ICCJ. Decizia nr. 768/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 768/2009
Dosar nr. 1721/116/2008
Şedinţa publică din 5 martie 2009
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 120 din 14 octombrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 1721/116/2008 al Tribunalului Călăraşi, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul I.N. din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi c) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.N., la 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza art. 113 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical pe durata executării pedepsei.
S-a luat act că partea vătămată I.I. şi Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică Reparatorie şi Arşi din Bucureşti nu s-au constituit părţi civile.
A fost obligat inculpatul la 800 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi nr. 91/P/2008 din 28 august 2008, a fost trimis în judecată inculpatul I.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., fapta comisă pe raza comunei Jegălia, judeţul Călăraşi.
S-a reţinut, în actul de sesizare, că inculpatul I.N., în noaptea de 24 iunie 2008, a turnat diluant peste fratele său I.I. şi apoi l-a incendiat, producându-i arsuri pe 30-39 % din suprafaţa corpului, leziuni care au pus în primejdie viaţa victimei.
Din coroborarea probelor administrate a rezultat următoarea situaţie de fapt:
În seara zilei de 24 iunie 2008, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi, între inculpat şi partea vătămată (fratele său) a izbucnit o ceartă amplificată de starea de ebrietate a părţii vătămate şi de starea de irascibilitate a inculpatului.
Pe fondul insistenţelor părţii vătămate I.I. de a vorbi cu mama sa, şi al refuzului de a se retrage la culcare în partea de imobil în care locuieşte, inculpatul I.N. a recurs la ameninţări cu incendierea fratelui său, motiv pentru care acesta a apelat serviciul de urgenţă, la faţa locului venind şeful postul de poliţie din localitate şi ajutorul acestuia care, aparent, au aplanat conflictul (rapoartele poliţiştilor M.C. şi D.I., dosar urmărire penală).
După plecarea poliţiştilor, cearta dintre cei doi fraţi s-a reluat, partea vătămată I.I. ieşind din locuinţa sa în curte şi reluând vechea temă a disputei, moment în care inculpatul I.N. a luat din porumbar, dintr-un frigider defect, o sticlă cu diluant de vopsele şi a turnat conţinutul acesteia pe spatele părţii vătămate, începând cu zona umerilor, după care a dat foc tricoului cu o brichetă, flăcările cuprinzând spatele, toracele acesteia (anterior şi posterior) şi întinzându-se spre gât şi faţă.
Partea vătămată a încercat să se dezbrace, moment în care inculpatul a intervenit, aruncând o găleată cu apă peste fratele său şi ajutându-l să-şi scoată îmbrăcămintea.
În curtea locuinţei a ieşit şi mama celor 2 fraţi care a dus partea vătămată în casa, ulterior mergând să anunţe poliţia.
Din raportul de constatare medico-legală nr. 657 din 02 iulie 2008 al S.M.L. Călăraşi (întocmit şi în baza actelor medicale eliberate de Spitalul Clinic de Urgenţă şi Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arşi unde partea vătămată a fost internată în perioada 25.06 - 30 iunie 2008) rezultă că leziunile părţii vătămate sunt urmarea unor arsuri prin flacără, necesitând 65-70 zile îngrijiri medicale şi că au pus în primejdie viaţa victimei.
Din acelaşi act rezultă că arsurile prin flacără - gr. II A-II B III 3/ CS au afectat faţa, gâtul, trunchiul anterior şi posterior, membrul superior drept şi umărul, acoperind 30-39 % din suprafaţa corpului.
În ceea ce-l priveşte pe inculpat, din raportul de constatare medico-legală (expertiza nr. 779 din 06 august 2008 emisă de S.M.L. Călăraşi), rezultă că I.N. suferă de tulburare dizarmonică de personalitate, de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri etilice, având discernământul unor diminuat şi capacitatea de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale uşor scăzută.
În completarea lucrării medico-legale, S.M.L. Călăraşi a comunicat că se impune obligarea inculpatului la tratament medical.
