ICCJ. Decizia nr. 4251/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4251/200.
Dosar nr. 9852/1/200.
Şedinţa publică din 17 decembrie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin încheierea din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2517/87/2009 (2517/2009), în baza art. 140 C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, formulată de apelantul inculpat P.I.M.
În baza art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de acelaşi inculpat.
În esenţă, s-a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată, iar ulterior a fost condamnat în primă instanţă pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1),art. 4 alin. (1), art. 5 şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, faptele constând în aceea că la data de 29 mai 2009 a deţinut în locuinţa sa, fără drept, cantitatea de 197,47 grame cannabis în scopul comercializării, iar în cursul lunii noiembrie 2008 a pus la dispoziţie cu ştiinţă locuinţa sa pentru consumul ilicit de cannabis, oferind mai multor persoane ţigări confecţionate artizanal ce conţineau cannabis, îndemnându-i să consume drogul oferit îndemn ce a fost urmat de executare, rămânând cantitatea de 17,40 grame cannabis ce a fost predată organelor de poliţie de către mama inculpatului la data de 5 decembrie 2008.
Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, instanţa de apel a constatat că acestea se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Astfel, sunt întrunite condiţiile prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind avute în vedere între altele, în aprecierea ultimei condiţii, natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului, frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip particular de infracţiuni şi urmările nefaste pe care le produc asupra sănătăţii publice, dar şi antecedentele penale ale inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, cu un nivel de şcolarizare redus, fără ocupaţie şi loc de muncă la data arestării, existând temerea că, pus în libertate îşi va relua activitatea infracţională.
Pentru aceleaşi motive, instanţa de apel a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de acelaşi inculpat.
În ce priveşte cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, s-a reţinut că prin Decizia nr. 1344 din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti s-a casat în parte încheierea Tribunalului Teleorman din 15 septembrie 2009, doar cu privire la soluţionarea unei cereri de încetare de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpat, constatându-se omisiunea instanţei de fond de a o analiza; aceasta înseamnă că soluţia de menţinere a arestării preventive, dispusă prin aceeaşi încheiere, a fost apreciată ca fiind legală şi temeinică.
În aceste condiţii, faptul că ulterior instanţa de fond nu a mai pus în discuţie cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive nu poate conduce şa concluzia că această măsură a încetat de drept, cu atât mai mult cu cât prima instanţă, prin hotărârea dată asupra fondului cauzei, la data de 20 octombrie 2009,deci în interiorul termenului de 60 de zile prev. de art. 160/b C. proc. pen., s-a pronunţat asupra stării de arest preventiv a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul P.I.M., reiterând susţinerile făcute în faţa instanţei de apel privind revocarea, înlocuirea şi respectiv încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi a limitelor prev. de art. 141 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 141 alin. (1) teza finală C. proc. pen., încheierea prin care instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Analizând dispozitivul încheierii atacate, Curtea constată că instanţa de apel s-a pronunţat pe de o parte, în temeiul art. 139 alin. (1) şi art. 140 C. proc. pen., în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererilor formulate de către inculpat, de încetare de drept, respectiv de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara; pe de altă parte, prin aceeaşi încheiere a menţinut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (3) C. proc. pen.
Având în vedere disp. art. 141 C. proc. pen. anterior evocate, rezultă că limitele în care inculpatul poate ataca şi, deci, critica încheierea instanţei de apel au în vedere exclusiv dispoziţia de menţinere a stării sale de arest, urmând ca sub aspectul soluţiei date prin aceeaşi încheiere asupra celor două cereri menţionate anterior, aceasta să fie definitivă, aşa cum de altfel Curtea de Apel a menţionat în dispozitivul hotărârii atacate.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o analiză exhaustivă a temeiurilor de fapt şi de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, apreciind în mod temeinic şi legal că acestea se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Astfel, în cauză există mai mult decât presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat (în condiţiile în care el a şi fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare),iar pe de altă parte natura şi gravitatea acestora(în contextul în care fenomenul de trafic şi consum ilicit de droguri a luat o amploare deosebită),cantitatea mare de droguri traficată, ca şi circumstanţele personale ale inculpatului, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, echivalând cu o primă de încurajare dată persoanelor care se ocupă cu asemenea activităţi.
În consecinţă, recursul declarat de către inculpat este nefondat şi va fi respins, conform art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.I.M. împotriva încheierii din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 2517/87/2009(2517/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4228/2009. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 4263/2009. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
