ICCJ. Decizia nr. 4037/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4037/2009
Dosar nr. 712/57/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 106 din 24 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petiţionarul H.D. împotriva rezoluţiei adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia la data de 23 martie 2009 în dosarul penal nr. 222/P/2009.
A fost obligat petiţionarul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.
S-a reţinut că prin plângerea formulată, petentul H.D. a solicitat desfiinţarea rezoluţiei adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 222/P/2009 la data de 23 martie 2009 şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimaţilor R.M. şi B.E., judecători la Tribunalul Sibiu, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. proc. pen.
În expunerea scrisă a motivelor plângerii sale, petiţionarul relevă, în esenţă, că magistraţii sus menţionaţi au pronunţat Decizia penală nr. 255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu, ignorând probele esenţiale din dosarul cauzei şi care atestau fără dubiu nevinovăţia fiului petentului, numitul H.O.I. sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni la legea circulaţiei, infracţiune care nu putea subzista în condiţiile în care procesele verbale de contravenţie nu i-au fost aduse la cunoştinţă, nefiindu-i comunicate.
Verificând rezoluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor noi prezentate, reprezentând corespondenţa purtată între petiţionar şi IPJ Făgăraş - conform exigenţelor impuse de art. 278/1 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel a reţinut următoarele.
Prin rezoluţia emisă în dosar nr. 222/P din 23 martie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii R.M. şi B.E. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Pentru a dispune astfel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a reţinut următoarele aspecte de fapt şi de drept.
Din actele premergătoare efectuate rezultă că faţă de H.O., fiul denunţătorului, s-a pornit acţiunea penală pentru săvârşirea a două infracţiuni de conducere a autovehiculului pe drumurile publice cu permisul suspendat. În primă instanţă inculpatul a fost achitat reţinându-se că acesta nu a cunoscut că avea permisul suspendat - sentinţa penală nr. 365 din 18 iunie 2008 a Judecătoriei Sibiu; dosar nr. 10500/306/2007; ulterior, în apelul declarat de procuror, instanţa constituită din cei doi magistraţi l-au condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, în regim de detenţie, reţinând pe baza dovezilor administrate că acesta ştia de împrejurarea că permisul îi era suspendat: Decizia penală nr. 255 din 26 noiembrie 2008 a Tribunalului Sibiu; soluţia dată în apel a fost menţinută de instanţa de recurs: Decizia penală nr. 107 din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia.
S-a reţinut că judecătorii care soluţionează o acţiune pornită legitim exercită controlul deplin asupra cauzei cu care sunt învestiţi; în termeni practici ei au dreptul să facă propriile evaluări asupra raporturilor juridice ce le judecă, apreciind pertinenţa ori utilitatea dovezilor ce le administrează; eventualele corecţii necesare se pot realiza prin exerciţiul căilor legale de atac ce le recunoaşte legea la îndemâna părţilor.
Nu există date, informaţii ori dovezi că cei doi magistraţi au fost de rea credinţă, nu se pot procura astfel de date, nici persoana vătămată nu le poate indica; afirmaţiile sale sunt deducţii rezultate din interpretarea personală şi interesată a evenimentelor în care a fost implicat.
Prin rezoluţia adoptată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. 363/II/2/2009 a fost respinsă plângerea formulată de petiţionarul H.D. împotriva rezoluţiei sus amintite.
Soluţia Prim Procurorului a fost fundamentată pe următoarele argumente.
Din actele premergătoare efectuate rezultă că cei doi magistraţi şi-au îndeplinit sarcinile de serviciu în limite normale şi că au dispus în cauza la care face referire persoana vătămată în virtutea şi în limitele puterilor sale ce le recunoaşte legea.
Nu există date, informaţii, indicii, dovezi din care să rezulte că cei doi magistraţi când au demarat şi efectuat procedurile cu care au fost investiţi au fost de rea-credinţă.
Argumentele de fapt şi de drept invocate de persoana vătămată în legătură cu justeţea cauzei în care are interes nu pot fi reexaminate, în lipsa dovezilor relei credinţe a magistraţilor, de către un alt procuror, chiar superior în grad profesional, în cadrul unei anchete desfăşurate la solicitarea explicită a acesteia; ele pot fi invocate doar prin exerciţiul căilor de atac ordinare sau extraordinare pe care le prevede legea.
Curtea de Apel reţine, la rândul său, că aspectele invocate de către petent nu reprezintă prin prisma lucrărilor de la dosar, motive pertinente şi suficiente pentru a convinge asupra îndeplinirii, cu bună ştiinţă, în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu de către cei doi magistraţi.
În cauză nu rezultă, mai presus de orice îndoială, că intimaţii au pronunţat o soluţie defavorabilă inculpatului, ignorând cu bună ştiinţă reglementări legale în materia dată de OUG nr. 195/2002 şi OUG nr. 2/2001, ci hotărârea pronunţată a fost rezultatul propriilor lor convingeri determinate de interpretările textelor de lege supuse analizei.
Mai mult decât atât nu există date certe că intimaţii au acţionat în afara prerogativelor stabilite prin lege.
Curtea de Apel constată, de altfel că soluţia adoptată de către magistraţi a fost menţinută de jurisdicţiile superioare, astfel încât, evaluarea şi interpretarea mijloacelor de probă în procesul penal nu poate fi supusă vreunei suspiciuni rezonabile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul H.D., susţinând că intimaţii au săvârşit un abuz grav, condamnându-l pe fiul său fără probe.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu conform art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă, formulând plângere penală împotriva intimaţilor care au soluţionat în apel o cauză penală în care fiul petentului a avut calitatea de inculpat ,petiţionarul pune în discuţie în realitate însăşi legalitatea şi temeinicia deciziei pronunţate de ei, susţinând că aceasta este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii.
Or, Curtea reţine că, potrivit art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, iar în speţă calea de atac (recursul) exercitată împotriva deciziei pronunţate de către intimaţi a fost respinsă.
În mod corect s-a reţinut atât de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv procurorul ierarhic superior acestuia, cât şi de instanţa de fond investită cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei procurorului, că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a putea reţine săvârşirea de către magistraţi a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), astfel încât recursul de faţă este nefondat şi urmează a fi respins conform art. 385/15 pct. 1lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de petiţionarul H.D. împotriva sentinţei penale nr. 106 din 24 septembrie 2009 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală.
Obligă recurent petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4138/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4041/2009. Penal → |
|---|
