecerea bunurilor în proprietatea S.C R. SRL. În ceea ce priveşte achitarea dispusă de prima instanţă cu privire la infracţiunea de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., s-a susţinut că în mod eronat s-a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală, ci este un litigiu comercial, câtă vreme inculpata a întrebuinţat mijloace frauduloase pentru a determina executarea contractului de către firma străină.
În motivarea apelului său, inculpata R.M. a criticat sentinţa atacată sub aspectul încadrării juridice a faptei, modului de executare a pedepsei şi aplicarea criteriilor de individualizare a pedepsei. Astfel, inculpata a învederat că fapta de folosire a unui înscris sub semnătură privată cunoscând că este fals atrăgea răspunderea sa penală în condiţiile art. 291 C. pen. şi nu există niciun temei pentru tragerea la răspundere în baza Legii nr. 86/2006 întrucât infracţiunea prevăzută de art. 273 din acest act normativ, se realizează sub aspectul laturii obiective în acţiunea de folosire la autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate. S-a susţinut că pericolul social al infracţiunii prevăzută de Codul vamal ar fi fost apreciat ca fiind deosebit nu prin aceea că fapta se poate săvârşi doar în faţa A.V. şi numai cu documente vamale, ci prin aceea că în art. 234 alin. (3) C. vam., se prevede că „în cazul infracţiunilor vamale, datoria vamală serveşte la determinarea temeiului de pornire a urmăririi penale şi a pedepselor penale"; iar instanţa de fond, deşi a constatat existenţa datoriei vamale şi în baza acesteia a menţinut încadrarea juridică potrivit rechizitoriului, nu a motivat în ce modalităţi prevăzute de art. 273 şi următoarele C. vam., a luat naştere respectiva datorie. În acest sens, s-a invocat nota unilaterală a autorităţii vamale prin care s-ar fi arătat că mărfurile importate în speţă au fost în regim de perfecţionare activă sub forma unui sistem de suspendare [(art. 107 alin. (1) lit. c), 132 şi urm. C. vam.)], nebeneficiind de facilităţi vamale; că din punct de vedere vamal nu au fost aduse prejudicii bugetului de stat; că în urma controlului efectuat datorită plângerii persoanei vătămate nu se consemnează niciunde despre existenţa vreunei datorii vamale, ci doar de drepturi vamale. Totodată, inculpata a susţinut că fapta sa de a folosi la autoritatea vamală patru documente de transport sau comerciale falsificate întruneşte elementele infracţiunii uz de fals, dar nu pot fi aplicate prevederile art. 41 C. pen., deoarece infracţiunea săvârşită nu ar fi continuată, ci documentele în discuţie au fost redactate în fals în baza unei singure rezoluţii infracţionale şi au fost depuse în acelaşi timp şi în aceleaşi împrejurări, nu la diferite intervale de timp cum prevede art. 41 alin. (5) C. pen. Referitor la modul de executare a pedepsei, inculpata a învederat că are domiciliul în Germania încă din timpul urmăririi penale şi este în imposibilitatea de a se supune măsurilor de supraveghere dispuse; că s-a prezentat la instanţă la aproape toate termenele de judecată, că are un copil mic în îngrijire şi pentru a se supune acestor măsuri efortul de timp şi cel financiar îi depăşesc posibilităţile. Prin urmare, inculpata a solicitat să se dispună schimbarea măsurii suspendării executării sub supraveghere cu măsura suspendării executării pedepsei prevăzutăde art. 81 C. pen. În ce priveşte criteriile de individualizare a pedepsei, inculpata a susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere faptul că de profesie este desenator şi apariţia sa în firma soţului său în calitate de administrator a fost cauzată de demisia administratorului şi de necesitatea menţinerii activităţii firmei; că în cele două luni de administraţie au intervenit faptele care fac obiectul dosarului şi că acţiunile sale au fost efectuate ca urmare a sfatului comisionarului vamal, sfat pe care l-a urmat din neştiinţă; că declaraţia sa a fost dată în faţa altui complet de judecată, care putea să-şi formeze convingerea cu privire la sinceritatea sa; că a recunoscut faptul că ştia că documentele în discuţie nu emană de la firma cocontractantă şi a confirmat personal traducerea, dar nu putea recunoaşte fapte pe care nu le-a săvârşit; că nu a adus niciun prejudiciu statului român, a achitat tot ce avea de achitat şi a avut un comportament corect, putând beneficia de circumstanţe atenuante şi reducerea pedepsei.
Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 18/ A din 31 ianuarie 2008, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş împotriva sentinţei penale nr. 464/ PI din 28 septembrie 2007.
În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpata R.M., a desfiinţat sentinţa penală apelată numai în ceea ce priveşte modul de executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi rejudecând:
În baza art. 81 alin. (1) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatei în baza art. 82 alin. (1) C. pen. şi a stabilit termen de încercare de 5 ani.
În temeiul art. 359 alin. (1) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 83 şi 84 C. pen.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs inculpata, reiterând motivele de recurs invocate în faţa instanţei de apel.
Recursul declarat de inculpată este nefondat pentru următoarele considerente:
În drept, fapta inculpatei de a folosi la autoritatea vamală patru documente vamale de transport sau comerciale falsificate (două documente „C.I." şi două documente „P.L.F.I.", aferente primelor două) întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de folosirea de acte falsificate la autoritatea vamală.
Critica invocată de inculpată vizând schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., se constată a fi nefondată, cele două instanţe analizând-o judicios.
În mod corect s-a reţinut că datoria vamală (constând în taxele vamale) s-a născut ca urmare a folosirii actelor false şi nu are relevanţă că această datorie s-a stins prin plată, art. 178 din Legea nr. 141/1997 care a preluat prevederile art. 147 alin. (3) din Legea nr. 141/1997, în vigoare la data faptei, nefăcând această distincţie. Este relevant şi faptul că stabilirea unui regim de import care nu corespunde realităţii afectează aplicarea dispoziţiilor legale de către autoritatea competentă în acest domeniu. Prin urmare, în cauză se reţine folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997.
Se constată, de asemenea, că nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 291 C. pen., întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile normei speciale, fiind vorba de documente vamale folosite la autoritatea vamală.
Susţinerea inculpatei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 C. pen., este nefondată. Folosirea la autoritatea vamală a fiecărei facturi false realizează conţinutul infracţiunii prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), iar contextul în care acestea au fost utilizate (scopul urmărit, după telefonul comisionarului vamal) conduc la reţinerea unei rezoluţii infracţionale unice.
Menţionarea în textul art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a sintagmei „diferite intervale de timp" trebuie corelată cu raţiunea acestei prevederi legale, aceea de a se constitui, în anumite condiţii,într-o singură infracţiune mai multe acţiuni sau inacţiuni care reprezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi nu pluralitatea de infracţiuni.
În ceea ce priveşte critica referitoare la reindividualizarea pedepsei, examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că, în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, instanţa de fond a făcut o justă apreciere având în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatei, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, modul de comitere al faptei.
Cu privire la cererea inculpatei de a i se aplica circumstanţe atenuante, potrivit art. 74 C. pen., acestea sunt lăsate la aprecierea judecătorului care a avut în vedere şi atitudinea procesuală oscilantă a inculpatei în faţa organelor judiciare. Comportarea sinceră în cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit. c) C. pen., o circumstanţă atenuantă, iar comportarea nesinceră sau oscilantă în cursul procesului penal poate fi de natură a influenţa pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), „persoana inculpatului".
Aşa fiind, în mod corect, cele două instanţe au apreciat că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatei este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., asigurând reeducarea acesteia şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Cu privire la modul de executare a pedepsei, se constată că în mod corect, prima instanţă de control judiciar a admis apelul declarat de inculpată şi rejudecând a dispus, în baza art. 81 alin. (1) C. pen., suspendarea condiţionată a executării acesteia stabilind un termen de încercare de 5 ani.
Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata R.M.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata R.M. împotriva deciziei penale nr. 18/ A din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 390/2009. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 441/2009. Penal → |
|---|