În ceea ce priveşte cererea apărării de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., tribunalul a apreciat-o nefondată, pentru următoarele motive:
Actul material săvârşit în cauză a constat în incendierea părţii vătămate, după prealabila îmbibare a hainelor acestuia cu diluant de vopsea (substanţa inflamantă fiind vărsată pe spatele victimei, de la umeri în jos). Un atare mod de acţiune nu poate fi, în nici un caz, calificat drept acţiune de pedepsire a fratelui mai mic şi turbulent, inculpatul realizând care sunt urmările faptei sale (şi acţionând într-un târziu, după ce partea superioară a trupului părţii vătămate fusese cuprins de flăcări).
Tribunalul a apreciat că, această intervenţie nu este de natură a demonstra nerealizarea laturii subiective a infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, rezoluţia infracţională fiind pusă în aplicare, iar rezultatul faptei fiind acceptat de inculpat în momentul aprinderii hainelor părţii vătămate.
Referitor la reţinerea provocării, s-a apreciat de prima instanţă că situaţia de fapt descrisă anterior nu cuprinde situaţia reglementată în art. 73 lit. b) C. pen., cearta dintre fraţi (pentru care nu s-a dovedit şi comiterea de agresiuni asupra inculpatului) fiind o stare de fapt de durată. S-a mai reţinut că între cei doi, pentru aplanarea conflictului, a intervenit şi poliţia, dar că ambii au preferat să continue disputa, iar inculpatul şi-a pus în aplicare planul cu care îl ameninţase anterior (şi în prezenţa poliţiştilor) pe partea vătămată, acest gen de ripostă neputând fi pusă pe seama stării de tulburare produsă de conduita gălăgioasă a părţii vătămate.
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul, solicitând în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., şi aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, şi - în subsidiar, redozarea acesteia, în sensul diminuării cuantumului pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 296/ A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de inculpatul I.N. împotriva sentinţei penale nr. 120 din 14 octombrie 2008, pronunţată de Tribunalul Călăraşi.
A desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului din infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen.
În baza art. 182 alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul I.N. la 3 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe durata a 5 ani, reprezentând termen de încercare.
A făcut aplicarea art. 359 C. proc. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.
Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reţinut următoarele:
Distincţia dintre tentativa la omor şi vătămarea corporală gravă este o problemă controversată întrucât urmarea celor două infracţiuni este comună, ca constând în „punerea în primejdie a vieţii persoanei".
Această expresie prezintă două accepţiuni:
- una juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce suprimarea vieţii acesteia şi caracterizate de intenţia specifică de omor, care să demonstreze, prin natura lor şi împrejurările de săvârşire, că infractorul a avut intenţia de a ucide, nu intenţia generală de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei;
- alta medico-legală, constând în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, generat de natura şi gravitatea vătămărilor produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potenţial, important fiind ca leziunea să determine moartea, indiferent de modul de îndepărtare a lui (prin tratament medical sau reactivitate organică crescută).
Infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., în modalitatea punerii în primejdie a vieţii persoanei nu poate avea în vedere decât accepţiunea medico-legală a expresiei, iar tentativa la omor pe cea juridică.
Întrucât tentativa la omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a vieţii persoanei, aprecierea medico-legală nu poate constitui, în acest caz, prin ea însăşi, un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor ci, cel mult, un element de fapt, fiind necesar, pentru a fi relevant, să se coroboreze în mod obligatoriu şi cu alte circumstanţe reale şi personale (de ordin juridic), cum sunt, de pildă, intenţia, premeditarea etc.
