ICCJ. Decizia nr. 820/2009. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 820/2009
Dosar nr. 6483/1/2008
Şedinţa publică din 23 aprilie 2009
Asupra excepţiilor invocate şi plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, cu nr. 7601/4753/VIII-1/2008 de la 29 iulie 2008 ce a fost înregistrată prin Registratura Generală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 22780 la 31 iulie 2008 şi pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 6483/1/2008 la 8 august 2008 a fost înaintată spre competentă soluţionare, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (13) C. proc. pen., plângerea formulată de petenta I.C. împotriva rezoluţiei nr. 5943/3659/II/2/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentă, în baza art. 278 C. proc. pen., împotriva soluţiei dispuse în dosarul nr. 1221/P/2008 al aceleiaşi unităţi de parchet.
În plângerea formulată, petiţionara I.C. a invocat ca temei, în drept, al plângerii, art. 278 alin. (2) C. proc. pen., menţionând că aceasta este îndreptată împotriva rezoluţiei nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008.
În motivarea plângerii, petiţionara a arătat că rezoluţia nr. 5943/3659/II/2/2008 emisă în data de 16 iunie 2008 este lovită de nulitatea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a încălcat art. 277 C. proc. pen., care prevede că procurorul este obligat să rezolve plângerea conexă actelor procurorului în termen de cel mult 20 de zile de la primire. În cazul de faţă, plângerea a fost primită în data de 26 mai 2008, iar rezoluţia susmenţionată a fost comunicată în data de 2 iulie 2008 ceea ce rezultă un număr de 36 de zile depăşind termenul legal de soluţionare cu 16 zile.
De asemenea, petiţionara consideră că s-a încălcat art. 220 alin. (1) C. proc. pen., care prevede că procurorul infirmă prin ordonanţă actele organului de urmărire penală emise cu nerespectarea dispoziţiilor legale lucru pe care domnul procuror M.l. nu l-a îndeplinit, deşi a constatat aşa ceva. În pagina 3 alin. (3) domnul procuror M.l. a constatat că domnul procuror de caz V.V. a efectuat acte premergătoare în dosarul nr. 1221/P/2007 contrar prevederilor art. 29 alin. (1) lit. f); art. 201 alin. (1); art. 209 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi art. 224 C. proc. pen., situaţie în care, trebuia să infirme prin ordonanţă rezoluţia nr. 1221/P/2007 din 24 aprilie 2008 şi să dispună trimiterea dosarului spre competentă soluţionare la organul prevăzut de lege, însă din considerente, evident tot nelegale, n-a procedat aşa cum dispunea legea. Astfel, art. 209 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., prevede competenţa procurorului în faza urmăririi penale ceea ce nu e cazul în dosarul nr. 1221/p/2007, întrucât nu a început urmărirea penală, iar art. 224 C. proc. pen., prevede că actele premergătoare se efectuează numai de organul de urmărire penală şi de lucrători operativi din M.l. şi nu de procuror cum abuziv a procedat domnul procuror V.V. care s-a substituit organului de urmărire penală.
Petiţionara apreciază că rezoluţia nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008 este şi netemeinică şi nelegală, deoarece fără să înlăture motivele de nulitate, de nelegalitate şi de nefondare a rezoluţiei nr. 1221/P/2007, invocate de aceasta în plângerea din 2 mai 2008, domnul procuror M.l. a respins-o, ca neîntemeiată într-un mod total nejustificat, contrar legii.
Susţinerea [(pag. 3 alin. (2)] potrivit căreia ordonanţa (încheierea) nr. 32/F/1996 nu poate constitui un temei pentru tragerea la răspundere penală, este eronată, întrucât instanţa superioară, respectiv Curtea de Apel Craiova, prin Decizia nr. 514/2007, a constatat că hotărârea respectivă a fost şi este netemeinică şi nelegală, contrară legii [(art. 129 alin. (5) C. proc. civ.)] care prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legal, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, îndatorire care a fost încălcată grav de magistratul B.L. prin pronunţarea ordonanţei (încheierii) sus-menţionate, ce a fost casată exact pe acest motiv al exercitării atribuţiunilor de serviciu în mod defectuos prin care ia-u fost vătămate interesele legale, adică dreptul său la proprietate asupra apartamentului.
