ICCJ. Decizia nr. 766/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 766/2009
Dosar nr. 2174/1/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2009
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 10 martie 2009, petiţionarul F.P.N. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea rezoluţiei nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată în dosarul cu acelaşi număr de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi tragerea la răspundere penală a intimatului C.M., procuror în cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Prin rezoluţia nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, a dispus, în baza art. 228 alin. (4) şi (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror C.M. din cadrul parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), apreciindu-se că fapta nu există.
S-a constatat că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, petiţionarul a solicitat efectuarea de cercetări faţă de C.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), fiind nemulţumit de faptul că intimatul, cu prilejul soluţionării unei alte plângeri penale formulată de acelaşi petiţionar împotriva magistratului judecător B.M., în mod abuziv s-a sesizat din oficiu şi a disjuns cauza pentru a se efectua cercetări împotriva sa, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii prevăzută de art. 281 C. pen. A mai susţinut că, procedând astfel, intimatul procuror i-a cauzat o vătămare a intereselor legale, fără însă a preciza, în concret, întinderea şi natura prejudiciului cauzat.
Urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, a rezultat că prin rezoluţia din 16 iunie 2008 dată în dosarul nr. 196/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, procurorul M.C. a constatat că F.P.N. a exercitat servicii de avocatură, fără a avea o astfel de calitate, în interesul altor persoane, în faţa unor instanţe judecătoreşti. Acelaşi magistrat procuror a mai constatat că petiţionarul F.P.N. a aplicat în acelaşi scop şi complet nejustificat pe actele întocmite o ştampilă, care atesta calitatea de expert contabil având autorizaţia nr. 8004 şi, considerând că serviciile prestate de acesta s-au situat în afara cadrului legal „sub acoperirea unor procuri speciale notariale", a apreciat că se impune sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, în vederea efectuării cercetărilor faţă de acesta, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, prevăzută de art. 281 C. pen. şi a disjuns cauza.
Ulterior, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş s-a înregistrat dosarul nr. 1564/P/2008 din 8 august 2008, având ca obiect efectuarea cercetărilor împotriva numitului F.P.N., iar dosarul se află încă în curs de cercetări de către organele poliţiei judiciare din cadrul I.P.J. Timiş.
Plângerea formulată de acelaşi petiţionar, în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei procurorului M.C., a fost respinsă, ca neîntemeiată, de procurorul ierarhic superior, prin rezoluţia nr. 725/II/2/2008 din 25 iulie 2008.
S-a mai reţinut că procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, investit cu instrumentarea dosarului privindu-l pe procurorul M.C., prin ordonanţa nr. 273/P/2008 din 1 iulie 2008, în baza art. 29 lit. f) C. proc. pen., a declinat competenţa, după calitatea persoanei, în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia de urmărire penală si criminalistică, pentru continuarea şi finalizarea cercetărilor.
Din actele premergătoare efectuate s-a relevat, contrar celor susţinute de petiţionar, că intimatul procuror C.M., sesizându-se din oficiu în urma efectuării unor cercetări, ce aveau la bază indicii că s-ar fi săvârşit o infracţiune, nu a comis fapta de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât modalitatea în care a procedat nu poate fi apreciată ca fiind o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.
Totodată, s-a mai reţinut că, în măsura în care organele de urmărire penală apreciază ulterior, pe baza probatoriului administrat, că persoana împotriva căreia au fost efectuate cercetările se face sau nu vinovată de săvârşirea infracţiunii sesizată, dispune o soluţie în consecinţă.
S-a conchis că, în speţă, petiţionarul nu a demonstrat în ce a constat vătămarea intereselor sale, iar în lipsa probării unei vătămări nu poate fi constatată existenţa unei infracţiuni.
Plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, în baza art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluţia nr. 259/423/II/2/2009 din 29 ianuarie 2009, dată de procurorul şef secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, constatându-se că fapta sesizată nu are temei real şi că nu există indicii sau dovezi din care să rezulte că magistratul procuror ar fi comis vreo infracţiune cu ocazia soluţionării dosarului nr. 196/P/2008, rezoluţie, ce, de altfel, a fost confirmată prin rezoluţia dată la 25 iulie 2008, sub nr. 725/II/2/2008 de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara (prin care s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul F.P.N.).
