ICCJ. Decizia nr. 703/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 703/2009
Dosar nr. 634/45/2008
Şedinţa publică din 27 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
La data de 28 iulie 2008, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi plângerea numitei D.F. împotriva Rezoluţiei nr. 84/ P din 5 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, prin care s-a dispus în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a), c) şi d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul B.B., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vaslui, S.F, comisar şef, în cadrul I.P.J. Vaslui, N.L., agent şef, E.M., agent şef adjunct, G.F.M., agent şef adjunct pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 2501, 259, 260 şi 261 C. pen.
În motivarea plângerii sale, petenta a susţinut că este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată plângerea sa atât de procurorul de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, cât şi de procurorul general al aceluiaşi parchet.
A mai precizat că ea a dovedit vinovăţia persoanelor cercetate prin hotărârea de achitare dată în cauză.
Petenta a solicitat admiterea plângerii şi în cererea urmăririi penale faţă de persoanele cercetate întrucât acestea nu şi-au îndeplinit, în mod corect, atribuţiile de serviciu.
Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a constatat următoarele: prin Rezoluţia nr. 84/ P din 5 iunie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-a dispus a nu se începe urmărirea penală împotriva intimaţilor, pentru săvârşirea infracţiunilor reclamate.
În motivarea rezoluţiei s-a subliniat că prin Rechizitoriul nr. 757/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei D.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin actul de inculpare, s-a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Din anul 1998 inculpata a fost preşedinta Asociaţiei A., Filiala Vaslui, funcţie în virtutea căreia, în cursul anilor 2002 - 2007 a promis părţilor vătămate P.M. şi M.Ş. că le va rezolva favorabil procesele aflate pe rolul instanţelor de judecată.
În acest sens, inculpata s-a prezentat ca fiind avocat, a scris cereri, a făcut acte de reprezentare la procese, fără însă a lua cuvântul în instanţă.
Pentru aceste fapte şi consultaţiile juridice acordate a solicitat şi primit diferite sume de bani şi produse alimentare.
De asemenea, în acelaşi rechizitoriu s-a mai reţinut că inculpata, uzând de calitatea de avocat, a promis mai multor persoane de etnie rromă, că va face demersuri, solicitând despăgubiri, pentru suferinţele la care au fost supuşi în timpul foametei din anii 1946 - 1947.
Prin sentinţa penală nr. 118 din 17 aprilie 2007, a Judecătoriei Urziceni, s-a dispus achitarea inculpatei D.F., în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. c) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen. Sentinţa instanţei de fond a fost menţinută prin Decizia penală nr. 132/ A din 5 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
La soluţionarea dosarului nr. 757/P/2005 au participat, în cursul urmăririi penale, numiţii N.L., E.M. şi C.D., celelalte două persoane, respectiv S.F. şi G.F.M. nefiind implicaţi în efectuarea actelor de urmărire penală, în cauza evocată.
Aspectele reclamate de către D.F., cărora aceasta le-a atribuit încadrarea juridică a unor fapte de natură penală a vizat strict modul în care s-a realizat şi finalizat urmărirea penală în cauza în care aceasta a avut calitatea de inculpat.
Prin urmare, raportat la calitatea persoanelor faţă de care a fost formulată plângere penală, în speţă, nu este posibilă abordarea activităţii desfăşurate de către acestea, din perspectiva textelor de lege pe care petenta le-a invocat, motivat de faptul că nici procurorul, nici ofiţerii de poliţie, care efectuau urmărirea penală nu pot fi subiect activ, al infracţiunilor prevăzută de art. 260 şi 3171 C. pen., în cauzele pe care le instrumentează.
În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2471 C. pen., este de relevat faptul că sub aspectul elementului material al infracţiunilor menţionate, este necesar ca funcţionarul public să îngrădească folosinţa sau exerciţiul drepturilor unei persoane sau să-i creeze o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etc.
În speţă, actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 757/P/2005 s-au realizat cu respectarea tuturor drepturilor procesuale ale persoanei cercetate, conform dispoziţiilor cuprinse în Titlul I (partea specială), cap. IV şi V C. proc. pen. (a se vedea procesul verbal prin care i s-a adus la cunoştinţă învinuitei D.F. învinuirea, precum şi dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., declaraţia învinuitei din care rezultă că i-a fost respectat dreptul la apărare, procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală).
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 2501 C. proc. pen., s-a soluţionat faptul că activităţile specifice realizării actelor de urmărire penală în orice cauză penală nu pot fi asociate acţiunii cerute de legiuitor în cuprinsul textului de lege care incriminează infracţiunea de purtare abuzivă.
Din examinarea tuturor actelor de urmărire penală care au făcut obiectul dosarelor penale în care petenta a avut calitatea de inculpată nu rezultă date sau indicii care să ateste că aceasta ar fi fost cu prilejul cercetărilor, victima unor ameninţări sau agresiuni exercitate de către organele de urmărire penală.
Totodată, acuzaţiile pe care petenta înţelege să le aducă ofiţerilor de poliţie şi procurorului cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 261 C. pen., sunt nefondate.