Petiţionara a mai menţionat că rezoluţia nu face nicio referire la al doilea abuz în serviciu săvârşit de magistratul B.L. prin care a dispus ca ordonanţa de adjudecare nr. 3024 din 23 aprilie 1998 să fie executată împotriva aceluiaşi apartament fără ca această ordonanţă să fie executorie, solicitând infirmarea rezoluţiei nr. 5943/3659/II/2/2008 din 16 iunie 2008 şi trimiterea dosarului la D.P.J. spre competentă soluţionare.
Înalta Curte, prin adresă, a solicitat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, înaintarea dosarului nr. 1221/P/2007 şi rezoluţia nr. 5943/3659/II/2/2008, iar parchetul, prin adresa ce a fost înregistrată la R.G. a instanţei supreme sub nr. 4083 din 18 septembrie 2009 a trimis dosarul solicitat şi un exemplar al rezoluţiei menţionate, aşa încât acestea au fost ataşate prezentei cauze.
La dosarul cauzei au fost depuse mai multe cereri formulate de petiţionara I.C., după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanţei supreme sub nr. 24760 la 3 septembrie 2008 aflate la dosarul Înaltei Curţi.
În prima cerere petiţionara I.C. a solicitat sesizarea Curţii Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. şi art. 209 C. proc. pen.
În ceea de-a doua cerere, petiţionara a arătat că nu a adresat nicio plângere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 2781 C. proc. pen. şi conform art. 2781 alin. (13) C. proc. pen., a solicitat ca plângerea sa din 17 iulie 2008 împreună cu dosarul să fie înaintată la D.P.J. spre competentă soluţionare.
În cea de-a treia cerere, petiţionara, în temeiul art. 39 alin. (1) şi (3) şi art. 320 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat a se constata excepţia de necompetenţă materială a procurorului V.V. în ceea ce priveşte efectuarea actelor premergătoare şi adoptarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale în cauza respectivă.
În motivarea cererii, petiţionara a arătat, că, potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează de organul de urmărire penală şi nu de procuror, iar conform art. 201 alin. (2) C. proc. pen., organ de urmărire penală este organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, nu procurorul, situaţie în care este evident faptul că acesta nu are competenţa materială de a efectua acte premergătoare.
Procurorul are competenţa numai în faza urmăririi penale (art. 209 C. proc. pen.) adică după începerea urmăririi penale dispusă de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare [(art. 228 alin. (1) C. proc. pen.)] şi nu în faza actelor premergătoare cum eronat a procedat domnul procuror V.V. Ca atare, procurorul are competenţă atunci când este sesizat de organul de cercetare penală [(art. 228 alin. (3) C. proc. pen.)] că şi judecătorul când este sesizat de procuror [(art. 262 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.)] ceea ce înseamnă că până la sesizarea de către organul competent, atât procurorul, cât şi judecătorul, nu au nicio competenţă.
Potrivit prevederilor art. 218 alin. (1) C. proc. pen., domnul procuror V.V. avea îndatorirea să respecte dispoziţiile legale referitoare la desfăşurarea urmăririi penale, respectiv prevederile art. 222 alin. (7) C. proc. pen. şi să trimită plângerea penală la poliţia judiciară competentă cu soluţionarea, lucru pe care nu l-a făcut.
Petiţionara I.C. consideră că actele premergătoare efectuate de către domnul procuror V.V. în dosarul nr. 1221/P/2007 şi rezoluţia dispusă în data de 24 aprilie 2008 sunt lovite de nulitate conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte, prin încheierea de la 2 octombrie 2008, a admis, în parte, cererea de sesizare formulată de petiţionara I.C. a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 2781 C. proc. pen. şi în baza art. 303 alin. (6) şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a suspendat judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, încheiere aflată la dosarul Înaltei Curţi.
Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat recurs petiţionara, iar prin Decizia penală nr. 57 de la 26 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, pronunţată în dosarul nr. 10278/1/2008, a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de petenta I.C. împotriva încheierii din 2 octombrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6483/1/2008, fiind obligat recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, aşa cum rezultă din minuta deciziei menţionate, aflată în suplimentul dosarului nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală ataşat prezentei cauze.
