ICCJ. Decizia nr. 407/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 407/2009
Dosar nr. 927/1/2009
Şedinţa publică din 5 februarie 2009
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia l penală, se află în curs de soluţionare recursurile declarate de inculpaţii A.V., M.I. şi R.M. împotriva deciziei penale nr. 627/ A din 3 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a ll-a penală.
La termenul din 26 ianuarie 2009, apărătorul ales al recurentului inculpat A.V. a depus la dosar o cerere scrisă prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194 alin. (1) C. pen., pe care a susţinut-o şi oral, arătând că, prin dispoziţiile respective, se încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate" şi, de asemenea, consacră „dreptul la un proces echitabil". Astfel, a precizat că modul de redactare a articolului incriminator al faptei de şantaj este specific unui stat totalitar, promovând un sistem de represiune în dezacord vădit cu Constituţia României. A mai apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., este o infracţiune hibridă şi ambiguă, care are ca mod esenţial de făptuire alte două tipuri de infracţiuni, respectiv ameninţarea şi lovirea, iar valoarea socială apărată pare să fie, în principal, una patrimonială. Or, faptele de insultă şi calomnie au fost dezincriminate iar, pentru infracţiunile de ameninţare şi lovire, pedepsele sunt mult mai mici, închisoarea fiind chiar alternativă cu amenda, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi există posibilitatea împăcării părţilor. În schimb, în cazul infracţiunii de şantaj, unde apare ideea de folos (privit în mod esenţial ca unul patrimonial), pedeapsa este numai închisoarea, iar limitele acesteia cresc până la 5 ani, în mod inechitabil şi în dezacord cu ideea de dreptate, ca valoare supremă în statul român de drept.
Astfel, a susţinut că este inechitabil şi profund nedrept ca proprietatea să fie apărată de pedepse mult mai mari decât celelalte valori sociale, întrucât, în toate tratatele privind drepturile omului, demnitatea şi libertatea omului sunt consacrate ca valori supreme, proprietatea reprezentând doar o valoarea derivată. A mai arătat că un folos poate fi considerat „injust" doar prin mijloacele procesului civil, neputând fi apreciat, în mod obiectiv, printr-un rechizitoriu, iar modul ambiguu în care este formulată infracţiunea de şantaj lasă la dispoziţia procurorului şi judecătorului posibilităţi arbitrare de apreciere şi condamnare. De asemenea, se susţine că, prin limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de şantaj, se realizează o „ocultare a dreptăţii", ca valoare supremă în statul de drept.
În încheierea recurată, se menţionează că reprezentantul Ministerului Public a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată este una pur formală, întrucât simpla invocare a încălcării unor texte constituţionale nu atrage obligativitatea sesizării Curţii Constituţionale, câtă vreme textele respective nu au practic nicio legătură cu dispoziţiile legale a cărui neconstituţionalitate se invocă. În plus, Curtea Constituţională poate fi sesizată numai cu examinarea constituţionalităţii unei dispoziţii dintr-o lege, iar nicidecum nu se poate solicita acesteia să facă aprecieri cu privire la cuantumul unei pedepse stabilite de legiuitor, acesta fiind în esenţă singurul aspect ce este contestat prin excepţia invocată. în consecinţă, a solicitat respingerea excepţiei invocate, ca inadmisibilă, întrucât simplul fapt al indicării formale a unor texte din Constituţie, fără nicio legătură cu norma de incriminare a faptei de şantaj, nu justifică sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin încheierea din 26 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea prin care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate pentru următoarele argumente:
Cererea este inadmisibilă întrucât, în fapt, prin aceasta, se critică regimul sancţionator aplicabil infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen., în raport cu elementele sale constitutive, însă Curtea Constituţională nu are, potrivit legii proprii de organizare şi funcţionare [(art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată) , atribuţii de legiuitor pozitiv, neputând incrimina sau dezincrimina o faptă, reformula conţinutul constitutiv al infracţiunii sau modifica regimul sancţionator aplicabil acesteia, fie şi pe considerentul de pretinsă „dreptate" [(doar formal invocată de către recurentul inculpat în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţia României)], toate atribuţiile anterior menţionate revenind exclusiv parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării. De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, tot în mod formal, fără nicio legătură cu obiectul excepţiei invocate şi, implicit, cu soluţionarea prezentei cauze, se face referire la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, în condiţiile în care se susţine neconstituţionalitatea unui text incriminator din dreptul penal material, text care nu poate afecta în vreun fel echitatea „procedurii" desfăşurate în faţa instanţei penale, ca ansamblu de activităţi prevăzute în legea procesual penală, prin care se soluţionează raportul juridic de conflict născut din săvârşirea unei infracţiuni a cărei incriminare este atributul exclusiv al Parlamentului, conform celor menţionate anterior.
