ICCJ. Decizia nr. 1051/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTAA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1051/2010
Dosar nr. 21815/3/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 821/F din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul K.O., de revizuire a sentinţei penale nr. 907 din 25 iunie 2007 pronunţată de aceeaşi instanţă, definitivă prin decizia penală nr. 4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a reţinut că motivul invocat de condamnat că, deşi a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a unei alte persoane care a săvârşit infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000, care ulterior a fost condamnată, nu i s-au aplicat dispoziţiile de reducere a cuantumului pedepsei prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002. Totodată, a susţinut că nu a beneficiat de un regim egalitar de soluţionare a cauzei, dat fiind că i s-au aplicat doar unui coinculpat dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 143/2000, deşi şi el a formulat un denunţ care în timp s-a concretizat şi finalizat printr-o condamnare. în drept, a invocat dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., susţinând că instanţa nu a cunoscut anumite fapte probatorii şi împrejurări ce ar fi fost esenţiale pentru soluţionarea corectă a cauzei.
Examinând actele dosarului, prima instanţă a reţinut că motivele invocate de revizuient nu se încadrează în cazurile strict şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., întrucât temeiul de revizuire invocat presupune ca faptele şi împrejurările învederate în cerere (deci faptele probatorii) să fie noi, iar nu mijloacele de probă, fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
În speţă, revizuientul a solicitat încă din recurs aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, instanţa supremă a dispus verificări la D.I.I.C.O.T. în acest sens, iar din adresa unităţii de parchet nu a rezultat materializarea denunţului formulat de acesta, ci s-a apreciat că inculpatul ar fi instigat altă persoană la comiterea infracţiunii de trafic de droguri, tocmai pentru a beneficia de dispoziţiile legale de reducere a cuantumului pedepsei.
Pe de altă parte, în această cale extraordinară de atac nu se poate face o nouă judecată, cu consecinţa schimbării încadrării juridice şi aplicării unei noi condamnări la o pedeapsă mai mică, dat fiind că din cererea sa rezultă că nu contestă condamnarea, ci doar cuantumul pedepsei.
Prin decizia penală nr. 261/A din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul K.O. împotriva sentinţei penale nr. 821/F din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
S-a reţinut în esenţă, că deşi cererea de revizuire a fost întemeiată pe unul dintre cazurile prevăzute în mod expres de lege, în realitate nu se invocă fapte şi împrejurări noi necunoscute la momentul soluţionării fondului cauzei, ci noi mijloace de probatorii a aceloraşi fapte şi împrejurări, despre care instanţa de recurs a avut cunoştinţă la judecarea recursului declarat de către inculpatul K.O., dar nu Ie-a reţinut în favoarea inculpatului, deoarece s-a apreciat că revizuientul a determinat săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri tocmai pentru a beneficia de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.
Totodată, chiar în situaţia în care s-ar considera că este vorba despre fapte şi împrejurări noi, cererea de revizuire nu este admisibilă, întrucât potrivit art. 394 alin. (2) C. proc. pen., cazul de la litera a constituie motiv de revizuire numai dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare. Or, prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu se poate ajunge la o hotărâre de achitare sau încetare a procesului penal, ci numai la o reducere a pedepsei.
S-a mai reţinut că rolul activ al instanţei este limitat în această cale de atac la voinţa expresă a părţii, neputându-se pune în discuţie o eventuală calificare a cererii în temeiul altei dispoziţii procedurale, ce ar putea permite analiza pe fond a realei solicitări a condamnatului, după rămânerea definitivă a hotărârii.
De asemenea, nici celălalt motiv invocat de revizuient, referitor la existenţa unei discriminări din cauza aplicării în cauză, dar în privinţa altui inculpat, a unei cauze de reducere a pedepsei, nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, revizuientul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul ales, casarea hotărârii în temeiul art. 3859 pct. 9 şi 10 C. proc. pen. şi trimiterea cauzei pentru judecarea cererii de revizuire pe fondul acesteia. în susţinerea recursului, a arătat că prima instanţă şi cea de apel nu au examinat cererea pe fondul acesteia, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a) C. proc. pen.