Prin Decizia nr. 168 de la 10 februarie 2009 a Curţii Constituţionale, pronunţată în dosarul nr. 2146D/2008 a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., excepţie ridicată de C.I. în dosarul nr. 6483/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia a cărei copie se află la dosarul cauzei, la dosarul Înaltei Curţi.
La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin R.G. a instanţei supreme sub nr. 15568 şi 15569 la 9 aprilie 2009, două cereri formulate de petiţionara I.C., aflate la dosarul Înaltei Curţi.
Astfel, în prima cerere, petiţionara I.C., în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 301 alin. (1) C. proc. pen., solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997.
În motivarea cererii, petiţionara a menţionat că potrivit art. 21 din Constituţie, accesul la justiţie este liber. Nicio lege nu poate îngrădi acest drept. Contrar prevederilor susmenţionate art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 îngrădeşte exercitarea acestui drept, întrucât dispune abrogarea art. 25 din Legea nr. 47/1992 care prevede posibilitatea atacării cu recurs a deciziilor Curţii Constituţionale neconforme cu ordinea constituţională. Dreptul de veto acordat de art. I pct. 9 din Legea 138/1997, Curţii Constituţionale, încalcă şi democraţia constituţională care trebuie să fie model pentru celelalte democraţii în respectarea drepturilor omului.
În cea de-a doua cerere, petiţionara I.C. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale conform cererii din 7 aprilie 2009 şi a se dispune suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată, precum şi menţinerea cererii din data de 1 septembrie 2008 cu privire la ridicarea excepţiei de necompetenţă materială a procurorului V.V. în ceea ce priveşte efectuarea actelor premergătoare în cauză privitoare pe B.L., menţinând concluziile din data de 1 septembrie 2008.
La termenul de astăzi, au lipsit petiţionara I.C. şi intimata B.L., procedura de citare fiind legal îndeplinită.
Înalta Curte a pus în discuţie excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 şi excepţiile de necompetenţă materială formulate în scris de petiţionară.
Reprezentantul Ministerului Public, asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată a solicitat constatarea acesteia, ca inadmisibilă, întrucât dispoziţiile criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi în consecinţă respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar referitor la excepţiile de necompetenţă materială, a arătat că reprezintă motive de fond.
Reprezentantul parchetului, pe fondul plângerii formulată de petiţionară a pus concluzii de respingere, ca nefondată, a acesteia, arătând că din actele premergătoare efectuate în cauză nu rezultă indicii privitoarea la săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, aşa încât în mod corect procurorul a dispus soluţia de netrimitere în judecată.
Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiţionara I.C.:
În Legea nr. 138 din 24 iulie 1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (M. Of. nr. 170/25.07.1997) la pct. I art. 9 se prevede că „Art. 25 se abrogă. Art. 26 alin. (1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Alin. (2) în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Alin. (3) Deciziile sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of. al României şi produc efecte numai pentru viitor. Alin. (4) Deciziile pronunţate în condiţiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului."
Înalta Curte, examinând cererea formulată de petiţionară cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată şi în raport cu obiectul cauzei, constată, ca fiind inadmisibilă, excepţia arătată, deoarece nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1) din legea arătată, şi anume să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Astfel, dispoziţiile art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1997 se referă la caracterul definitiv şi obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, a consecinţelor pe care aceasta le produce, precum şi alte aspecte de ordin procedural, potrivit celor mai sus arătate, dispoziţii care nu au legătură cu soluţionarea cauzei, respectiv a plângerii formulată de petiţionară împotriva unei soluţii de netrimitere, în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., a cărei procedură este reglementată, în mod concret, în conţinutul normei mai sus arătate, aşa încât excepţia dispoziţiilor invocate este inadmisibilă, fiind contrară prevederii art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, iar în condiţiile art. 29 alin. (6) din aceeaşi lege menţionată, se va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Referitor la excepţiile de necompetenţă materială invocate de petiţionara I.C. privind organul care a efectuat actele premergătoare, apreciind că nu procurorul, ci organul poliţiei judiciare ar fi fost competent, având drept consecinţă nulitatea absolută a actelor premergătoare şi a rezoluţiei din 24 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, ceea ce impune trimiterea plângerii la D.P.J. competente, Înalta Curte constată că aceste excepţii sunt nefondate.