În aceeaşi şedinţă de judecată, după respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, apărătorul ales al inculpatului a declarat, oral, recurs.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.
În vederea asigurării supremaţiei Legii fundamentale asupra tuturor actelor normative, Constituţia României a prevăzut un mecanism juridic prin care părţile unui proces au posibilitatea supunerii examinării la Curtea Constituţională a unor dispoziţii legale care au legătură cu soluţionarea cauzei.
Sesizarea acestei înalte autorităţi de contencios constituţional, de altfel unica cu această competenţă, se face însă numai în condiţiile prevăzute de art. 146 din Constituţie şi, respectiv, art. 23 din Legea nr. 47/1992, modificată şi completată.
Astfel, pe de o parte, regimul juridic al „excepţiei de neconstituţionalitate" este diferit de regimul excepţiilor de procedură, de drept comun, nefiind posibilă sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea unor excepţii de procedură de drept comun ori pentru interpretarea legii, toate acestea fiind de competenţa instanţelor de drept comun (instanţe de fond şi instanţe de control judiciar), în acest sens, Decizia nr. 864/2007, nr. 20/2005, nr. 788/2006.
Pe de altă parte, este necesară o minimă justificare a pretinselor contradicţii între textul legii şi textul Constituţiei, în lipsa acesteia demersul sesizării Curţii Constituţionale putând căpăta aspect formal.
Această ultimă condiţie se degajă chiar din textul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care menţionează că sesizarea se face printr-o încheiere care cuprinde:
- punctele de vedere ale părţilor, însoţite de dovezile depuse de părţi;
- opinia instanţei asupra excepţiei.
În mod constat, Curtea Constituţională a menţionat că nu i se poate solicita adoptarea unei noi soluţii legislative (dec. nr. 99/2007) şi că instanţa de judecată are un rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi, având obligaţia de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerinţele legii (dec. nr. 1043/2007).
Mai mult, în considerentele deciziei nr. 1043/2007 (M. Of. nr. 813/28.11.2007), care face trimitere şi la Decizia nr. 607/2005, Curtea Constituţională menţionează, în legătură cu efectul juridic al deciziilor prin care s-a constatat că anumite dispoziţii sunt constituţionale, că „.. prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 [(N.B. actualul art. 23 alin. (6)] sunt norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice, în vederea selectării doar a acelor excepţii care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţa judecătorească, ci doar pronunţarea, în situaţiile date, asupra oportunităţii sesizării Curţii Constituţionale".
Înalta Curte, în acord cu Curtea de Apel Bucureşti, constată că cererea de trimitere a dosarului la Curtea Constituţională nu vizează aspecte de neconstituţionalitate, ci aspecte de politică penală, precum şi de interpretare şi aplicare a unui text incriminator, susţinându-se de apărare, în esenţă, „inechitatea" legiuitorului în protejarea valorilor sociale, inechitate reflectată de regimul juridic al tragerii la răspundere penală şi pedepsele prevăzute de lege, precum şi caracterul de „infracţiune hibridă şi ambiguă".
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.V. împotriva încheierii din 26 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 10137/4/2006 (nr. vechi 2298/2008)
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 404/2009. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 423/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
