ICCJ. Decizia nr. 965/2009. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 965/2009
Dosar nr. 2186/1/200.
Şedinţa publică din 12 mai 2009
Prin Decizia nr. 134 din 23 februarie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, a admis recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi intimaţii N.T., C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C. şi T.E. împotriva sentinţei nr. 1022 din 28 mai 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 7755/1/2007 pe care le-a extins şi cu privire la intimaţii T.I. şi M.Ş.P..
A casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie numai cu privire la intimatul N.T.
A constatat că fată de intimaţii C.N., C.G., D.S.P., D.E., D.P., M.G., S.C., T.E., T.I. şi M.Ş.P. nu s-a pronunţat o soluţie de netrimitere în judecată.
A obligat intimatul petent G.I. la plata sumelor de câte 1500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către intimaţii S.C., D.E. şi N.T.
Pe rolul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a format dosarul nr. 2186/1/2009 având ca obiect plângerea formulată de petiţionarul G.I. împotriva rezoluţiei din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 1415/P/2006.
Prin rezoluţia mai sus-menţionată s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi fals intelectual, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., faţă de N.T. - judecător la Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a se pronunţa această rezoluţie s-au reţinut următoarele :
În cursul anului 1999, petenţii G.I. şi G.C. s-au adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu patru plângeri penale împotriva magistraţilor care au soluţionat litigiul civil privind revendicarea imobilului situat în Sinaia, judeţul Prahova respectiv C.S.I.T. şi E.D. – judecători la Curtea de Apel Ploieşti, G.C. şi infracţiunilor prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 2481 C. pen.
Aceste plângeri au fost înregistrate sub nr. 10163/2681/999, la Secţia de urmărire penală şi criminalistică, fiind respinse prin referate cu motivarea că simpla nemulţumire a petiţionarilor în legătură cu soluţia pronunţată şi cu modul de apreciere a probelor nu constituie indicii privind săvârşirea unor fapte penale de către magistraţi.
Este de menţionat că aspectele semnalate de petenţi nu se refereau la abuzurile magistraţilor, ci la soluţii ale acestora de natură să-i nemulţumească, în contextul unei practici neunitare la nivelul Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte retrocedarea imobilelor naţionalizate.
La data de 13 martie 2003, petentul G.I. a dresat un memoriu Parchetului Naţional Anticorupţie care a fost remis Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în care solicita, pe lângă cercetarea judecătorilor sus-amintiţi si a judecătorul N.T. de la Tribunalul Prahova care ar fi falsificat sentinţa civilă nr. 750/2002 (dosarul nr. 9410/2001).
Apreciind că memoriul - înregistrat sub nr. 21281/3921/2003- constituie o revenire la plângerile anterioare, prin referatul nr. 21281/3921/2003 din 16 septembrie 2003, întocmit de procurorul A.M.S., acesta a fost conexat la lucrarea nr. 10163/2681/1999.
Sub semnătura procurorului şef adjunct al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, O.P., s-a comunicat petentului că instituţia îşi menţine punctul de vedere exprimat în adresele anterioare.
Petenţii G.I. şi G.C. au formulat plângere penală împotriva procurorului şef adjunct O.P., considerând că prin semnarea comunicării mai sus-menţionate, acesta a comis infracţiunile prevăzute de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), art. 291 C. pen. şi art. 264 C. pen.
Prin rezoluţia emisă la data de 28 iunie 2004 în dosarul nr. 383/P/2004, Secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus, întemeiat pe dispoziţiile art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de procurorul O.P., soluţia fiind comunicată petentului la data de 29 iunie 2004.
La data de 06 mai 2004 (deci înainte de a se dispune soluţia în dosarul nr. 383/P/2004), petenţii s-au adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu o plângere împotriva actelor procurorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 285 din 10 decembrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 2529/2004, a scos de pe rol cauza având ca obiect plângerea formulată de petenţi şi a trimis-o Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a se pronunţa printr-o rezoluţia, conform dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen.
Prin rezoluţia nr. 10466/204/N/2005 din 04 iulie 2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus respingerea ca tardivă şi neîntemeiată a plângerii împotriva soluţiei adoptată de procuror în dosarul nr. 383/P/2004, deşi aceasta era îndreptată împotriva actelor procurorului, respectiv ale celor înregistrate sub nr. 10163/2681/1999 din 30 martie 1999.
