ICCJ. Decizia nr. 1047/2010. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1047/2010
Dosar nr. 9943/2/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 344 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul R.M. împotriva rezoluţiei nr. 1567/11-2/2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
S-au reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, petiţionarul R.M. a solicitat efectuarea de cercetări faţă de procurorul M.C., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 şi subcomisarul C.F. din cadrul Secţiei 21 de Poliţie, pentru pretinsa săvârşire a infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 264 C. pen., motivând că aceştia şi-au exercitat în mod abuziv şi tendenţios atribuţiile.
Prin rezoluţia din 22 septembrie 2009, dată în dosarul nr. 1613/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi, pentru infracţiunile reclamate, reţinându-se, din verificările efectuate, că nu există indicii din care să rezulte săvârşirea vreunei fapte penale.
Prin rezoluţia din 13 octombrie 2009, dată în dosarul nr. 1567/11-2/2009 a procurorului general, a fost menţinută rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală şi temeinică.
Prin plângerea depusă la instanţă, petiţionarul a solicitat desfiinţarea ambelor rezoluţii, arătând că procurorul a acţionat în mod incorect, pe baza unor probe false, iar poliţistul a furnizat procurorului probe materiale în defavoarea sa, favorizând partea adversă.
Instanţa de fond, prin sentinţa penală sus-menţionată, a respins, ca nefondată, plângerea petiţionarului, reţinând, în esenţă, că soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de Asociaţia de Proprietari, împotriva căreia petentul formulase plângere penală, s-a dispus fără ca lucrătorul de poliţie ori procurorul de caz să-şi fi exercitat în mod abuziv atribuţiile, nemulţumirile petentului faţă de soluţie putând fi eventual avute în vedere în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, întrucât nimic din activitatea organelor de urmărire penală nu reprezintă elemente, obiective sau subiective, ale vreunei infracţiuni de abuz în serviciu sau favorizarea infractorului. Având în vedere că afirmaţiile petentului nu au niciun suport probator, iar rezoluţia atacată este legală şi temeinică, s-a respins plângerea, ca nefondată, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei a declarat recurs petiţionarul.
Recursul declarat de petiţionar împotriva sentinţei, motivat la fila 9 din dosar, este nefondat.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiţionar, ca nefondată.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, magistratul procuror M.C. şi lucrătorul de poliţie C.F. şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu în conformitate cu dispoziţiile legale, pe baza actelor de verificare efectuate în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, se constată că magistratul procuror şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în conformitate cu dispoziţiile legale, pe baza actelor de verificare efectuate şi a dispus o soluţie care era supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, iar, ulterior instanţei, în condiţiile procedurii reglementate de art. 2781 C. proc. pen.
Criticile petiţionarului referitoare la greşita soluţionare de către intimatul procuror a plângerii sale penale, nu pot fi primite, întrucât activitatea desfăşurată de procuror urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăşi infracţiunea incriminată de legiuitor, prin textul art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) Legalitatea şi temeinicia activităţii efectuate de procuror poate fi supusă cenzurii, prin exercitarea căii de atac a plângerii la procurorul ierarhic superior, în conformitate cu dispoziţiile art. 275-278 C. proc. pen.
Drept urmare, nu se poate reţine că procurorul şi-ar fi exercitat în mod abuziv atribuţiile de serviciu, activitatea acestuia neputând antrena răspunderea sa penală, decât în măsura în care există probe că a fost interesat sau de rea-credinţă.
Referitor la actele efectuate de lucrătorul de poliţie, nu poate fi reţinută vreo infracţiune în sarcina acestuia, dat fiind că activitatea de cercetare penală a lucrătorilor de poliţie este supusă verificării procurorului, care poate confirma sau infirma propunerile organului de cercetare penală, iar soluţia dispusă de procuror, pe baza actelor premergătoare din dosar, efectuate pentru a se verifica dacă există temeiuri sau nu pentru începerea urmăririi penale poate fi supusă cenzurii, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, doar procurorului ierarhic superior şi, ulterior, judecătorului de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
Pe de altă parte, activitatea procurorului de a dispune o soluţie, prevăzută de lege, în conformitate cu verificările efectuate în cadrul actelor premergătoare, nu poate constitui element material al laturii obiective a unei infracţiuni, în înţelesul legii penale, întrucât nu reprezintă o manifestare externă, o activitate fizică, obiectiv neconvenabilă legii, ci o expresie a activităţii sale în conformitate cu propria apreciere, în raport cu prevederile legii.
În ce priveşte infracţiunea de favorizare a infractorului, pentru existenţa acesteia, legea prevede o situaţie premisă pe care să se grefeze ajutorul dat unui infractor, şi anume să se fi săvârşit o infracţiune şi să se fi dobândit calitatea de infractor. Or, în cauză, Asociaţia de proprietari, împotriva căreia a formulat plângere penală petentul nu a dobândit această calitate, fiind doar o pretinsă făptuitoare a unei infracţiuni reclamate şi nu a săvârşit vreo infracţiune, aşa cum rezultă din actele premergătoare.
Aşa fiind, nu se constată indicii cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni în sarcina intimaţilor.
În raport de considerentele expuse, se constată că sentinţa instanţei de fond este temeinică şi legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul R.M., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiţionar R.M. împotriva sentinţei penale nr. 344 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1592/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1622/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
