ICCJ. Decizia nr. 1034/2010. Penal

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1034/2010

Dosar nr. 1320/84/2009

Şedinţa publică din 18 martie 2010

Asupra recursului penal de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 70 din 29 octombrie 2009 a Tribunalului Sălaj, în baza dispoziţiilor art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.A. la 10 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsă timpul arestului preventiv, începând cu data de 21 aprilie 2009 la zi.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 10.000 RON daune morale către partea vătămată O.M.A., reprezentată de O.R. şi la 700 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În seara zilei de 20 aprilie 2009, în jurul orei 21,30, partea vătămată O.M., în vârstă de 13 ani, s-a întâlnit cu inculpatul M.A. pe stradă, acesta i-a cerut părţii vătămate să-l însoţească pentru a discuta, iar întrucât aceasta l-a refuzat, a prins-o de mână, trăgând-o spre partea opusă a drumului, peste calea ferată, unde era o parcelă cu lucernă şi împotriva voinţei acesteia, prin constrângere a întreţinut de două ori relaţii sexuale cu aceasta, folosind două prezervative.

După terminarea raporturilor sexuale, când victima şi-a revenit s-a îndreptat spre casă, fiind urmată de inculpat care a ameninţat-o că o omoară dacă spune cuiva ce s-a întâmplat. Când a ajuns acasă partea vătămată a povestit mamei sale cele întâmplate, tatăl acesteia a telefonat la poliţie reclamându-l pe inculpat de violarea fiicei sale.

În cursul urmăririi, în declaraţiile pe care le-a dat în faţa organelor de urmărire penală şi a procurorului, în prezenţa avocatului, inculpatul a recunoscut că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată prin constrângere, întrucât aceasta l-a refuzat şi că a ameninţat-o cu moartea dacă va spune cuiva despre actul sexual.

În cursul judecăţii, inculpatul şi-a schimbat declaraţia, arătând că partea vătămată a fost cea care l-a provocat, trimiţându-i un mesaj pe telefon în acest sens, fiind de acord şi neopunându-se la actul sexual pe care l-au întreţinut. Recunoaşte că a sunat-o pe partea vătămată la telefon şi a ameninţat-o să nu spună nimănui ce s-a întâmplat, dar îşi motivează gestul prin aceea că s-a aflat în stare de ebrietate.

Potrivit dispoziţiilor art. 69 C. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente.

Or, declaraţia inculpatului din cursul judecăţii a fost combătută de declaraţia martorului R.V., acesta fiind cel care a transmis mesajul telefonic părţii vătămate însă conţinutul acestui mesaj se referea la extracţia unui dinte şi nu putea fi interpretat ca un mesaj cu tentă sexuală, aceasta trimiţând la rândul ei mesajul telefonic persoanelor ale căror numere erau în memoria telefonului.

Dacă mesajul era cu tentă sexuală, şi partea vătămată la rândul ei trebuia să se considere provocată de martorul R.V. pentru a întreţine relaţii sexuale, însă aşa cum a declarat şi acesta, nici el nu a înţeles acel mesaj ca o provocare la un act sexual, fiind de fapt o glumă.

De asemenea, din raportul de constatare medico-legală din 21 aprilie 2009 rezultă că partea vătămată prezintă ruptură himenală recentă şi sufuziune sanguină la nivelul himenului (deflorare recentă), leziunile putându-se produce în urma unui contact sexual şi pot data din data de 20 aprilie 2009, iar din adeverinţa medicală din 20 aprilie 2009 a Serviciului Unitate Primire Urgenţe Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău rezultă că victima prezintă echimoză în trapez dr., ceea ce confirmă că aceasta a fost forţată pentru a întreţine raportul sexual.

Martorul S.V. a declarat că a participat în calitate de martor asistent la declaraţia dată de O.C., tatăl victimei în faţa organelor de poliţie şi care a relatat că a fost sunat de către o persoană care s-a prezentat drept avocat cerându-i să se întâlnească pentru a discuta despre viol.

Apărările inculpatului referitoare la atitudinea provocatoare a victimei şi comportamentul acesteia după săvârşirea faptei nu au niciun suport probator şi nici nu are relevanţă având în vedere vârsta victimei de doar 13 ani, maturitatea acesteia vis-a-vis de vârsta inculpatului de 20 ani.

