ICCJ. Decizia nr. 1053/2010. Penal. Contestaţie la executare (art.461 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1053/2010
Dosar nr. 7277/2/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul G.I.D. împotriva sentinţei penale nr. 169 din 27 iunie 2008 pronunţată de aceeaşi instanţă, care a recunoscut sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Sintra din Portugalia, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi s-a dispus transferul său în România pentru continuarea executării pedepsei.
În motivarea contestaţiei, condamnatul a arătat că prin hotărârea de recunoaştere a sentinţei de condamnare pronunţată de autorităţile judiciare portugheze, Curtea de Apel Bucureşti nu s-a pronunţat cu privire la reconversia pedepsei, întrucât exista o neconcordanţă între legea penală portugheză şi cea română privind aplicarea pedepsei. S-a mai susţinut că suferă de oligofrenie într-o fază gravă, situaţie în care trebuia examinat în ce măsură, legea penală română pedepseşte sau nu pe făptuitorul aflat în această situaţie. în concluzie, a solicitat aplicarea prevederilor Codului penal român, referitor la beneficiul cauzelor de atenuare a pedepsei şi reducerea acesteia sub limita minimă de 10 ani prevăzută de art. 174 C. pen., ca urmare a reţinerii în favoarea sa a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.
Ca temei de drept a fost invocată Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptate la Strasbourg şi ratificată de România, prevederile art. 10 pct. 2, art. 11 şi art. 461 lit. d) C. proc. pen. raportat la art. 144 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004, modificată.
Analizând actele dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 169 din 27 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, a recunoscut sentinţa penală pronunţată în dosarul nr. 294/3 OGDNS al Judecătoriei Sintra-Portugalia, prin care cetăţeanul român G.I.D. a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare şi s-a dispus transferarea condamnatului din Portugalia în România pentru continuarea executării pedepsei.
S-a dedus din pedeapsa aplicată condamnatului perioada executată de la 4 iulie 2003 la zi.
S-a reţinut că fapta comisă de condamnat are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv ale infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen., sancţionată cu închisoare de la 10 la 20 de ani închisoare.
Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti de recunoaştere a hotărârii de condamnare şi transfer a persoanei condamnate G.I.D. a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe motiv că s-a recunoscut numai pedeapsa închisorii, nu şi măsura de siguranţă constând în expulzarea condamnatului de pe teritoriul Portugaliei, cu interdicţia înapoierii pe o perioadă de 10 ani.
Prin decizia penală nr. 1337 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul pachetului, ca nefondat, apreciind că sentinţa penală a Judecătoriei Sintra a fost recunoscută în integralitatea sa de către instanţa românească, inclusiv măsura de siguranţă a expulzării.
S-a reţinut că persoana condamnată G.I.D. nu a recurat sentinţa de recunoaştere a hotărârii străine de condamnare şi transferul său în România pentru continuarea executării pedepsei, astfel că nu o mai poate critica pe calea contestaţiei la executare.
Având în vedere că din interpretarea dispoziţiilor art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 modificată, rezultă că procedura de schimbare a condamnării poate avea loc şi după ce persoana condamnată a fost transferată în vederea continuării executării pedepsei, ceea ce presupune că sentinţa de recunoaştere a hotărârii de condamnare pronunţată de instanţa străină a rămas definitivă, instanţa a apreciat că cererea condamnatului este susceptibilă de a fi analizată prin prisma cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) C. proc. pen., în măsura în care se invocă o incompatibilitate între felul sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină cu legislaţia română, ceea ar presupune o împiedicare la executare.
Examinând actele dosarului, prima instanţă a respins contestaţia la executare, reţinând, în esenţă, următoarele:
Art. 9 paragraful 1 lit. b) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţia în care este obligatoriu a se respecta felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraf 1 din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, atunci când aceasta este compatibilă cu legislaţia proprie.
Potrivit art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, conversia sau schimbarea condamnării poate avea loc doar dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare.
În speţă, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni de omor, prevăzută de art. 131 C. pen. portughez, care prevede o pedeapsă de la 8 la 16 ani închisoare.
