ICCJ. Decizia nr. 1271/2010. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1271/2010
Dosar nr. 911.1/118/2007
Şedinţa publică din 1 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 247 din 20 mai 2008, Tribunalul Constanţa a condamnat pe inculpatul M.D. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) şi alin. (2) şi art. 76 lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 76 alin. (3) C. pen. privind pedeapsa complementară privativă de drepturi.
În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În temeiul art.88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi a arestării preventive, de la 6 decembrie 2006 la 25 mai 2007.
S-a constatat că partea vătămată L.N. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
În esenţă, s-au reţinut următoarele:
În noaptea zilei de 2/3 decembrie 2006, aflându-se pe terasa unei discoteci, pe fondul unei stări conflictuale între două grupuri, inculpatul M.D. a aplicat cu o ţeava, două lovituri succesive în zona capului părţii vătămate, cauzându-i leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri medicale, i-au pus viaţa în primejdie şi au condus la infirmitate permanentă prin lipsă de substanţă osoasă craniană.
Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin decizia penală nr. 53/P din 19 iunie 2009 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de parchet şi de inculpat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi recurentul intimat inculpat M.D.
Prin recursul declarat de parchet, s-a solicitat casarea hotărârilor, înlăturarea dispoziţiilor reţinute ca circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului şi majorarea pedepsei aplicate, care nu răspunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen.
Prin recursul declarat de recurentul inculpat, s-a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 3859 pct. 10, 17 şi 14 C. proc. pen., pentru motivele arătate în partea introductivă a hotărârii.
Ambele recursuri sunt nefondate.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate referitor la temeiul de casare comun, art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. invocat de ambii recurenţi, Înalta Curte constată următoarele:
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanţele au reţinut corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare dispoziţiilor legale şi au individualizat în mod just pedeapsa aplicată, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare.
Criticile referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate, sub aspectul aplicării unei pedepse necorespunzătoare pericolului concret crescut al faptei şi modalităţii de executare dispusă de instanţe, nu este întemeiată.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţele au avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, însă au dat eficienţă şi modului în care inculpatul a conceput şi realizat tentativa la omor calificat (pe fondul unei stări conflictuale, atât inculpatul, cât şi partea vătămată se aflau în stare de ebrietate).
Astfel, în mod corect, instanţele au avut în vedere la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cărora le-au acordat eficienţa cuvenită, printre care şi datelor care caracterizează persoana acestuia - nu are antecedente penale, a avut o conduită bună anterior şi ulterior comiterii faptei, nu este cunoscut ca o persoană violentă, este singurul întreţinător al bunicii sale şi nu a creat probleme în societate şi familie - cărora le-au atribuit corect valoarea de circumstanţe atenuante judiciare, apreciind just că, în raport de acestea, scopul pedepsei poate fi realizat prin aplicarea unei pedepse cu un cuantum redus sub minimul prevăzut de textul incriminator, dar în condiţiile executării acesteia în regim privativ de libertate.
Aşa fiind, nu se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.
În ce priveşte prima critică formulată de recurentul inculpat, în sensul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., se constată că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Din examinarea actelor dosarului şi a hotărârii primei instanţe, rezultă că, cererea apărătorului inculpatului de schimbare a încadrării juridice a fost formulată la instanţa de fond cu ocazia dezbaterilor, în şedinţa publică din 6 mai 2008, iar nu în cursul cercetării judecătoreşti, în condiţiile art. 320 raportat la art. 334 C. proc. pen.
În raport cu momentul procesual al formulării cererii de schimbare a încadrării juridice, aceasta a fost avută în vedere şi respinsă motivat în cuprinsul considerentelor, astfel că instanţa s-a pronunţat implicit asupra cererii, însă fără o menţiune expresă în dispozitivul hotărârii.
În cursul judecăţii cauzei în apel, aceeaşi cerere, reiterată în cursul dezbaterilor, a căpătat natura unei critici asupra fondului cauzei, care a fost respinsă motivat odată cu respingerea căii de atac.
Pe de altă parte, nepronunţarea asupra unei cereri, în sensul temeiului de casare invocat, înseamnă ca instanţa să fi omis în totalitate soluţionarea unei cereri a părţii. Or, în cauză, chiar dacă nu a examinat-o în mod distinct şi nu a dispus expres referitor la ea, instanţa a avut în vedere şi această cerere şi a arătat motivat, în considerente, de ce o consideră neîntemeiată.
Nici critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor art. 73 lit. b) C. pen. şi a circumstanţelor atenuante nu este întemeiată.
Din analiza probelor şi actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., aşa cum susţine apărarea.
Distincţia între cele două infracţiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul şi scopul urmărit, aspecte ce caracterizează latura subiectivă şi conduc neîndoielnic la relevarea formei de vinovăţie cu care a acţionat autorul faptei, respectiv intenţia directă ori indirectă. De regulă, modalitatea intenţiei se desprinde din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate.
În cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport cu lovitura aplicată de inculpat cu un obiect contondent - ţeava metalică, apt de a produce moartea, într-o zonă vitală - zona capului, care i-au cauzat părţii vătămate leziuni ce i-au pus în primejdie viaţa şi au dus la o infirmitate permanentă, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.
Aşa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârilor sub acest aspect.
În ce priveşte circumstanţa atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., se constată că nu poate fi reţinută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict verbal, cu ocazia căruia nu s-a dovedit nici o acţiune provocatoare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă.
Drept urmare, instanţele au ţinut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârşit fapta şi au constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat.
Neexistând nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de recurentul intimat inculpat M.D. împotriva deciziei penale nr. 53/P din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea recurentului intimat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de recurentul intimat inculpat M.D. împotriva deciziei penale nr. 53/P din 19 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1651/2010. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1664/2010. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