Astfel, în conţinutul art. 224 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se prevede în mod expres că „(1) în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. (2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţiile în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale."
În dispoziţiile art. 201 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se stipulează că (1) Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală. (2) Organele de cercetare penală sunt: a) organele de cercetare ale poliţiei judiciare; b) organele de cercetare speciale."
În conţinutul prevederilor art. 209 C. proc. pen., referitoare la competenţa procurorului în faza urmăririi, aceasta este reglementată în mod efectiv prin indicarea obiectului competenţei procurorului care supraveghează urmărirea penală, arătându-se că procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, dar şi faptul că urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul unor infracţiuni prevăzute expres, precum şi în cazurile arătate, printre care şi cele de la art. 29 pct. 1 din prezentul cod.
În dispoziţiile art. 29 pct. 1 C. proc. pen., este reglementată competenţa Curţii Supreme de Justiţie, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă, o competenţă materială şi personală, în sensul că sunt judecate infracţiunile comise de persoanele ce au calităţile indicate, printre care la lit. e) şi f) sunt arătaţi, membrii C.S.M. şi respectiv judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Supremă de Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii P.N.A.
Or, pe calea interpretării sistematice a conţinutului normelor mai sus arătate şi verificarea aplicabilităţii acestora, în contextul cauzei, Înalta Curte constată că, în mod corect, procurorul din cadrul secţiei de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 1221/P/2007, a efectuat acte premergătoare şi a dispus soluţia din rezoluţia de la data de 24 aprilie 2008, deoarece acesta era în mod exclusiv competent ca să efectueze acte premergătoare, cu caracter obligatoriu, în condiţiile art. 224 alin. (1) corelat cu art. 201 alin. (1) şi art. 209 alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e) şi f).
Astfel, Înalta Curte constată că în condiţiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penale poate efectua acte premergătoare. Din modul de reglementare al normei nu se face nicio distincţie în ceea ce priveşte felul organului de urmărire penală, însă prin corelarea acestei norme cu dispoziţiile art. 201 alin. (1) şi art. 209 alin. (3) cu referire la art. 29 pct. 1 lit. e) şi f) C. proc. pen., rezultă că procurorul, ca organ de urmărire penală, în mod exclusiv era competent, atât în ceea ce priveşte competenţa materială, cât şi pe aceea personală, de a efectua, acte premergătoare, cu caracter obligatoriu pentru infracţiunile pretins a fi comise de membrii C.S.M.J. de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum este şi în prezenta cauză, faţă de calitatea de magistrat, în prezent, la instanţa supremă a intimatei B.L., dar şi faţă de calitatea de membru a C.S.M., care la data efectuării verificărilor, prin plângerea petiţionarei, avea funcţia de Preşedinte al C.S.M., pentru pretinsele fapte prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În raport cu cele mai sus menţionate, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţiile de necompetenţă materială invocate.
Înalta Curte consideră că plângerea formulată de petiţionara I.C. are ca temei în drept dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., ceea ce face ca obiectul cauzei de faţă să-l constituie plângerea petiţionarei împotriva rezoluţiei procurorului dată la 24 aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, prin care acesta a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de intimata magistrat B.L., actualmente judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedintele C.S.M., pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Astfel, din perspectiva tehnicii de reglementare a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen., a cărui denumire marginală vizează plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, legiuitorul a statuat în mod concret că plângerea întemeiată pe dispoziţiile arătate vizează rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau ordonanţa ori, după caz, rezoluţia de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, precum şi a dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, iar rezolvarea plângerii întemeiată pe art. 275 – art. 278 din acelaşi cod, de către prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori după caz, de către procurorul ierarhic superior, constituie numai o procedură obligatorie prealabilă, prevăzută de lege, pentru exercitarea plângerii în condiţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Altfel spus, prin procedura instituită în art. 2781 C. proc. pen., se verifică numai legalitatea şi temeinicia soluţiei de netrimitere în judecată dată iniţial de procuror, iar procedura prevăzută de art. 275 – art. 278 din acelaşi cod, reprezintă numai o condiţie prealabilă, obligatorie, în vederea exercitării ulterioare a plângerii întemeiată pe art. 2781 C. proc. pen., de altfel, neexistând nicio sancţiune procedurală cu privire la nerespectarea termenului de 20 de zile de către procurorul ierarhic superior, atunci când acesta ar depăşi termenul arătat.