Faţă de cele expuse, instanţa a reţinut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective, condiţia referitoare la existenţa actului sexual este îndeplinită. S-a demonstrat fără niciun dubiu că acest act sexual a avut loc, atât din cuprinsul certificatului medico-legal, cât şi din declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile inculpatului şi din procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Condiţia referitoare la lipsa consimţământului victimei este de asemenea dovedită. Apreciem că în cauză sunt aplicabile ambele modalităţi enunţate de legiuitor şi anume, atât constrângerea, cât şi imposibilitatea de a-şi exprima voinţa. Astfel, pe de o parte, inculpatul a exercitat asupra victimei atât acte de constrângere fizică cât şi psihică, ameninţând-o cu bătaia, iar pe de altă parte, având în vedere vârsta victimei, imaturitatea acesteia, s-a apreciat că aceasta nu putea înţelege semnificaţia unui act sexual, neputând astfel să-şi exprime voinţa.

Sub aspectul laturii subiective, fapta s-a comis cu intenţie directă, inculpatul a prevăzut rezultatul faptei, urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei.

În cauză sunt aplicabile prevederile art. 197 alin. (3) C. pen. care reprezintă în fapt o formă de agravare a faptei întrucât victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Referitor la încadrarea reţinută prin actul de sesizare, apărătorul inculpatului a solicitat schimbarea acesteia în infracţiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv act sexual cu un minor.

Potrivit textului incriminator, actul sexual cu un minor se defineşte ca un act sexual de orice natură, cu o persoană de sex feminin care nu a împlinit vârsta de 15 ani, elementul de periculozitate faţă de infracţiunea de viol constituindu-l tocmai existenţa unui consimţământ. Or, aşa cum s-a arătat anterior, nu se poate reţine existenţa unui consimţământ din partea victimei, pe de o parte datorită constrângerii, iar pe de altă parte vârsta acesteia, motiv pentru care încadrarea corectă a faptei este cea reţinută în rechizitoriu. Însă instanţa, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii şi a alin. (1) al infracţiunii prevăzută de art. 197, întrucât alin. (1) este forma de bază a infracţiunii, alin. (3) fiind cauză de agravare a pedepsei, în condiţiile săvârşirii infracţiunii descrise în alin. (1), dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, solicitând prin apărătorul său desfiinţarea sentinţei atacate şi judecând cauza, să se dispună condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen., la o pedeapsă orientată spre minimul special.

Prin Decizia penală nr. 130 din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestul preventiv începând cu data de 21-04-2009 până în prezent.

A obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 200 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată prin constrângere, astfel că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de viol. Chiar inculpatul a recunoscut, în faţa procurorului şi în faţa judecătorului când a fost luată măsura arestării preventive, că a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată prin constrângere, aceste declaraţii fiind date în prezenţa unui avocat. Aceste declaraţii de recunoaştere se coroborează că declaraţiile părţii vătămate, cu raportul de constatare medico-legală din care rezultă că partea vătămată prezenta la data examinării deflorare recentă, precum şi cu declaraţiile părinţilor părţii vătămate, cărora aceasta le-a povestit ce s-a întâmplat chiar imediat după săvârşirea faptei. Pe lângă elementul constrângerii caracteristic infracţiunii de viol în speţă există şi imposibilitatea părţii vătămate de a-şi exprima voinţa în mod deplin raportat la vârsta de 13 ani a acesteia, vârstă pe care inculpatul o cunoştea.

Toate aceste aspecte, ce rezultă din probele dosarului, respectiv examinările medico-legale, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor precum şi probatoriul administrat cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti în instanţă: declaraţia inculpatului, declaraţiile martorilor, declaraţiile părţii vătămate, au determinat instanţa de apel să reţină la rândul ei că inculpatul a întreţinut relaţii intime cu partea vătămată împotriva voinţei acesteia, săvârşind astfel infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen.