În urma verificărilor efectuate în cadrul actelor premergătoare nu s-a constatat existenţa faptei reclamate, reţinându-se că soluţia dispusă de către procurorul M.C. a fost dată cu respectarea legilor în vigoare, în virtutea atribuţiilor de serviciu şi că, în speţă, nu erau incidente dispoziţiile art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), avându-se în vedere că cenzurarea unei rezoluţii emisă de procuror se poate realiza doar prin exercitarea căilor legale de atac, orice alte modalităţi, între care şi formularea unei plângeri penale împotriva procurorului, reprezentând o încălcare a principiului independenţei justiţiei.
S-a conchis în sensul că, un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală decât în condiţiile legii şi nu pentru opinia exprimată cu ocazia pronunţării unei hotărâri sau adoptării unei soluţii într-o cauză penală, căci partea nemulţumită de actele magistraţilor are la îndemână exercitarea căilor legale de atac împotriva acestor acte şi nu împotriva magistraţilor.
Fiind nemulţumit de soluţia dată, petiţionarul, în termen legal a formulat plângere, ce a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2174/1/2009.
Petiţionarul nu şi-a motivat plângerea înregistrată pe rolul instanţei şi deşi a fost legal citat, nu s-a prezentat în faţa Înaltei Curţi pentru a-şi susţine apărările şi nici nu a depus la dosar alte înscrisuri în susţinerea plângerii formulate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că rezoluţia nr. 905/P/2008 dată la 8 decembrie 2008 în dosarul cu acelaşi număr de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului procuror M.C., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută, prin respingerea, ca nefondată, a plângerii, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., pentru considerentele ce vor fi mai jos arătate.
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, iar în concepţia legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare.
Accesul liber la justiţie este reglementat de legiuitor, iar cel nemulţumit de soluţia dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, aşa cum, de altfel, a procedat şi petiţionarul F.P.N., prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de faţă.
Pe de o parte, Înalta Curte constată, în urma actelor premergătoare efectuate în cauză, că în mod corect, s-a relevat de către procuror că nu s-au identificat elemente care să conducă la concluzia că intimatul C.M., în calitate de magistrat procuror, cu ocazia efectuării actelor specifice activităţii de cercetare penală, ar fi săvârşit vreo faptă care să aibă valenţe penale, acesta exercitându-şi atribuţiile de serviciu cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează activitatea sa specifică.
Pe de altă parte, Înalta Curte mai apreciază că instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt investite, cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către procurori, în urma efectuării activităţilor specifice de cercetare penală şi potrivit convingerii proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unei infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Prin urmare, se constată că soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimatului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii astfel cum au fost precizată de petiţionar, presupusă a fi săvârşită de acesta, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică, iar temeiul de drept reţinut, respectiv dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen., corespunde situaţiei de fapt rezultată din actele premergătoare.
De altfel, verificarea şi stabilirea legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a instanţelor superioare de control judiciar şi nu pot fi cenzurate de organul de urmărire penală, neputând constitui obiect de cercetare penală.
Prin urmare, în speţă, nu s-au identificat elemente din care să rezulte că, în timpul efectuării actelor specifice de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, intimatul C.M. ar fi săvârşit vreo faptă de natură a-i antrena răspunderea penală şi, cu atât mai puţin, a unei fapte de abuz în serviciu, atunci când, sesizându-se din oficiu cu privire existenţa unor indicii de săvârşire a unor fapte penale a procedat în consecinţă,
Aşadar, Înalta Curte constată că, în mod justificat, s-a apreciat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, că susţinerile petiţionarului nu au niciun suport probator, întrucât acesta nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate şi nu a făcut referire la aspecte concrete ce ţin de elementele constitutive ale infracţiunii la care a făcut referire, fiind simple afirmaţii lipsite de orice fundament real.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul F.P.N., menţinând rezoluţia atacată ca fiind legală şi temeinică.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte urmează a-l obliga pe petiţionar la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul F.P.N. împotriva rezoluţiei nr. 905/P/2008 din 8 decembrie 2008, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 667/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3716/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
