ICCJ. Decizia nr. 1272/2010. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1272/2010
Dosar nr. 2738/1/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 22 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu judecarea apelurilor declarate de inculpaţii L.G. şi F.A. împotriva sentinţei penale nr. 873 din 29 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus, în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., menţinerea stării de arest a apelantul inculpat L.G.
S-a reţinut că inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 873 din 29 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) şi b) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin şi impun în continuare privarea sa de libertate, fiind incidente dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., deoarece pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile cercetate este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din gravitatea faptei presupus comise, urmarea produsă şi din circumstanţele personale ale inculpatului.
Împotriva încheierii sus-menţionate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se menţin, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de apel şi există temeiuri noi care justifică şi impun în continuare privarea de libertate.
Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă şi în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi postcondamnatorie, pentru săvârşirea cărora a fost condamnat de prima instanţă la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte.
Pe de altă parte, natura şi modalitatea de comitere a infracţiunii sus-menţionate relevă nu doar o periculozitate infracţională, dar şi una socială care impun o reacţie fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte şi ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.
Aşa fiind, temeiurile care au stat iniţial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar condamnarea în primă instanţă, chiar dacă nu înlătură prezumţia de nevinovăţie, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăţia acestuia şi constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.
Aşa fiind, menţinerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat L.G. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.G. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosar nr. 43624/3/2008(2779/2009).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1270/2010. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2580/2010. Penal → |
|---|