De aceea, în opinia instanţei de apel, împrejurarea constatată medical, că victima a suferit leziuni care i-au pus în pericol viaţa, nu poate fi folosită ca argument pentru încadrarea juridică a faptei în tentativă la omor, ci doar în vătămare corporală gravă [(Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, Decizia nr. 34/1978)]. în literatura juridică s-a susţinut, în mod unanim, că tentativa la omor se deosebeşte de vătămarea corporală gravă numai sub aspectul laturii subiective. Intenţia de a ucide (animus necandi) trebuie stabilită în raport de toate împrejurările cauzei (dolos ex re), cum sunt: instrumentul folosit de făptuitor, regiunea corpului vizată, raporturile dintre făptuitor şi victimă, atitudinea făptuitorului după comiterea faptei.
Cu alte cuvinte, reţine instanţa de apel, criteriul subiectiv pentru sancţionarea unor fapte ca vătămare corporală gravă în modalitatea examinată sau tentativă la omor trebuie dedus din elemente obiective, cum ar fi, de exemplu, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta. Este eronat să se considere că orice vătămare produsă într-o zonă vitală a corpului constituie infracţiunea de tentativă la omor, ca în speţa de faţă, fără a lua în considerare şi împrejurările concrete ale comiterii faptei, cum ar fi cele care privesc modul de derulare a acţiunii ori chiar persoana inculpatului. Astfel, în speţă, nu se poate concluziona, raportat la persoana inculpatului şi la antecedentele sale patologice (psihopatie instabil-impulsivă, tulburare dizarmonică de personalitate de tip instabil-impulsiv, cu abuzuri etilice, dosar de urmărire penală) că a avut intenţia, chiar indirectă, să-şi ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze de la locuinţa sa şi a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.
Aceste împrejurări sunt confirmate şi de martora I.P. şi, într-o oarecare măsură, chiar de către partea vătămată.
De altfel, s-a apreciat că instanţa de control judiciar nu poate face abstracţie nici de o altă împrejurare care confirmă aserţiunile de mai sus, împrejurarea că inculpatul însuşi a fost cel care „a aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată şi a ajutat-o să dezbrace tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp".
Într-un asemenea context, s-a apreciat că nu se poate concluziona că inculpatul a acţionat, chiar şi cu intenţie indirectă de a-şi ucide fratele, pentru ca în sarcina lui să fie reţinută tentativa la infracţiunea de omor, ci cea de vătămare corporală gravă.
Instanţa de control judiciar, în acord cu cea de fond, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile reţinerii atenuantei prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., în raport de cel puţin două aspecte: pe de-o parte, comportamentul părţii vătămate, chiar deranjant fiind, nu se poate circumscrie unei veritabile provocări, iar, pe de altă parte, între aşa-zisul act provocator şi ripostă nu există o proporţie, câtă vreme numai o activitate ilicită a părţii vătămate de o anumită gravitate poate genera o tulburare sau emoţie de o asemenea intensitate încât să explice săvârşirea infracţiunii.
Sub aspectul individualizării pedepsei, s-a reţinut de către curtea de apel că inculpatul este infractor primar, că a recunoscut şi regretat fapta, acestea fiind împrejurări care trebuie să li se găsească semnificaţie în stabilirea tratamentului sancţionator, întrucât, deşi în procesul individualizării sancţiunii nu poate fi scăpată din vedere gravitatea faptei, aceasta nu trebuie considerată în exces, în detrimentul unei valorificări armonioase şi realiste, în sensul şi spiritul criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), a tuturor împrejurărilor şi elementelor obiective şi subiective specifice speţei. Aceasta pentru că ceea ce trebuie să prevaleze pe lângă analiza elementelor concrete ale dosarului este determinarea capacităţii de îndreptare a persoanei în cauză.
Împotriva deciziei, Ministerul Public a declarat prezentul recurs.
În motivele scrise de recurs, s-a menţionat că Decizia este nelegală şi netemeinică pentru următoarele considerente:
- greşita schimbare a încadrării juridice a faptei săvârşită de inculpatul I.N. (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.).
- greşita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului sub aspectul modalităţii de executare (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.).