Instanţa a constatat că nu există vreo incompatibilitate, deoarece infracţiunea de omor este reglementată şi de Codul penal român, iar limitele de pedeapsă sunt de la 8 la 16 ani închisoare.
Aşa fiind, a constatat că cererea de reindividualizare judiciară a pedepsei prin reţinerea unor circumstanţe atenuante nu poate fi primită în această procedură, deoarece în măsura în care felul şi durata pedepsei aplicate de instanţa portugheză sunt pe deplin compatibile cu legea română, iar statul român a optat pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, respectarea duratei pedepsei este obligatorie potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004 şi de art. 10 paragraf 1 din Convenţie. S-a mai reţinut că apărarea contestatorului presupune o analiză a fondului cauzei, ceea ce nu este admisibil pe calea contestaţiei la executare.
Împotriva acestei sentinţe, contestatorul a declarat recurs, solicitând, prin apărătorul ales, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru a examina toate criticile şi a se pronunţa pe fondul contestaţiei, conform jurisprudenţei şi deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii. în subsidiar, a solicitat reţinerea cauzei şi pronunţarea asupra admisibilităţii contestaţiei pe fond, susţinând că instanţa trebuia să adapteze pedeapsa, conform dreptului naţional, la norma incriminatoare română şi să ţină seama de faptul că şi judecătorul din Portugalia a reţinut că a săvârşit fapta sub o puternică tulburare.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că prima instanţă a apreciat, în mod corect, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat.
Din economia dispoziţiilor art. 144 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speţă, statul român, autorităţile competente ale acestuia sunt obligate:
a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, în condiţiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislaţia română pentru aceeaşi infracţiune, în condiţiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română.
Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul portughez, instanţa română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menţionate.
În cauză, aşa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimţământului de către condamnat, la data de 19 februarie 2008, în vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanţa română, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (dubla incriminare şi existenţa corespondentului între faptele reţinute în sarcina condamnatului în Portugalia şi legislaţia penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepsei aplicate în statul străin.
Aşadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligaţia să se respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislaţiei române. Textul menţionat face referire la felul şi cuantumul pedepsei, care nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea penală română, întrucât infracţiunile săvârşite de contestator sunt pedepsite cu închisoarea de la 10 la 20 ani închisoare.
În realitate, criticile contestatorului se referă la modalitatea procedurii judiciare a recunoaşterii pedepsei şi a dispunerii executării ei în ţară, acesta fiind singurul moment procesual în care puteau fi invocate susţinerile referitoare la conversia pedepsei. Reconversia pedepsei nu poate avea loc pe calea contestaţiei la executare, deoarece competenţa aparţine numai instanţei investită cu recunoaşterea hotărârii.
Sub acelaşi aspect, dispoziţiile art. 144 şi art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 stabilesc cadrul procesual limitat în care statul de executare (instanţa română) se poate pronunţa, după recunoaşterea hotărârii unui stat străin, asupra transferării condamnatului în vederea continuării executării pedepsei. Din această perspectivă, statul de executare nu are competenţa de a opera conversia sau schimbarea condamnării, decât în situaţia unei incompatibilităţi cu legislaţia română. Din interpretarea acestor texte, rezultă, per a contrario, că instanţa română nu este competentă să aprecieze asupra fondului hotărârii pe care o recunoaşte, cum sunt cuantumul, modul de stabilire a pedepsei sau aplicarea circumstanţelor atenuante.
Aşa fiind, adaptarea pedepsei la normele interne, în condiţiile art. 10 din Convenţia de la Strasbourg, nu reprezintă o obligaţie pentru statul de executare, instanţa română, ci doar o alternativă, prevăzută numai în condiţiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia română.
Drept urmare, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, neimpunându-se casarea acesteia, deoarece în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa nu se poate substitui instanţei competente, care poate dispune asupra transferului persoanei condamnate printr-o hotărâre a unui stat străin, recunoscută în condiţiile legii.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul contestator G.I.D. împotriva sentinţei penale nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul contestator G.I.D. împotriva sentinţei penale nr. 250/F din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul contestator la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1638/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1642/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