Recurentul este cetăţean străin, care a participat la identificarea unei reţele de traficanţi de droguri, care a ajuns în faţa autorităţilor române şi, deşi a solicitat procurorului de caz înmânarea înscrisurilor, acestea i-au parvenit după condamnare. Or, aplicarea art. 9 din Legea nr. 39/2003 exclude răspunderea penală, astfel că judecătorul trebuia să ia act că era incident cazul de revizuire, întrucât nu se tindea la o înjumătăţire a pedepsei, ci la o hotărâre nouă care ar fi înlăturat condamnarea.
A mai susţinut că în etapa admiterii în principiu, conform art. 403 C. proc. pen., instanţa trebuia să verifice dacă elementele se circumscriu cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., după ataşarea dosarului, după verificarea efectelor admiterii, dar nu putea respinge ab initio ca inadmisibilă cererea de revizuire.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., care ar impune revizuirea sentinţei penale atacate.
Din economia textului de lege sus-menţionat coroborat cu alin. (2) al art. 394 C. proc. pen., rezultă că hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile expres prevăzute de lege: faptele şi împrejurările noi descoperite să nu fi fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, respectiv, condiţia ca aceste fapte şi împrejurări noi să fi condus la o soluţie diametral opusă celei pronunţate, în situaţia în care ar fi fost cunoscute de instanţe.
Motivul invocat de revizuient - omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 - nu poate fi considerat o împrejurare nouă, care să impună revizuirea sentinţei atacate, întrucât oportunitatea reţinerii în favoarea inculpatului a acestor dispoziţii a fost examinată în cursul procesului penal, în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, de către instanţa de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a efectuat demersurile legale pentru lămurirea situaţiei invocate de inculpat şi a apreciat, pe baza actelor dosarului, că nu se impune reţinerea prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.
De altfel, criticile invocate de revizuient echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat în cursul procesului penal, aceasta fiind inadmisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii.
În ce priveşte critica referitoare la faptul că prima instanţă şi cea de apel nu au examinat cererea pe fondul acesteia, apreciind ab initio ca inadmisibilă cererea de revizuire, se constată că nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 403 C. proc. pen., instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.
În cauză, prima instanţă a constatat în mod corect că cererea de revizuire este inadmisibilă în principiu, după ataşarea dosarului şi ascultarea concluziilor procurorului şi ale părţilor, întrucât nu a fost făcută în condiţiile prevăzute de lege. Referitor la aceste condiţii, instanţa trebuia să constate dacă cererea de revizuire a fost formulată în termenul legal, de către o persoană care putea cere revizuirea şi dacă s-a invocat unul dintre cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege.
Or, respectând limitele investirii sale în această cale extraordinară de atac, instanţa a constatat că cererea de revizuire se întemeiază în drept pe un caz de revizuire dintre cele prevăzute de lege - art. 394 lit. a) C. proc. pen. însă nu este îndeplinită cumulativ condiţia prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi text de lege, care prevede că acest caz poate constitui motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.
În mod corect, s-a reţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu se poate ajunge la o hotărâre de achitare sau încetare a procesului penal, ci numai la o reducere a pedepsei aplicate condamnatului.
Nici celălalt motiv invocat de revizuient, referitor la existenţa unei discriminări din cauza aplicării în cauză, dar în privinţa altui inculpat, a unei cauze de reducere a pedepsei, nu se încadrează în dispoziţiile art. 394 C. proc. pen.
Neîntemeiată este şi susţinerea referitoare la faptul că aplicarea art. 9 din Legea nr. 39/2003 excludea răspunderea penală, astfel că judecătorul trebuia să ia act că era incident cazul de revizuire, întrucât nu se tindea la o înjumătăţire a pedepsei, ci la o hotărâre nouă care ar fi înlăturat condamnarea.
Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 39/2003 prevăd o cauză de nepedepsibilitate pentru persoana care denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat mai înainte de a fi fost descoperit şi de a se fi început săvârşirea infracţiunii grave care intră în scopul acestui grup.
Or, în cauză nu este incidenţă situaţia premisă prevăzută de textul de lege, în sensul să fi existat un grup infracţional organizat şi denunţul să fi avut loc anterior descoperiri sau săvârşirii unei infracţiuni grave, întrucât revizuientul nu a denunţat un grup infracţional organizat, ci doar un singur traficant de droguri, care a fost ulterior condamnat.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul revizuientului K.O. să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient K.O. împotriva deciziei penale nr. 261/A din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1622/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1638/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