Or, în contextul concret al cauzei, petiţionara I.C. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, care a soluţionat-o prin rezoluţia din 16 iunie 2008 în lucrarea cu nr. 5943/3659/ll/2/2008, procedura obligatorie prealabilă sesizării judecătorului în condiţiile art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., fiind parcursă.
Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte nu poate examina critica referitoare la tardivitatea rezoluţiei date de procurorul şef adjunct.
Examinând plângerea formulată de petiţionara I.C., în condiţiile art. 2781 C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de la 24 aprilie 2008 dată de procuror, în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, Înalta Curte, în raport cu actele şi lucrările dosarului parchetului, constată plângerea ca nefondată pentru considerentele ce se vor arăta.
Prin rezoluţia de la 2/ A aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, procurorul în temeiul art. 228 alin. (6) cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva magistratului B.L., actualmente judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedintele C.S.M., pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), conexarea celor 4 cereri la dosarul de urmărire penală nr. 1221/p/2004 şi comunicarea soluţiei persoanei care a făcut sesizarea, precum şi magistratului B.L.
În considerentele rezoluţiei, procurorul a constatat că prin plângerea adresată organului de urmărire penală, petiţionara I.C. din Slatina, a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului B.L., fost preşedinte la Tribunalului Olt (actualmente judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedinte al C.S.M.), pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În motivarea plângerii sale, îi impută magistratului că în ziua de 30 octombrie 1996, prin Ordonanţa de adjudecare pronunţată în dosarul nr. 32/F/1996 a dispus ilegal atribuirea apartamentului său, licitatoarei G.M. În opinia petentei, magistratul, pe de-o parte a eludat procedura comandamentului prevăzută de Codul de procedură civilă, iar pe de altă parte ar fi încălcat procedura prevăzută de Legea nr. 64 din 22 iunie 1995.
Petiţionara susţine că ordonanţa de adjudecare pe care o consideră nelegală şi nefondată a fost casată de Curtea de Apel Craiova prin Decizia nr. 514 din 12 decembrie 1997.
Cea de-a doua faptă prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), imputată aceluiaşi magistrat, potrivit susţinerii petiţionarei ar consta în aceea că la 23 aprilie 1999 Judecătoria Slatina prin Ordonanţa de adjudecare nr. 3024 pronunţată în dosarul nr. 4998/1998 a atribuit acelaşi apartament al sus-numitei, în favoarea licitatoarei D.C.
Recursul petiţionarei declarat împotriva Ordonanţei de adjudecare nr. 3024 a fost respins de Tribunalul Olt prin Decizia nr. 1273 din 28 septembrie 1999, astfel încât Ordonanţa de adjudecare a rămas definitivă şi executorie.
Petiţionara a susţinut că, deşi a contestat executarea ordonanţei la două instanţe judecătoreşti unde a solicitat suspendarea aplicării acesteia, magistratul B.L., în calitatea sa din acea vreme, de preşedinte al Tribunalului Olt, ar fi dat dispoziţia de evacuare a petentei din apartamentul pe care-l ocupa, evacuare ce s-a şi realizat la 20 decembrie 1999.
În anul 2000, a pretins petiţionara, aceasta ar fi obţinut două hotărâri pronunţate de instanţa supremă prin care s-a dispus suspendarea executării Ordonanţei de adjudecare nr. 3024/1999 a Judecătoriei Slatina, dar că prin diverse abuzuri, aceste hotărâri nu au fost puse în executare, urmărindu-se expirarea termenului de suspendare 12 decembrie 2000.
Petiţionara îi impută magistratului că ar fi intervenit până la instanţa supremă în sensul ca petiţionara să nu câştige procesul cu SC N.N. S.N.C Slatina.