În dezvoltarea acestor critici, se arată că:
1) instanţa de apel a concluzionat greşit că, întrucât tentativa la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 C. pen., are în vedere sensul juridic al expresiei de punere în primejdie a vieţii persoanei, aprecierea medico - legală nu poate constitui, în acest caz, prin ea însăşi, un criteriu de încadrare a faptei în tentativă la omor, ci cel mult un element de fapt, fiind necesar pentru a fi relevant să se coroboreze în mod obligatoriu şi cu alte circumstanţe reale şi personale, cum sunt de pildă: intenţia, premeditarea, etc. S-a mai reţinut că nu se poate concluziona, raportat la persoana inculpatului şi la antecedentele sale patologice (psihopatie instabil-impulsivă, tulburare dizarmonică de personalitate de tip instabil-impulsiv cu abuzuri etilice, din dosarul de urmărire penală), că nu a avut intenţia, chiar indirectă, să-şi ucidă fratele, ci doar să-l îndepărteze de la locuinţa sa şi a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească. A fost avută în vedere şi împrejurarea că inculpatul însuşi a fost cel care „a aruncat apă dintr-un recipient peste partea vătămată şi a ajutat-o să dezbrace tricoul care luase foc, stingând focul la scurt timp".
În opinia Ministerului Public, ceea ce deosebeşte infracţiunea de vătămare corporală gravă, având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei, de tentativa la infracţiunea de omor, este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a acestei infracţiuni. în cazul infracţiunii prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, iar în cel al infracţiunii de tentativă la omor acţionează numai cu intenţie. Pentru a fi incidente prevederile art. 182 alin. (2) C. pen., în varianta în care fapta are drept consecinţă punerea în primejdie a vieţii persoanei, ar fi trebuit să se constate că inculpatul a acţionat cu praeterintenţie, respectiv cu intenţia de a-i cauza părţii vătămate o vătămare corporală care în mod normal nu-i poate pune în pericol viaţa, aflându-se în culpă faţă de rezultatul mai grav produs, respectiv periclitarea vieţii.
Pentru stabilirea poziţiei subiective trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, metoda sau instrumentul folosit (apt sau nu să producă moartea), intensitatea acţiunii traumatizante, regiunea corpului spre care a fost îndreptată (zonă vitală sau nu), urmările produse sau care s-ar fi putut produce, atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei, raporturile dintre făptuitor şi victimă, anterioare săvârşirii faptei, atitudinea infractorului după săvârşirea faptei.
Or, din declaraţiile inculpatului I.N., ale părţii vătămate I.I. precum şi ale martorei I.P., rezultă că, în noaptea de 24 iunie 2008, orele 24, 00, partea vătămată I.I., aflată în stare de ebrietate, s-a deplasat la imobilul în care se aflau fratele şi mama sa, pentru a-i spune ceva acesteia din urmă.
Inculpatul I.N. i-a cerut să-i lase în pace întrucât este târziu.
Deoarece partea vătămată insista să discute cu mama sa, inculpatul a ameninţat-o că-i dă foc şi că o omoară, împrejurare în care cei doi s-au certat, iar I.I. a sunat la Serviciul 112.
Şeful de post şi ajutorul acestuia au venit la faţa locului, aplanând conflictul.
După plecarea lucrătorilor de poliţie, partea vătămată I.I. a ieşit în curte şi între cei doi a izbucnit din nou cearta.
În acest context, inculpatul I.N., care, între timp, luase dintr-un frigider defect o sticlă de plastic de 1/2 litru cu diluant pentru vopsea, a turnat conţinutul sticlei peste partea vătămată, începând din zona umerilor, apoi cu o brichetă a dat foc tricoului. Flacăra s-a extins rapid pe faţă, gât, torace anterior şi posterior. Speriindu-se, inculpatul a aruncat apa dintr-o găleată peste partea vătămată I.I. şi l-a ajutat să se dezbrace de tricou, focul stingându-se la scurt timp.