Raportat la gradul de pericol social ridicat al infracţiunii comise de inculpat (asupra unei minore de 13 ani), instanţa de fond a individualizat în mod judicios pedeapsa aplicată acestuia, ţinând seama de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), astfel că nu se impune reducerea acesteia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

O primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. pen. vizează greşita condamnare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât faptei îi lipseşte latura obiectivă.

Astfel, în cauză nu s-a dovedit că inculpatul a exercitat acţiuni de constrângere fizică sau psihică a victimei pentru a întreţine relaţii sexuale, aceasta şi-a exprimat consimţământul în acest sens, i-a trimis inculpatului mesaje cu tentă sexuală, confirmându-i faptul că are 15 ani, motive pentru care se solicită admiterea în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Cea de-a doua critică se referă la greşita încadrare juridică a faptei, inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. întrucât a avut convingerea că victima are vârsta de 15 ani, iar în subsidiar în dispoziţiile art. 198 alin. (1) C. pen., reţinându-se că actele sexuale au avut loc cu consimţământul victimei, şi aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de textul de lege.

Examinând recursul declarat de inculpat prin primirea criticilor formulate, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Prima critică formulată de inculpat este neîntemeiată, dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. nefiind incidente.

Probele administrate demonstrează fără dubiu că inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată prin constrângerea fizică şi psihică a acesteia.

Declaraţiile părţii vătămate O.M. în acest sens, se coroborează cu declaraţiile părinţilor acesteia O.R. şi O.C., cu declaraţiile date de inculpat în cursul urmăririi penale, prin care acesta recunoaşte că a întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată prin constrângerea acesteia, întrucât partea vătămată a refuzat, cu Adeverinţa medicală din 20 aprilie 2009 a Spitalului Judeţean de Urgenţă Zalău din care rezultă că victima prezintă echimoze în trapez drept, aspect ce confirmă că victima a fost agresată de inculpat.

De asemenea, după comiterea faptei inculpatul a sunat-o pe partea vătămată şi a ameninţat-o cu moartea dacă va relata cuiva cele întâmplate, ameninţare ce nu se justifică în ipoteza în care partea vătămată şi-ar fi exprimat consimţământul.

Inculpatul a mai susţinut că a fost în eroare cu privire la vârsta victimei, susţinere ce este infirmată de probele din dosar.

Astfel, partea vătămată declară că i-a spus inculpatului într-o convorbire telefonică faptul că are 13 ani, că este elevă în clasa a VI-a, iar inculpatul, în declaraţia dată la procuror, în prezenta apărătorului, arată că o cunoştea pe aceasta de aproximativ 3 ani, de când era în clasa a III-a, fiind prieten cu partea vătămată două săptămâni.

În ceea ce priveşte mesajul telefonic trimis de partea vătămată inculpatului, acesta se referea la extracţia unui dinte şi nu putea fi interpretat ca un mesaj cu tentă sexuală, declaraţia părţii vătămate în acest sens coroborându-se cu cea a martorului R.V. de la care a primit la rândul său mesajul.

Prin urmare, întrucât probele administrate au dovedit că inculpatul cunoştea vârsta victimei, fapta acestuia a fost corect încadrată în dispoziţiile art. 197 alin. (1) şi alin. (3) C. pen.

Referitor la încadrarea juridică a faptei este de observat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 198 alin. (1) C. pen. referitoare la actul sexual cu un minor întrucât, aşa cum s-a arătat, inculpatul a întreţinut raporturi sexuale cu victima prin constrângerea acesteia.

Pedeapsa aplicată inculpatului a fost just individualizată în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), avându-se în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei comise, implicaţiile acesteia asupra dezvoltării fizice şi psihice a minorei, persoana inculpatului care, nu este cunoscut cu antecedente penale, nu avea ocupaţie la data comiterii faptei, a recunoscut săvârşirea acesteia în primele declaraţii pentru ca ulterior să revină asupra acestora şi să aibă o atitudine nesinceră.

Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat, iar conform art. 38516 raportat la art. 381 C. proc. pen. va deduce din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 21 aprilie 2009 la zi.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva Deciziei penale nr. 130/A din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata arestării preventive de la 21 aprilie 2009, la 18 martie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru partea civilă O.M. se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1034/2010. Penal