ICCJ. Decizia nr. 739/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 739/2009
Dosar nr. 13644/3/2007
Şedinţa publică din 3 martie 2009
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia neconstituţionalităţii Codului penal şi a Codului de procedură penală, în raport cu art. 21 şi art. 34 din Constituţia României.
În baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul R.A. împotriva sentinţei penale nr. 9/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17 ianuarie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat revizuientul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că, la data de 18 aprilie 2007, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a înaintat Tribunalului Bucureşti cererea de revizuire formulată de R.A. împotriva sentinţei penale nr. 9/2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a Penală, în Dosarul nr. 3011/1999, spre competentă soluţionare. Conform referatului 52/III-6/2007, prin care concluzionează că cererea de revizuire este inadmisibilă, întrucât pe de o parte petentul tinde la o prelungire a probaţiunii pe calea revizuirii, prin administrarea unor probe noi, revizuientul solicitând a se avea în vedere conţinutul unui reportaj difuzat la postul TVR 1 în 24 mai 2006 cu privire la reconstituirea la faţa locului a modului şi condiţiilor în care a fost comisă fapta, iar pe de altă parte susţinerea petentului că procurorul de caz a întocmit acest rechizitoriu ca să îşi construiască cariera, nu a fost dovedită.
Petentul a mai invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a C. pen. şi a C. proc. pen., în întregime, motivând că pedepsele sunt nejustificat de mari, execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, deşi nu a existat premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată, încălcându-se prevederile art. 21 şi art. 34 din Constituţie, în sensul că nu se asigură un proces echitabil, iar Codul de procedură penală prezintă anumite instituţii neclare, încălcându-se art. 11 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
Instanţa de fond a respins excepţia invocată de către revizuient, ca inadmisibilă, întrucât nu are nici o legătură cu cererea de revizuire.
În ceea ce priveşte cererea de revizuire, instanţa a considerat că aspectele invocate de către revizuient nu constituie fapte şi împrejurări noi, preexistente, care să nu fie cunoscute de instanţele care au soluţionat – în fond şi în căile de atac – cauza a cărei revizuire se cere.
Cu privire la cel de al doilea motiv de revizuire invocat de către revizuient, în sensul că procurorul de caz a dat dovadă de rea credinţă, acesta săvârşind infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., s-a considerat că această infracţiune este ulterioară hotărârii definitive de condamnare, neducând la pronunţarea unei hotărâri nelegale de condamnare ce poate fi supusă revizuirii.
Această hotărâre a fost atacată la Curtea de Apel Bucureşti de către revizuientul R.A., sub aspectul modului în care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate invocată de către acesta printr-o hotărâre prin care a fost soluţionată şi cererea de revizuire şi nu separat, prin încheiere ce putea fi atacată cu recurs. Revizuientul critică hotărârea şi sub aspectul nepronunţării în şedinţă publică a hotărârii de către judecător.
Curtea, analizând hotărârea atacată – prin prisma motivelor invocate şi din oficiu sub toate motivele de fapt şi de drept – a constatat apelul nefondat pentru următoarele considerente:
Este adevărat că instanţa de judecată a soluţionat prin aceeaşi hotărâre, atât cererea revizuientului privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor C. pen. şi ale C. proc. pen., cât şi cererea de revizuire, dar având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, influenţa efectului devolutiv are loc şi asupra încheierii prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, instanţa de apel având dreptul de a face o nouă judecată asupra tuturor aspectelor cauzei judecate în primă instanţă sau numai asupra unor aspecte ale acesteia, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de inculpat, să examineze cauza sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.
Astfel, pentru ca o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale să fie admisibilă, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992:
- excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ în vigoare;
- dispoziţia respectivă nu a fost constatată ca fiind considerată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Relevanţa excepţiei de neconstituţionalitate, din punctul de vedere al legăturii cu soluţionarea cauzei, se apreciază în funcţie de momentul în care este invocată, de starea de fapt şi de probele administrate. În raport cu aceste criterii, în mod corect, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor C. pen. şi ale C. proc. pen. – întrucât în faza revizuirii nu pot fi puse în discuţie probleme de individualizare a pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă (petentul a invocat neconstituţionalitatea C. pen. sub aspectul cuantumului nejustificat de mare al pedepselor, că execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, deşi nu a existat premeditarea, iar hotărârea de condamnare nu este motivată), iar instituţiile prezentate de Codul de procedură penală ca fiind neclare în opinia revizuientului, nu fac nici o referire la instituţia revizuirii.