Potrivit concluziilor medico - legale elaborate de S.M.L. Călăraşi, partea vătămată I.I. a suferit arsuri prin flacără pe 30 - 39 % din suprafaţa corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare 65-70 zile de îngrijiri medicale, iar leziunile au pus în primejdie viaţa victimei.
Raportul de expertiză psihiatrică nr. 779 din 06 august2008, întocmit de S.M.L. Călăraşi a concluzionat că: „inculpatul are discernământul faptelor sale uşor diminuat, având capacitatea de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale uşor scăzute".
Anumite stări ale făptuitorului nu au relevanţă în sine.
Intenţia de a ucide se deduce din modul în care s-a acţionat, nu din elemente exterioare.
S-a mai arătat că argumentaţia instanţei de apel pentru schimbarea încadrării juridice în art. 182 C. pen., în sensul că, având discernământul diminuat, inculpatul nu a putut prevedea pe deplin consecinţele faptei, este greşită, deoarece numai în condiţiile unei aboliri a discernământului făptuitorul nu prevede rezultatul letal al unei fapte ca cea din cauza de faţă (în acest sens, Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia nr. 941/1980).
Însăşi materialitatea actului, constând în incendierea părţii vătămate, după îmbibarea hainelor acesteia cu diluant de vopsea, reflectă intenţia inculpatului de a ucide, iar nu de a cauza victimei numai vătămări corporale, întrucât acesta a prevăzut rezultatul letal al faptei sale şi chiar dacă nu l-ar fi urmărit, l-a acceptat, fiindu-i evident că prin incendierea unei persoane survine decesul în mod lent şi cu suportarea neîndoielnică a unor mari suferinţe fizice.
Împrejurarea că inculpatul a aruncat apă peste partea vătămată, că a ajutat-o să se dezbrace de tricoul care a luat foc, nu este concludentă în stabilirea încadrării juridice, deoarece este necesară luare în considerare a tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, iar numai a unora dintre ele.
Inculpatul a acţionat pentru stingerea focului târziu, după ce partea superioară a corpului părţii vătămate fusese cuprinsă de flăcări.
În sensul celor mai sus arătate, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia penală nr. 1597 din 13 martie 2006 a statuat că „fapta inculpatului de a stropi victima cu benzină şi de a-i da foc provocându-i arsuri pe 10 % din suprafaţa corpului, ce au necesitat pentru vindecare 45 de zile îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, şi nu a celei de vătămare corporală gravă deoarece, prin modelul de săvârşire a faptei, provocând combustia victimei, inculpatul a urmărit sau a acceptat posibilitatea producerii decesului acesteia".
2) potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), „la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală".
Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite, în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
La individualizarea pedepsei, instanţa trebuia să aibă în vedere toate împrejurările concrete ce însoţesc săvârşirea faptei şi sunt de natură să releve gradul de pericol social concret al faptei şi al persoanei făptuitorului.
În opinia Ministerului Public, inculpatul vădeşte o mai mare periculozitate socială, impunându-se o mai mare severitate în stabilirea modalităţii de executare a pedepsei, întrucât după ce a ameninţat partea vătămată că îi dă foc şi o omoară, a turnat conţinutul unei sticle de 1/2 litru cu diluant pentru vopsea peste aceasta, începând din zona umerilor, apoi cu o brichetă a dat foc tricoului, flacăra extinzându-se rapid pe faţă, gât, torace anterior şi posterior. Trebuie avută în vedere şi urmarea produsă prin săvârşirea infracţiunii, partea vătămată suferind arsuri prin flacără pe 30-39 % din suprafaţa corpului, pentru vindecare fiindu-i necesare 65-70 zile îngrijiri medicale, leziunile punând în primejdie viaţa victimei.