Urmare unei noi plângeri formulate de petenţi, prin rezoluţia nr. 14106/3149/2006 din 16 iunie 2006, conducerea secţiei de urmărire penală şi criminalistică a apreciat că soluţiile dispuse în lucrarea nr. 10163/2681/1999 sunt legale şi temeinice, respingând plângerea ca neîntemeiată.
La data de 7 noiembrie 2006, petentul G.I. s-a adresat din nou Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind nemulţumit şi de rezoluţia nr. 14106/3149/2006 a conducerii Secţiei de urmărire penală şi criminalistică, în sensul că nu s-a pronunţat cu privire la plângerea penală adresată Parchetului Naţional anticorupţie la 13 martie 2003, ci cu privire la plângerile penale formulate în cursul anului 1999.
În urma examinării plângerii adresate Parchetului Naţional Anticorupţie s-a constatat că într-adevăr, petentul viza şi alte fapte şi alte persoane decât cele care au format obiectul plângerilor anterioare, fiind astfel în mod greşit conexată la lucrarea nr. 10163/2681/1999.
Pentru acest motiv, în temeiul dispoziţiilor art. 278 C. proc. pen. şi art. 220 C. proc. pen., prin rezoluţia nr. 13791/5949/2006 din 06 decembrie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis plângerea formulată de G.I., dispunând infirmarea referatului nr. 21281/3921/2003 din 16 septembrie 2003 şi înregistrarea plângerii împotriva judecătorului N.T. în evidenţele cauzelor penale, formându-se astfel dosarul nr. 1415/P/2006 al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică.
Plângerea penală înregistrată iniţial la Parchetul Naţional Anticorupţie sub nr. 337/VI 11/1/2003 din 13 martie 2003 reiterează aspectele referitoare l.
SC C. SA reprezentând, totodată, o critică vehementă la adresa tuturor persoanelor cu răspunderi în domeniu. De această critică nu este ocolit nici judecătorul C.B. de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a făcut parte dintr-un „comitet" ce a respins o cerere formulată de petentul G.I.
Cu privire la N.T. - judecător la Secţia civilă a Tribunalului Prahova, petentul consideră că prin pronunţarea sentinţei civile nr. 750 din 06 decembrie 2002 acesta se face „vinovat de săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi fals intelectual, prevăzut de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), atât sub forma comisivă cât şi omisivă", solicitând cercetarea penală a magistratului.
Acestuia i se impută că prin modul în care a condus şedinţele de judecată a contribuit la tergiversarea soluţionării cauzei, deşi, în continuarea acuzaţiilor, petentul precizează că „blocarea soluţionării cererii s-a datorat şi formulării cu rea-credinţă de către SC C. SA a unei cereri reconvenţionale". De asemenea, se susţine de către petent că „prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu şi prin înşelăciune îmbrăcând forma tot a abuzului de serviciu, la termenul din 29 noiembrie 2002, N.T. a respins probele propuse a fi încuviinţate, atât de noi cât şi de C. SA, declarând că este lămurit în privinţa cauzei şi a rămas în pronunţare ..."
În fine, se apreciază că sentinţa nr. 750 din 06 decembrie 2002 este „produsul falsului intelectual săvârşit de N.T., pentru a favoriza pe acţionarii majoritari din SC C. SA şi autorii privatizării frauduloase".
Examinând dosarul nr. 9410/2001 al Tribunalului Prahova, secţia civilă, s-a constatat de către procuror că acesta a avut ca obiect cererea formulată la 05 octombrie 2001 de G.I. şi G.C. prin care reclamanţii au chemat în judecată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. Bucureşti, Societatea de Investiţii financiare „T." Braşov şi Guvernul României, pentru a fi obligată SC C. SA să le restituie imobilul situat în oraşul Sinaia, judeţul Prahova ..."
Prin sentinţa civilă nr. 750 din 06 decembrie 2002, instanţa de judecată a Tribunalului Prahova, judecător T.N. - „a respins ca nefondată acţiunea principală de restituire imobil, daune morale: formulate de reclamanţii G.I. şi G.C. şi, pe cale de consecinţă, a respins şi cererea reconvenţională formulată de SC C. SA..."