Procurorul a mai arătat că din analiza conţinutului plângerii formulate de petiţionară rezultă că aceasta nu cuprinde toate datele expres menţionate în art. 222 C. proc. pen. Astfel, nu sunt concretizate faptele care formează obiectul plângerii, fiind expuse aspecte generale şi neindicându-se mijloacele de probă în dovedirea aşa-ziselor fapte penale.
S-a relevat că aceeaşi petiţionară a introdus plângeri penale şi împotriva altor magistraţi [(exemplu: dosarul 615/P/2000 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care prin rezoluţia din 2 februarie 2001 s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., faţă de judecătorul C.M. de la Curtea de Apel Craiova, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP))].
Referitor la faptele prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), imputate magistratului B.L., vizând soluţiile emise de aceasta în calitatea de preşedinte al Tribunalului Olt, procurorul a considerat că acestea nu subzistă, întrucât legiuitorul nu a incriminat ca fapte penale soluţiile pe care le pronunţă cei însărcinaţi să desfăşoare o activitate jurisdicţională.
În jurisprudenţă, s-a reţinut că hotărârile judecătoreşti, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, nu pot fi criticate decât prin căile legale de atac, astfel încât o hotărâre judecătorească (sau ordonanţa ori rezoluţia procurorului) nu poate fi considerată prin ea însăşi o infracţiune.
Dacă s-ar accepta instituirea răspunderii penale a persoanelor care îndeplinesc o activitate de jurisdicţie, pentru soluţiile pronunţate în cadrul acesteia devenite irevocabile, s-ar crea posibilitatea unui comportament abuziv al părţilor de rea-credinţă, precum şi o insecuritate juridică prin recurgerea la plângerea penală după ce au fost parcurse toate căile legale de atac.
Procurorul a menţionat că nu se poate susţine, în absenţa dovezilor certe, că actul emis de magistrat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constituie în sine un abuz în sensul prevederilor art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), numai pentru faptul că nemulţumeşte una dintre părţi (cazul petiţionarei), câtă vreme acesta a acţionat cu bună credinţă prezumată ca fiind obiectivă.
Simpla împrejurare că soluţiile pronunţate de magistratul susmenţionat îi sunt nefavorabile petiţionarei, nu este de natură să declanşeze procesul penal, întrucât magistratul n-a făcut altceva decât să slujească actul de justiţie cu respectarea prevederilor legale.
În consecinţă, pentru raţiunile expuse mai sus, procurorul a dispus faţă de magistratul B.L. neînceperea urmăririi penale în privinţa faptelor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), sesizate de petiţionara I.C. din municipiul Slatina.
Ulterior plângerii introduse împotriva magistratului, petiţionara a formulat un număr de 4 cereri în care a expus aceleaşi aspecte şi care au fost conexate la dosarul de urmărire penală nr. 1221/P/2007.
Soluţia dată de procuror este susţinută prin actele premergătoare efectuate informarea întocmită de procuror la 29 august 2007 în lucrarea cu nr. 179/C3/1981/2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică; lucrarea cu nr. 179/C 3/1981/2007 ce conţine comunicările efectuate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în dosarul nr. 615/F72000 din 14 aprilie 2006, de Ministerul Justiţiei cu nr. 44590 din 1 august 2006, de către Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, în lucrarea cu nr. 10673/4745/2006 la 5 septembrie 2006, de către Ministerul Justiţiei cu nr. 88368/2006, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică în lucrarea cu nr. 10673/4745/2006 de la 15 ianuarie 2007, a altor adrese ale secţiei de urmărire penală şi criminalistică către secţia judiciară civilă a aceluiaşi parchet, procesului-verbal întocmit de procuror la 2 mai 1997, a altor înscrisuri; dosarul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia judiciară civilă cu nr. 32527/8530/2002 ce conţine comunicările efectuate petiţionarei şi alte înscrisuri; dosarul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia judiciară civilă cu nr. 32527/8530/2002 în care se află fotocopiile multor înscrisuri, adrese, comunicări, acte ale instanţei, respectiv s-au trimis prin adresă secţiei de urmărire penală şi criminalistică dosarele secţiei a IV-a Judiciar Civil nr. 31111/4396/2000, nr. 2717/483/2001 privind pe I.C., referatul întocmit de procuror la 24 ianuarie 2002.