În mod nejustificat, se arată în motivele scrise de recurs, aceleaşi împrejurări au fost avute în vedere, atât la aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus, cât şi la stabilirea modalităţii de executare. Aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a pedepsei, nu numai că nu corespunde scopului preventiv - educativ al pedepsei, dar poate avea un caracter încurajator, atât pentru inculpat, cât şi pentru alte persoane tentate să comită o astfel de faptă antisocială. Aceste elemente erau de natură să formeze convingerea că pentru reeducarea inculpatului se impunea aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenţie, aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
În completarea motivelor scrise de recurs, cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a mai menţionat că Decizia este nelegală şi sub un alt aspect: în condiţiile în care procurorul nu a declarat apel, iar prima instanţă reţinuse în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, curtea de apel avea obligaţia de a menţine aceste circumstanţe cu ocazia soluţionării apelului inculpatului.
Prealabil examinării recursului Ministerului Public, Înalta Curte reţine următoarele:
Inculpatul, cu acordul său, a fost ascultat de către instanţa de fond recunoscând săvârşirea faptelor.
În faţa instanţei de apel inculpatul şi-a exercitat „dreptul la tăcere", drept pe care şi l-a exercitat şi în faţa instanţei de recurs.
Prima instanţă, în baza probatoriului administrat în ambele faze ale procesului penal, a stabilit o corectă şi completă situaţie de fapt.
În cursul apelului, inculpatul şi apărătorul său nu au solicitat administrarea altor probe pe situaţia de fapt, fiind solicitate şi încuviinţate numai probe în circumstanţiere (înscrisuri), dosar apel.
Instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, admiţând apelul inculpatului numai cu privire la aspectul de drept referitor la încadrarea juridică a faptei, dispunând în sensul deja arătat.
Asupra recursului de declarat de Ministerul Public:
Recursul este fondat şi va fi admis pentru motivele ce se vor arăta.
Actele de punere în executare a omorului, săvârşite până în momentul intervenţiei evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite, că infractorul a avut intenţia specifică de omor, iar nu intenţia generală de a vătăma.
Astfel, există tentativă de omor, şi nu de vătămare corporală, ori de câte ori infractorul acţionează în aşa mod încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevanţă timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracţiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al actului infracţional.
Anumite stări ale infractorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Existenţa unei discernământ diminuat nu justifică, de plano, concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor.
Vinovăţia pentru tentativă de omor poate consta şi în intenţie indirectă.
În prezenta cauză, chiar în condiţiile existenţei unui discernământ uşor diminuat al inculpatului, persoană matură în vârstă de 46 ani, este justificată concluzia primei instanţe că, în raport cu experienţa de viaţă a acestuia, aruncarea peste victimă a unei cantităţi de diluant pentru vopsea (lichid cunoscut pentru proprietăţile sale extrem de volatile, cu mare capacitate de combustie), urmată de aprinderea hainelor cu o brichetă, este o acţiune cu potenţial letal ridicat.
Acţionând în modul arătat (prin folosirea unui procedeu specific uciderii), inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă de omor, acesta prevăzând rezultatul faptei sale (posibila moarte a victimei) şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Intervenţia ulterioară a inculpatului, constând în aruncarea unei găleţi cu apă asupra victimei, fratele său, nu este de natură să justifice concluzia instanţei de apel, care şi-a însuşit apărarea inculpatului, potrivit căreia a intenţionat doar pentru a-l îndepărta de la locuinţa sa şi a mamei sale, întrucât acesta nu-l lăsa să se odihnească.
De altfel, din partea expozitivă a deciziei, rezultă că instanţa de apel a ajuns la această concluzie examinând mai puţin actul de conduită al inculpatului, ci, mai ales, antecedentele patologice ale acestuia.
Intenţia inculpatului rezultă din declaraţiile acestuia: „l-am ameninţat că îi voi da foc", „i-am spus că o să-i dau foc".
Înalta Curte constată că, între momentul luării rezoluţiei infracţionale şi cel al punerii în aplicare a acesteia, a existat un interval temporal de natură să justifice, pe de o parte, concluzia excluderii actului spontan, iar pe de altă parte, concluzia existenţei unei perioade suficiente de timp pentru a reflecta, conştient, asupra posibilelor consecinţe cu potenţial letal al respectivului act.