Ulterior, prin Decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, pronunţată în dosarul nr. 2163/2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de G.I. şi G.C. şi, pe cale de consecinţă, a anulat sentinţa nr. 750 din 06 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reţinând cauza spre rejudecare.
Din conţinutul actelor premergătoare efectuate nu a rezultat indicii de comitere de către magistratul reclamat, a unor fapte de natură penală.
Astfel, s-a constatat de către procuror că petentul G.I. nu indicat vreo faptă penală concreta comisă de judecătorul T.N., şi nici vreun mijloc de probă în sensul dispoziţiilor art. 222 C. proc. pen., afirmaţiile din cuprinsul plângerii neavând vreun suport probator, ele reprezentând expresia nemulţumirii de natură subiectivă a unei persoane care nu a primit satisfacţia dorită în faţa autorităţilor judiciare.
Împotriva acestei rezoluţii petiţionarul G.I. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.
Procurorul şef de secţie prin rezoluţia din 24 iulie 2007 dată în dosarul nr. 9139/3593/2007, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petiţionar confirmând astfel rezoluţia dată în dosarul nr. 1415/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică.
Nemulţumit şi de această rezoluţie, petiţionarul G.I. a formulat plângere la instanţă în temeiul art. 2781 C. proc. pen.
Examinând plângerea formulată prin prisma criticilor formulate şi din oficiu, Curtea constată că aceasta este nefondată.
Potrivit art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), constituie infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi, aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel-şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Instanţele judecătoreşti ca şi parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii magistraţilor şi prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmând sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.
În speţă petentul a formulat plângere penală împotriva magistratului care a soluţionat dosarul nr. 9410/2001 al Tribunalului Prahova, secţia civilă, având ca obiect cererea formulată la 05 octombrie 2001 de G.I. şi G.C. prin care reclamanţii au chemat în judecată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 pe „SC C. SA Sinaia", A.P.A.P.S. Bucureşti, Societatea de Investiţii financiare „T." Braşov şi Guvernul României, pentru a fi obligată SC C. SA să le restituie imobilul situat în oraşul Sinaia, judeţul Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002 instanţa de judecată a Tribunalului Prahova - judecător T.N. - a respins ca nefondată acţiunea principală de restituire imobil, daune materiale şi morale formulate de reclamanţii G.I. şi G.C. şi pe cale de consecinţă a respins şi cererea reconventională formulată de SC C. SA. Ulterior, prin Decizia nr. 150 din 19 iunie 2003 pronunţată în dosarul nr. 2163/2003, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de G.I. şi G.C. şi pe cale de consecinţă a casat sentinţa nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reţinând cauza spre judecare.
Aşa cum rezultă şi din conţinutul actelor premergătoare efectuate afirmaţiile petiţionarului nu au suport probator, ele fiind doar expresia subiectivă a unei persoane care nu a primit satisfacţia dorită în faţa autorităţilor judiciare.
Se constată că judecătorul N.T. a soluţionat litigiul pronunţând sentinţa civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002, pe baza probelor administrate în cauză şi în condiţiile respectării dispoziţiilor legale în materie.
De altfel, aşa cum o atestă Decizia civilă nr. 150/19 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 2163/2003, petenţii au avut la îndemână şi au uzat de calea ordinară de atac a apelului, instanţa de control judiciar anulând actul procesual civil (sentinţa civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002) criticat în prezenta cauză penală. Altfel spus, eventualele greşeli de judecată au fost remediate în cursul procesului civil.
În mod corect s-a reţinut atât de procurorul care a instrumentat plângerea cât şi de către procurorul ierarhic superior acestuia că soluţia pronunţată nu se circumscrie nici infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen. şi nici infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., astfel încât plângerea de faţă este nefondată şi urmează a fi respinsă conform art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., cu obligarea petiţionarului la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRUACESTEMOTIVE
ÎNNUMELELEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul G.I. împotriva rezoluţiei din 20 iunie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, dispusă în dosarul nr. 415/P/2006.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petiţionarul la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor judiciare formulată de intimatul N.T. prin apărător.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 938/2009. Penal | ICCJ. Decizia nr. 968/2009. Penal → |
|---|