Din analiza aceloraşi acte de urmărire penală din dosarul nr. 757/P/2005, rezultă că aspectele relatate de martori reflectă adevărul şi nu sunt plăsmuiri ale organelor de cercetare penală.
În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 268 C. pen., este de asemenea, de relevat faptul că Rechizitoriul din 11 noiembrie 2005 s-a întemeiat pe o serie de probe care au fost administrate în cursul urmăririi penale, probe indicate şi în expozitivul actului menţionat şi care, la momentul trimiterii în judecată, au confirmat vinovăţia inculpatei D.F.
Prin urmare, împrejurarea că, ulterior emiterii rechizitoriului, o parte dintre martorii audiaţi la urmărirea penală şi-au schimbat declaraţiile în faţa instanţei de judecată, nu poate justifica opinia conform căreia inculparea s-ar fi realizat în lipsa unor probe existente de vinovăţie.
De altfel, împrejurarea că instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar, în susţinerea soluţiei de achitare, au făcut referire doar la declaraţiile date de martori în faţa instanţei, înlăturându-le, astfel, pe cele de la urmărirea penală nu poate susţine concluzia unei conduite abuzive a persoanelor investite cu soluţionarea unui dosar finalizat cu trimiterea în judecată a inculpatei D.F.
Nu lipsit de semnificaţie este şi faptul că, în dovedirea aspectelor reclamate de către P.M. la dosarul de urmărire penală nr. 757/P/2005 au fost ataşate o serie de acte ridicate de organele de cercetare penală de la acesta şi care atestă implicarea numitei D.F. în afacerile judiciare ale părţii vătămate din acea cauză penală.
Mai mult, aceleaşi susţineri le-a făcut P.M. şi în faţa instanţei de judecată, ceea ce atestă faptul că întreaga conduită procesuală a acestuia s-a înscris în limitele dispoziţiilor legale.
Prin urmare, faptul că alţi martori audiaţi la urmărirea penală au revenit în faţa instanţei de judecată asupra declaraţiilor care susţineau acuzaţiile aduse inculpatei D.F., precum şi faptul că aspectelor relatate de către numitul P.M., instanţa de judecată nu le-a oferit calificarea penală, nu poate justifica concluzia conform căreia susţinerile făptuitorului ar avea caracter mincinos sau că învinuirile aduse petentei ar fi fost nedrepte.
În ceea ce priveşte infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă este de menţionat faptul că din actele premergătoare efectuate în cauză, nu au rezultat elemente care să ateste că P.M. ar fi desfăşurat activităţi de natura celor prevăzute de art. 261 C. pen.
Împotriva acestei rezoluţii, petenta a formulat plângere, aceasta fiindu-i respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, ca nefondată, prin rezoluţia nr. 597/II/2 din 17 iulie 2008.
Nemulţumită, petenta s-a adresat cu plângere Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, care, verificând rezoluţiile, în baza art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., prin sentinţa penală nr. 132 din 4 noiembrie 2008, a respins plângerea, ca fiind neîntemeiată.
Împotriva acestei din urmă sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petenta, susţinând că, s-a greşit, prin neînceperea urmăririi penale celor reclamaţi şi că, faţă de conţinutul plângerii, organul de urmărire penală ar fi trebuit să-şi exercite rolul activ şi să administreze probe care să ducă la reclamarea celor reclamaţi.
Recursul nu este întemeiat.
Solicitarea petiţionarei de trimitere în judecată a intimaţilor pentru învinuirile de a fi comis o serie de infracţiuni, a plecat de la faptul că procurorul B.B. şi lucrătorii de poliţie S.F., N.L., G.F.M., E.M. precum şi alţi poliţişti au efectuat împotriva sa, acte de urmărire penală, acte juridice soldate cu trimiterea sa în judecată pentru infracţiunile prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 25 din Legea nr. 255/2004 raportat la art. 281 C. pen., infracţiuni, pentru care, atât prima instanţă, Judecătoria Urziceni, cât şi instanţa de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au achitat-o, reţinând, inexistenţa comiterii faptelor.
Că, în raport de această situaţie, ar fi dovedite infracţiunile reclamate, fiind evidente plăsmuirile folosite, pentru determinarea condamnării acesteia.
Or, aşa-zisele plăsmuiri, la care petenta se referă nu există, după cum nu sunt dovedite nici măcar indicii cu care să se dovedească că intimaţii ar fi lucrat cu vreo pornire sau cu rea-credinţă, pentru a determina condamnarea acesteia.
În aceste condiţii, având în vedere considerentele invocate atât în cele două rezoluţii ale Parchetului, cât şi în sentinţa recurată, Curtea va trebui să privească recursul declarat de petiţionara D.F. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, ca nefondat şi a-l respinge, ca atare, menţinând, astfel, hotărârea atacată.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMLELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionara D.F. împotriva sentinţei penale nr. 132 din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală.
Obligă recurenta petiţionară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 700/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 715/2009. Penal → |
|---|