În declaraţia dată în faţa instanţei, inculpatul menţionează că, la plecarea poliţiştilor, „eu le-am spus că dacă nu-l iau cu ei pe fratele meu o să-i dau foc".
În declaraţiile părţii vătămate se menţionează „ ... a ieşit din nou ... ameninţându-mă că-mi dă foc şi că mă omoară. În mâini avea o sticlă de lA litri de diluant pentru vopsea şi o brichetă. Am încercat să fug spre poartă, ... am alunecat din pricina ploii ce udase trotuarul. Atunci fratele meu I.N. m-a lovit cu piciorul în ochi şi, în momentul în care eu am încercat să mă ridic, acesta mi-a turnat pe tricou, începând din zona umerilor, tot conţinutul sticlei de diluant, apoi mi-a dat foc cu bricheta".
Mobilul faptei (îndepărtarea părţii vătămate întrucât nu-l lăsa să se odihnească), chiar coroborat de către instanţa de apel cu antecedentele patologice ale inculpatului, nu este relevant pentru încadrarea juridică a faptei care a făcut obiect al judecăţii.
Dacă sub aspectul încadrării juridice a faptei, recursul Ministerului Public este întemeiat, potrivit celor deja menţionate, critica referitoare la modalitatea de individualizare a executării pedepsei nu este întemeiată.
În prealabil, Înalta Curte constată, ca întemeiată, opinia reprezentatului Ministerului Public referitoare la circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatului. În condiţiile neapelării de către Ministerul Public a sentinţei, toate circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatului, şi consecinţele juridice ale acestora asupra stabilirii la 4 ani a cuantumului pedepsei închisorii, sunt câştigate cauzei, urmând a fi avute în vedere, în mod obligatoriu, de către Înalta Curte cu ocazia judecării prezentului recurs.
Concluziile raportului medico-legal psihiatric şi celelalte acte medicale, atitudinea inculpatului imediat după incendierea părţii vătămate, contextul săvârşirii faptei, dar şi calitatea de rudenie dintre inculpat şi victimă (fraţi), atitudinea în faţa organelor judiciare (de recunoaştere şi regret a faptelor) şi lipsa antecedentelor penale, justifică concluzia că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 861 C. pen., privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Faţă de aspectele menţionate, Înalta Curte va casa Decizia recurată şi, în parte, sentinţa primei instanţe numai cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei.
În temeiul art. 861 C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei de 4 ani sub supraveghere, pe un termen de încercare de 7 ani, calculat conform art. 862 C. pen., pe durata acestuia inculpatul urmând să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (l) C. pen.
Se va face aplicarea art. 359 C. proc. pen., cu referire la art. 864 C. pen.
De asemenea, pe durata termenul de încercare se va face aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Potrivit art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 296/ A din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, privind pe inculpatul I.N.
Casează Decizia atacată şi, în parte, sentinţa penală nr. 120 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Călăraşi, secţia penală, numai sub aspectul individualizării modalităţii de executare a pedepsei şi, rejudecând sub acest aspect, în temeiul art. 861 C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei de 4 ani închisoare, sub supraveghere pe un termen de încercare de 7 ani, calculat conform art. 862 C. pen. şi care se socoteşte de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Pe durata termenului de încercare, conform art. 863 alin. (l) lit. a) – d) C. pen., inculpatul I.N. se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la S.P.V.R.S.I. de pe lângă Tribunalul Călăraşi, la datele fixate de acesta;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Datele se vor comunica S.P.V.R.S.I. de pe lângă Tribunalul Călăraşi.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute de art. 864 C. pen.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata termenului de încercare se suspendă şi executarea pedepselor accesorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei, de va plăti din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 752/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2483/2009. Penal → |
|---|