De asemenea, motivele invocate de către revizuientul R.A. nu se încadrează în nici unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) – e) C. proc. pen.
Cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloace de probă a unei fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. Pe calea revizuirii, nu este posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă.
În realitate, prin vizionarea conţinutului reportajului difuzat la TVR 1, în data de 24 mai 2008, în care se prezintă reconstituirea de la faţa locului, se tinde la o prelungire a probaţiunii pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute de instanţele care au soluţionat cauza, invocând astfel mijloace de probă noi, iar nu fapte sau împrejurări noi care să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
În mod corect, instanţa de fond a apreciat că şi cel de-al doilea motiv de revizuire invocat de către revizuient, în sensul că procurorul de caz a dat dovadă de rea-credinţă, săvârşind infracţiunea de calomnie împotriva sa, se poate constata că aşa-zisa infracţiune este săvârşită ulterior hotărârii de condamnare, neinfluenţând darea unei hotărâri de condamnare ca nelegale ori netemeinice, deci nu a influenţat soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte nepronunţarea soluţiei în şedinţă publică, această susţinere este infirmată de referatul Tribunalului Bucureşti, din care rezultă că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, dar condamnatul nu a fost prezent.
Pentru considerentele expuse, prin Decizia penală nr. 252 din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul R.A. împotriva sentinţei penale nr. 248 din 29 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs revizuientul R.A. arătând că, în mod greşit, i s-a respins cererea de revizuire, tribunalul nu s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate printr-o încheiere separată, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte, deşi le-a invocat cu ocazia soluţionării apelului.
Examinând recursul declarat de revizuient, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Revizuientul a formulat cererea de revizuire împotriva sentinţei penale nr. 9/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 236 din 17 ianuarie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, reţinându-se, în fapt, că la data de 6 octombrie 1998 în atelierul de pictură, sector 1, Bucureşti, cu scopul de a ascunde săvârşirea unei tâlhării, a aplicat mai multe lovituri cu un ciocan în zona capului numitei N.E., producându-i decesul acesteia, după care, pentru a se debarasa de cadavru, l-a secţionat în bucăţi, abandonându-l în Bucureşti.
În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat cazurile prevăzute de art. 394 lit. a) şi d) C. proc. pen.
Referitor la dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., revizuientul solicită a se avea în vedere conţinutul unui reportaj difuzat la postul de televiziune TVR 1 în data de 24 mai 2006 ce prezintă „reconstituirea la faţa locului" a modului şi condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut la art. 394 lit. d) C. proc. pen., revizuientul arată că procurorul de caz a săvârşit infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., motiv pentru care se impune admiterea cererii de revizuire.
Instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat că motivele arătate de condamnat în cererea de revizuire nu se regăsesc printre cazurile enumerate de dispoziţiile art. 394 lit. a) – e) C. proc. pen.
Motivul invocat de recurent privind greşita respinge a cererii de revizuire nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 3859 pct. 1-2 C. proc. pen.
Această critică ar fi putut fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., dispoziţii care, însă, au fost abrogate prin art. 1 pct. 185 din Legea nr. 356/2006.
În recursul său, revizuientul a mai criticat Decizia atacată şi cu privire la faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unui motiv invocat, şi anume împrejurarea că tribunalul nu a dispus printr-o încheiere separată respingerea cererii sale de sesizare a Curţii Constituţionale.
Examinând Decizia recurată se constată că, dimpotrivă, instanţa de prim control judiciar a analizat această critică a revizuientului, pe care a apreciat-o ca nefondată, astfel că dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.
Având în vedere că nu sunt incidente alte cazuri de casare ce pot fi analizate din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat R.A. împotriva Deciziei penale nr. 252 din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 727/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 742/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