Prin rezoluţia de la 16 iunie 2008 dată în lucrarea cu nr. 5943/3659/II/2/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, procurorul şef secţie, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta I.C. împotriva soluţiei dispusă în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.
Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluţia din 24 aprilie 2008 dată de procuror în dosarul nr. 1221/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală şi criminalistică pe baza actelor şi lucrărilor dosarului parchetului.
Aşa cum a rezultat din dosarul parchetului, în cauză au fost efectuate, de către procuror, acte premergătoare, ce au fost în mod corect apreciate şi faţă de condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen., referitoare la conţinutul plângerii, prin raportare concretă la plângerea formulată de petiţionara I.C., precum şi la infracţiunile pretins a fi comise de intimată.
Înalta Curte constată că procurorul, în mod legal şi temeinic motivat a dispus soluţia neînceperii urmăririi penale faţă de magistratul B.L. pentru faptele prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), ca urmare a inexistenţei acestora, deoarece nu se poate antrena răspunderea penală a intimatei pentru soluţiile date, acestea fiind pronunţate în baza unui proces de interpretare a materialului probator şi a aprecierii condiţiilor legale incidente, care pot face obiectul numai căilor de atac.
Dispoziţiile art. 2 din Principiile Fundamentale ale Independenţei Justiţiei adoptate de A.G.N.U. în noiembrie 1985 stipulează că puterea judecătorească decide în cauzele în care este investită de o manieră imparţială pe baza faptelor şi în conformitate cu legea.
C.E.D.O. a statuat în jurisprudenţa sa, în deplin acord cu dispoziţiile art. 4 din R.C.M.C.E. nr. (94) 12, că standardele universal recunoscute ale independenţei puterii judecătoreşti interzic orice intervenţie negarantată sau care nu oferă garanţia unui proces judiciar şi impun ca hotărârile judecătoreşti să nu poată fi modificate decât prin procedurile de control judiciar prevăzute de lege.
De asemenea în Avizul nr. 3 al C.C.J.E. din cadrul Consiliului Europei, aviz dat în anul 2002 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor în mod deosebit a deontologiei comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii la pct. 5 „Concluzii privind răspunderea judecătorilor" se arată în § 75 că „în ceea ce priveşte răspunderea penală, C.C.J.E. consideră că: i) judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; ii) răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii."
Simpla exercitare a atribuţiilor judiciare de către un magistrat nu poate fi calificată ca abuz, chiar dacă una dintre părţi este nemulţumită de soluţia pronunţată în cauză.
De altfel, nici erorile judiciare, care se pot produce în confirmarea sau aplicarea legii ori în evaluarea probatorilor nu pot constitui obiectiv şi nici subiectiv conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), ele urmând a fi remediate prin căile de atac prevăzute de lege.
Aşadar, Înalta Curte constată că nu există niciun indiciu cu privire la existenţa săvârşirii pretinselor fapte prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), în sarcina intimatei magistrat B.L., aşa încât în mod corect a fost indicat temeiul, în drept, al soluţiei dispuse, pentru inexistenţa faptei, respectiv art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte constată că rezoluţia dată la 24 aprilie 2008 în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Faţă de toate considerentele arătate, atât cu privire la excepţiile invocate, cât şi asupra plângerii formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiţionara I.C.
De asemenea, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, excepţiile de necompetenţă materială invocate.
Totodată, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionara I.C. împotriva rezoluţiei din 24 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală şi criminalistică, rezoluţie pe care o va menţine.
În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga petiţionara la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, constatând, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 9 din Legea nr. 138/1999, formulată de petiţionara I.C.
Cu recurs în 48 de ore de la pronunţare.
Respinge, ca nefondate, excepţiile de necompetenţă materială invocate.
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionara I.C. împotriva rezoluţiei din 24 aprilie 2008 dată în dosarul nr. 1221/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia urmărire penală şi criminalistică, rezoluţie pe care o menţine.
Obligă petiţionara la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Cu recurs în 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3716/2009. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 827/2009. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
